Viforul stâmpește, cerul seninează,

Stelele pier toate de-a zorilor frică;

A soarelui raze chiar ca de foc suluri

Aprind răsăritul; și Dragoș tot doarme.

Soarele se urcă pe-a cerului boltă,

Amiazăzi arde cu de văpăi raze,

Iar din brazi prin coajă smoală lăcrimează,

Și eroul Dragoș tot greu încă doarme.

Domnitoarea nopții, luna mângâioasă,

Răsărind se uită holbat peste codri,

Și din a sa urnă se revarsă rouă,

Iar eroul Dragoș tot greu încă doarme.

Negreața s-înalță pe bolta cerească —

Adânc întuneric — sosi miezul nopții,

Se trezi eroul din al său somn tare

Și se minunează cum de încă-i noapte!

Dar trăsni deodată tunet prin cetate,

Ce zguduie zidul, dârdâiesc fereste,

Și în întuneric fulgerul clipește,

Sala luminează de focuri ciudate.

Se deschid cu buhnet ușile la sală,

Se arată umbre tot în giulgiuri albe,

Cu făclii aprinse aducând schelete

Cu-a lor mâini uscate o raclă de spijă.

În mijlocul sălii au pus ele racla,

Capacul în pripă sări de pe dânsa;

Și tricolici negru fiorosul Vronța,

Astrucat într-însa, privea slut cu ochii.

Deci crăpă podeala, și focul din tartar

Cu clocot și buhnet au zbucnit afară

Și, călind sicriul ca roșul jăratic,

Din adânc oftară Vronța al gheenei.

În ochii săi aprigi, sângeroși, sălbatici

Se vedea durere, pizma și urgia,

Și clăbucii negri clocoteau în baftă-i,

Căci afurisitul încă nu pierise.

Apoi cele stafii de mâini s-apucară,

Hârcâind cu urlet, chiuind cu hohot,

Și cu bucurie turbată, drăcească,

Conjurând sicriul, ca în iad jucară.

Cu-așa îngăimare trecu ele noaptea,

Chiuind mai strașnic, de vuia cetatea.

Dar cântând de trei ori vestitorul zilei,

Pieriră în clipală stafiile, racla.

Deci tăcere mare ca în țintirimuri,

Ș-adânc întuneric se făcu în sală;

Iar Dragoș se miară de cele ce vede,

Neputând a crede ochilor săi însuși.

Dar în prip-aude încântător fluier;

Muzicești organe răsunară-n aer,

O rumănă rază, crăpând bolta sălii,

Goni cu priință noaptea-ntunecată.

Un prea ușor nour de aburi cu miros

Ce mișcă răcoare un vântișor proaspăt,

Plutind lin în aer aduce pe dânsul

O zână plăviță, patroana Moldovei.

Ale ei veșminte, mai alb decât crinul,

Colanul pe coapse-i ardea ca rubinul;

În ochii săi veseli lucea bunătatea,

Precum saltă dulce steaua dimineții.

Cu prietenie zeița grăiră:

“Românule triste, supune-te soartei

Și mântuie țara de-un neamic mârșav,

De Vronța păgânul, ce măcar că moartea

L-au trântit în fundul iadului amarnic,

Ș-a gheenei gură l-au sorbit în secoli,

Unde-al smoalei clocot, al focului vuiet

Și a lui suspinuri sunt întrulocate,

Dar el de Dochia se însuflețează,

Căci el al ei sânge suge de trăiește,

Ca și tricoliciul, însă din iad furii

Sunt noaptea trimise ca să-l schinjuiască.

Deci cu curaj du-te la a ta Dochie,

Du-te peste codru către miez de ziuă

Și-n șes de nisipuri, pe a mării țărmuri,

Vei găsi cetatea de doi zmei păzită.

Iată, îți dau ție un încântat fluier,

El poate să-nchidă a zmeilor gură.

Dar de vrei să scape scumpa ta Dochie,

Să-i verși al ei sânge, așa-i voia soartei”...

Muzica-ncântată iarăș răsunară

Și se ridicară zeița pe nour;

Iar Dragoș rămase privind după dânsa,

Încremenind încă de ceea ce-aude.

Și țiind în mână fluierașul zânii,

De smarand scump foarte, cu suspin strigară:

“O, dar de pieire al fermecătoarei

Ce-mi dă pe Dochia vărsând al ei sânge;

O, nu! mă cutremur de menirea soartei

Să pătrund eu însumi inima Dochiei!!!”

Dar Dragoș se pleacă hotărârei zânii

Numai ca să surpe a lui Vronța farmec.

Și chiar să nu poată să scape Dochia,

Dar va cerca Dragoș cu orice primejdii

Să sfarme cetatea — temnița Dochiei,

Să ucidă zmeii măcar el să piară...