Dar cum de au pierit oare

A României3 nume mare,

Ș-a celor principi faimoși

Patriei părinți duioși?

Unde-s oștele acele

Care-odată tăbărând

Peste dâmburi și vâlcele

Și focuri multe-aprinzând,

Se părea stele picate

Sau fulgere înfocate,

Lucind pe fier fioros

Și făcându-l mai tăios?

Unde-s hatmanii aceia

De buzdugani purtători,

Ce cu a lor bărbăție

S-au făcut nemuritori?

Unde-i ceata panțirească,

Ce păzi stema domnească,

Pe tot trupul înzăuați

Ca zmeii înfricoșați?

Unde-s copiii de casă

Ce sta lângă domni spre pază,

Pajii nobili și frumoși

Ca haiducii fioroși?

Unde-s mocanii de munte

Ce purta prăștii și lănci,

Și sărea ca niște ciute

Peste șanțuri și pălănci?

Și a arcașilor ceată

Ale cărora săgeată

Pătrundea fără de greș

Dușmanii cei mai aleși?

Unde-s cete cu sinețe

A ghibacilor plăieși

Ce la războaie-ndrăznețe

Bătea numai în cămeși,

Cu pieptul și brațe goale,

Dușmanii ferecați în zale?

Căci glonțul lor mergea drept

În a dușmanilor piept;

Unde-s trabanții de groază,

Cu baltage și măciuci,

Cu a lor barbe tufoase

Și cu flocoasele burci?

Unde-s călărașii groaznici

Cu fugarii lor pohodnici,

Ce ca pasărea zbura

Și ca fiarele zbiera,

Când buciumul chema oaste,

Când măzdracele lucea,

Și când simțea pe la coaste

Că pintenul împungea?

Toți acești cai iuți ca focul

Ce sub dânșii arde locul,

Bugeacului fii sirepi

Și mândri ca niște cerbi,

Au pierit cu călărașii,

Ca o umbră au trecut,

Și hatmanii și ostașii

În țărnă s-au prefăcut.