Ochii minții mele îndărăt se uită,

Răzbătând prin pâcla trecutelor seculi;

Deci ridic voalul vechimei bătrâne

Și Dragoș s-arată pe cal de minune.

Pe al lui coif luciu s-învăluiesc pene,

Și săgeți călite răsună în tulbă-i,

El zboară călare pe șes ca un vifor,

În zale porumbe, cu de oțel paloș. 

Soarele apune după înalt munte,

Sara se ridică din adânci prăpăstii,

Eroul ajunge în pustiii codri

Și printr-a lor vârfuri abia vede cerul.

Furtună grozavă pe aripi negrite,

Dinspre apus vine vâjiind în aer,

Văile suspină, codrul clocotește

Stejari de ani sute scârșnesc să se rumpă.

De ploaie și vifor nu-i adăpostire,

Și nici că se vede de om locuință,

Ci prin întuneric printre crengi departe

Când și când clipește o de foc lumină,

Cu speranță mare și îndrăzneț suflet,

Eroul prin codru drept către foc merge;

La un râu ajunge ce spumegat curge,

Și pe țărmuri vede o veche cetate.

Vânătă văpaie dintr-însa clipește,

Care se prevede în apa ce curge,

Iar prin ferești umbre când și când s-arată

Ș-înăuntru urlă suspinuri și vaiet.

Cu grăbire sare de pe cal eroul

Și merge la poarta de scai îmbulzită,

Izbește într-însa cu de oțel lance,

Și de buhnet țipă coabele în codru.

În cetate focul se stinge îndată

Și lumina piere întru întuneric,

Urletul stâmpește, suspinarea tace,

Furtuna se-ntartă și ploaia sporește.

Sâlnica izbire brațului puternic

Birui tăria porților de schijă,

Zăvorul se farmă și țâțâna geme,

Neînfricoșatul Dragoș în ea intră;

Cu sabia goală gata să lovească,

Pipăind el umblă singur prin cetate;

Adânc întuneric, tăcere mocnită,

Numai prin fereste vâjâiește vântul;

Atunce eroul furios strigară:

„Fermecător mârșav, blestemate Vronțo!

Tu mă faci să umblu rătăcit prin lume,

Cătând pe Dochia răpită de tine.

Trecut-am pământuri și pustii nămornici,

Ucis-am mulțime de crâncene fiare,

Stârpit-am din lume hoți și tâlhari aprigi,

Cătând pe Dochia răpită de tine.

Unde ți-i lăcașul, o, dușmane Vronțo?

În bizunie, peșteri, în codrii nămornici,

În făr’ de fund hrube, în hiola mării,

Te ascunzi cu dânsa, cu a mea Dochie?

Geniu rău și crâncen al Daciei mele!

Aflându-ți lăcașul și în tartar,

Din piept îți voi smulge inima ta neagră,

Ca să scap de tine pe a mea Dochie”...

Deci tăcând eroul, l-au cuprins somn dulce;

Culcuș îi așterne osteneala-noapte,

Și nelepădându-și armele și coiful

Pe scutar cu capul el adânc adoarme.