Iată-obrajii rumeni ca bujorii proaspeți,

Iată ochișorii plini de drăgănele,

Iată o guriță ca cireașa coaptă,

Ce ademenește sărutare dulce.

Iată coame negre, chiar ca urșinicul,

Îi învălesc pieptul, spatele și boiul,

Ce prin el se vede chiar zăpadă albă,

Iar statul ei gingaș ca molidul tânăr.

Deci Dragoș se miară de ceea ce vede,

Nu știe: aievea, sau nălucă este?

Aleargă la dânsa cu învăpăiere

Și se teme foarte să nu se înșele.

Ah! dar nu-i nălucă, căci el pe Dochia

Aievea o strânge în brațele sale,

Și de bucurie lăcrimând eroul,

Îi zice aceste cu glas fraged foarte:

„De demult te caut, amată Dochie,

Alergând prin lume rătăcit ca umbra,

Pierdusem speranța ca să-ți dau de urmă“.

Ea oftând atuncea i-au răspuns aceste:

„Domnișor amate, de mult te-așteptarăm,

Să mă scapi pe mine de Vronța păgânul,

Căci eu defăimându-l, ca daco-română,

El mă înghițiră și mă mistuiră.

În această cetate prin farmeci zidită,

Unde de cinci seculi eu sunt înecată,

În sângele fiarei de tine ucise,

Încât îmi pierise numele din lume”...

Deci principul Dragoș pe a sa Dochie

Jos au coborât-o din înaltul munte,

Și pe cal puind-o au zburat cu dânsa

La a sa domnie ca s-o întroneze.

Iar în cetățuie se făcu îndată

Adânc întuneric și se porni clocot,

Vifor și furtună, ce zguduie strașnic

Muntele, cetatea, încât crapă stânca.

Crapă și pământul, s-au ponorât toate,

Zidurile, bașce, urieșul, zmeii,

În adânci zăpade de nu se văzură,

Rămâind în munte făr’ de fund prăpăstii.

Într-acest fel ștearsă Dragoș domnișorul

De pe pământ toate farmecele rele,

Cu care păgânul Vronța mistuise

Scumpa noastră țară Daco-România.