Deci când răsăritul cu-a soarelui raze

Poleia cu aur zorile și codrul,

Pe calul său Dragoș către miez de ziuă

Furios pornește, chiar ca o furtună;

Iar de troncănitul potcoavelor grele

În munți se răsună, stânca scânteiază,

Lunca clocotește și de colb vârtejuri

Se suie ca stâlpii unde calcă calul.

Și ieșind eroul din munți și prăpăstii,

Ajunge ca vântul în câmp de nisipuri,

Ce se dezvelește ca și oceanul,

A căruia margini cu marea s-încheagă.

Iar vântul nu mișcă acele nisipuri

Și zăduh fierbinte usucă gâtlejul;

Nu-i de leac verdeață, nu-i de izvor stiglă,

Ce firea îi moartă ca și țintirimul.

Nu-i măcar nici urmă de vro vietate

În câmpul acela pustiu și sălbatic,

Ce spre apus numai se zărește munte,

Și pe el, în zare, o cetate albă.

Deci Dragoș se luptă cu arșiță, sete,

Dar în sfârșit calcă a morții opreliști,

Ajunge la poala muntelui de cremene,

Spumegându-i calul de sudori de sânge;

Se urcă pe piscuri a stâncelor oable,

Ce abia cât numai nu se dezbârnase,

Să se ponorască în adânci prăpăstii,

Și pe potici strâmte ajunge-n cetate.

Acea cetățuie albă fu zidită

În timpuri trecute de-a iadului duhuri,

Și bașce și turnuri grămădind pe scale.

Fiora cu moarte pe tot muritorul.

Dragoș, făr’ de frică, în gând cu Dochia,

În suflet cu pizma tocmai ca furtuna,

Sfărmând porți de schijă și rătezuri groase,

Intră ca un strașnic cu paloșul gata.

Fioros pășește, și sub a lui talpe

Pârâiesc ciolane ș-a morților scafe,

Căci viptul lui Vronța era tot de leșuri

De români, furate de prin ținterimuri;

Iar lilieci, stance, cucuveici și buhne

Zburau ca un nour de-asupra cetății.

Deci zmeii simțiră că sosi eroul

Și zbieră cu țipăt bătând cu aripa;

Ei bafta își cască și zboară asupra-i,

Cu limbi întreite vor să-l venineze,

Zbârnâiesc cu solzii, colătăcesc coada,

Și cu a lor gheară vor să-l spârcuiască.

Iar Dragoș țipară cu fluierul zânii...

Și iată că zmeii cad jos ca butucii!

Nu mai pot să zboare, nu mai pot să zbiere,

Zac făr’ de simțire, ca două movile.

Deci învingând Dragoș, la temniță merge

Cu dor ca să strângă pe Dochia-n brațe;

Dar strașnica poartă se deschide-n pripă

Și iese fantoma lui Vronța păgânul.

A lui cătătură, ca cometul noaptea,

Platoșa pe dânsul, paloșul și coiful

Erau învăscute de mucegai verde,

Iar pletele, barba sta țapăn ca stuhul.

Deci cu turbăciune paloșul își smulge,

Se izbește groaznic namila spre Dragoș,

El trăsnește-n creștet ca fulgerul stânca,

Încât eho geme răsunând prin baște!!

Coiful zbârnâiră și se țănduriră

Și din ochi îi curse scântei milioane,

Dar fierul la paloș se-ndoi ca cercul.

Iar Dragoș sta țapăn în loc ca o stâncă.

Și răsucind iute și el al său paloș

Mereu ciocârtește pe uriaș mârșav,

Încât bucățele i-ar fi tăiat zaua

Dac-acele zale nu era-ncântate.

Turbat de mânie, namila hrăpește,

Și de pizmă urlă, răsuflând văpaie;

El își încordează vinele pe brațe,

El își mișcă mușchii pe robostul spate;

Spumegând, îi gata să rumpă cu colții

Pe Dragoș, eroul, ce-i stă înainte-i,

A căruia moarte îi făr’ de sminteală;

Dar Dragoș de moarte nici că se-nfioară...

Iată urieșul cu brâncele-ncepe

Să fărâme zaua sumețului dușman,

Dragoș îi apucă un picior în brațe,

Gros chiar cât o bârnă, și-n loc îl trântește.

Întocmai ca turnul se prăvale Vronța,

Și-n pământ groapă, căzând, prăbușește;

Cetatea vuiră, zidurile crapă,

Zimții de pe ele se prăval de râpă.

Dragoș cu vârtute de gât îl apucă

Și îi împlântează paloșul în baftă-i;

Pe fier urieșul cu colții săi scrâșcă,

Hrăpește, suspină și se vârcolește.

Din gâtlej îi curge spumă — clăbuci negri

De sânge și fiere; se luptă cu moartea,

Geme de durere, moartea îl trudește,

Și în pământ scurmă cu-a sale călcăie;

Pâraie de sânge fierbinte se varsă

Pe nisipul galben și se face baltă,

Și din baltă abur se suie în aer,

Și-n abur se-ncheagă frumoasa Dochie.