Ciubăr-vodă, domn faimos,

Lui Papură strănepot,

Avea un singur fecior,

Frumos ca luna lui mai,

Gigât ca un tânăr brad,

Vârtos ca un vechi stejar

Și viteaz ca un român.

Acest fiu când s-au născut,

Moașa ce l-au strâns de nas

Și l-au prenumit Bogdan,

Au tras boghii și au spus

Mancei ce l-au aplecat,

Ce soție va lua

Și câte va pătimi

Despre farmece și vrăji;

Deci domnișorul Bogdan,

Făcându-se flăcăuaș,

Tatăl său, domnul bătrân,

L-au chemat în curtea sa,

Fiind boieri adunați

Și după ce l-au pupat,

I-au zis: „Fătul meu, să știi

Că de-acum vreau să te-nsor,

Și mireasă să-ți alegi

Fată de domn sau de crai,

Ca să nu piară cu noi

Al lui Ciubăr soi vestit

Din care eu rămăsei;

Căci pe faimoșii strămoși

Guzanii i-au ospătat”.

Atunci Făt-Frumos grăi:

“Tată, nu pot să mă-nsor

Cu fată de trup de om,

Căci baba ce m-au moșit

Mi-au spus că ursita mea

Zână frumoasă va fi,

Ce sub soare n-au mai fost,

Deci dă-mi arme și ostași,

Să mă duc să o găsesc”.

Atunci tatăl lăcrimând

Au împlinit voia lui;

Și bravul meu domnișor

De porneală se găti:

Peste trup s-au înarmat

Cu cămașă de oțel,

Pe cap cu coif cu zebre,

Peste coapsă s-au încins

Cu paloș de mare preț,

Și pe spate aruncă

Arc și tulbă cu săgeți,

Iar pe piept și-au agățat

O platoșă de argint

Pe care săpat era:

“Ori să mor, ori să găsesc

Amata ursita mea”.

Apoi scutarul luând,

Din piei de bivol făcut

Și cu criță blehuit,

Se aruncă ca un șoim

Pe al său cal, ce era

Negru ca corbul la păr,

La picioare pintenog,

În frunte având o stea,

Iar din nări foc slobozind.

Deci agățând la oblânc

Buzduganul de oțel,

Chiar ca vântul s-au pornit

Cu ai săi aleși oșteni

Peste munți și peste văi;

Și nu puțini au ucis

Cu vânoasa mâna sa,

Hoți cumpliți și groaznici urși

Ce în calea lui ieșea.

Dar, în sfârșit, ajungând

La codri merei, pustii,

Au strigat: „Noroc! noroc!

Unde ești, vin să-ți grăiesc”.

Și iată că dintre stânci

O roată au și sărit,

Pe care într-un picior

Norocul venea spre el,

Repede ca un vârtej

De mai că nu l-au stropșit,

Și zicea: „Ce vrei să-ți dau,

Comorile de sub munți,

Sau să te fac împărat?

Căci eu nu pot s-aleg

Cine-i bun și cine-i rău,

Și demn de al meu dar,

Pentru că m-am născut orb;

Însă uneori fac haz

Să ajut pe nătărăi”...

Iar Bogdan i-au răspuns lui:

“Eu sunt, jupâne Noroc,

Mulțumit de mintea mea,

Și altă nu cer să-mi dai

Decât să-mi spui, unde pot

Să găsesc ursita mea?”

Atunci Norocul i-au zis:

“Mergi, Bogdane, spre apus,

Nouă zile, nouă nopți,

Și pe-al unui munte pisc

Pe sora mea vei afla

Ursitele împărțind,

Însă chibzuind așa:

Ca să fie potriviți

Acei ce se însoțesc,

Pentru că ea are ochi...

Și ea îți va da un măr

Cu care tu să alergi

La izvor sau la pârău:

Și acel măr despicând,

Din el pruncă va ieși,

Ursita mireasa ta,

Căreia din al tău pumn

Îndată apă să-i dai,

Căci negrăbind va muri.”

Așa Norocul grăind,

S-au și făcut nevăzut.

Iar Bogdan, mire erou,

Pohodnicul și-au întors,

Spre apus l-au îndreptat,

Cu pintenul l-au împins,

Și ca săgeata din arc

Slobozită de un brav

La fugă l-au repezit.

Aleargă negrul comos,

Și zdravănul său picior

Unde calcă peste stânci

Scapără mii de scântei.

Aleargă negrul țintat

De nu seamănă a cal,

Ci chiar negru nouraș

Gonit de un vânt cumplit,

Lucind la mijlocul său

O steluță când și când

Ca ținta din fruntea lui;

Fugea negrul pintenog

Și lasă în urma sa

Munți, câmpii, văi și păduri

Și companionii toți;

Iar în vârtejul de colb

Ale lui picioare iuți

Se văd numai fluturând

Ca patru albe aripi.

Și fuge negrul mereu

Prin dumbrăvi de pomi rodiți,

Ce clatină a lor crengi,

Și cheamă a lui stăpân,

Măcar să guste din ei;

Dar Bogdan râdea de pomi

Și căta de calea sa.

Deci copacii mânioși

Îl mustrau așa grăind:

“Doar de ulcica au pus

Cestui mândru nătărău

Vreo cotoroanță rea.

Doar de naiba l-au luat

Călare pe dosul său,

Să-l ducă în iad prezent;

Căci încotro fuge el

Sunt numai prăpăstii, stânci,

Și apoi câmpi de arin,

Pân’ la muntele cel2 nalt

Al pământului sfârșit”.

Bogdan, în loc de răspuns,

Dă pinteni negrului său,

Și toate în urma sa

Se tupilă, pier încet,

Ca o dungă înnegrind

Departe în orizont.

Aleargă negrul mereu

Peste stânci și peste râpi,

Și de ropotul grozav

Potcoavelor de argint,

Vulturii s-au speriat

Și cârâind între ei

Zic: „Flăcău neghiob ce ești,

Tu ești tâmp și calul tâmp,

Că ați venit pe aice;

Căci oricine au văzut

Acest al nostru pustiu,

Stârvul lui nouă l-au dat;

Pân’ și zefirul ușor,

De vine pe-aici suflând,

Se fărâmă printre stânci;

Pân’ și noi de ne lăsăm

Pe locul unde alergi

Balaurii ne înghit”.

Iar el în loc de răspuns

Le zice: „Fugiți, fugiți,

De nu vreți să vă pătrund

Cu săgețile ce port”.

Deci vulturii sperieți.

Zburând roată-n orizont,

Se urca mereu în sus,

Pân’ când s-au văzut pe cer,

Intâi ca niște porumbi,

Apoi ca niște lăstuni,

Apoi ca niște țânțari,

Și apoi încet, încet

În nouri s-au mistuit.

Aleargă negrul sirep,

La nisipiș au ajuns,

Și iată un nouraș

Despre rumănul apus,

Ca din a soarelui disc,

Au ieșit și s-au pornit.

Și mergând se tot mărea,

Se împrăștia pe cer.

Soarele îngălbenea

Și ziua întuneca;

Deci nourul se lățea

Și fețele își schimba

Ca a fumului clăbuci,

Ieșind iarna din hogeag,

Când soarele luminos,

Dimineața răsărind,

Îl vopsește fel de fel,

Aci ca când ar ieși

Foc pe gură de cuptor,

Aci mohorât sau roș

Ca sângele închegat.

Dar când nourul văzu

Alergând Bogdan mereu,

Pe luciul de arin,

Făr’ a se teme de el,

Atunci fața și-au schimbat,

Galben-vânăt s-au făcut,

Ca pizmașul veninos,

Și înflându-se grozav

Au zbucnit din sânul său

Un vârtej de vânt cumplit;

Și spulberând pân’ la cer,

Stâlp de arin ca un turn,

Răsună un glas din el

Cu zgomot înfricoșat,

Și zicând: „Unde alergi,

O! bravule Făt-Frumos?

Și cum îndrăznești să calci

În împărăția mea,

Când mulți ca tine aicea,

În acești câmpi de arin,

Eu de vii i-am îngropat,

Încălțați și îmbrăcați?”

Dar Bogdan, nerăspunzând,

Dă pinteni, bate mereu

Pe zdravănul său fugaci.

Calul zbiară mânios,

Ochii lui s-au încruntat,

Coama, coada încordă,

Se întărtă la fugit,

Ca și când ar zbura-n vânt,

Mai necălcând pe pământ,

Decât când își împlânta

În nisip al său picior,

Sfârâia ca fierul roș,

În apă acufundat.

Deci vârtejul mânios

Ca uliul se repezi

Și peste Bogdan căzând

Cu stâlpul cel de arin

Când pe șa îl răsucea,

Când îl izbea în pământ,

Când îi arunca în ochi

Spuză, de mai îl orbea,

Și când îl înădușea

Cu-al său abur înfocat.

Însă vârtosul Bogdan

Se lupta, se zbihuia

Și pe al său zdravăn cal

În scări s-au înțepenit,

Și în brațe cuprinzând

Stâlpul acel de arin,

L-au strâns la piept pân’ l-au frânt,

Cu dinții au rupt din el

Și l-au fărâmat bucăți.

Așadar, viforul rău,

Văzându-se frânt și rumpt

De eroul moldovean,

S-au prefăcut în vârtej,

Și sorbind nisip din câmp

L-au răsucit pân’ la cer,

Și de-acolo vâjiind

Au vărsat asupra lui

Nisipul din al său sân,

Ca să-l îngroape de viu;

Dar neobositul cal

În trei copce s-au izbit,

Și cu pieptul răzbătând

Prin vârtejul colburos,

Au scos pe al său stăpân

Din nămolul de nisip.

Iar vârtejul, rușinat,

Rămasă în urma lui,

Lungit gios ca un troian.

Deci eroul, ostenit,

De primejdie scăpând,

Și văzând cerul senin,

Și departe-n orizon

Culmea muntelui dorit,

Lasă calul său încet,

Și cu mâna pe grumaz

Netezindu-l îi zicea:

“O, neprețuite cal,

Amicul, scăparea mea,

Mai opintește puțin

Pân’ la muntele ce văd,

Și acolo te-oi lăsa

Bine să te odihnești

Și ți-oi da din al meu coif

Apă rece de izvor,

Și pentru păscut imaș

De chirău și de trifoi”.

Deci calul se-nvioșă,

Simțindu-se dezmierdat,

Și la fugă se porni,

Iar soarele începu

Spre sfințit a se pleca;

Aerul se limpezi

Ca cel mai curat cristal;

Și-n acel timp liniștit

Altă nu se auzea,

Decât numai sfârâind

Nisipul ce arunca

Calul cu al său picior

Sau vreun țânțar flămând

Bâzâind pe la urechi.

Însă deodată zări

Obositul călăreț,

În pustiul acel sterp,

Pe un troian de nisip,

Înălbind un șirag lung

De călăreți înarmați;

Deci scuturând din dârlogi,

Dă știre negrului său

Ce are de petrecut;

Și nepregetatul cal

Îndată s-au încordat,

Forăind cumplit din nări

Și din ochi scântei vărsând;

Iar inimosul Bogdan,

Buzduganul său luând,

Răcnește înfricoșat:

“Feriți în lături din drum,

Feriți de sunteți oșteni

Și de vreți ca să trăiți;

Iar de sunteți arătări,

Eu pe crucea mea vă jur

Să pieriți din calea mea

Ca dracul de tămâiet”...

Însă lui nu i-au răspuns

Matahalele ce stau,

Nici de cruce au pierit;

Deci bravul meu domnișor

Se mira în gândul său

Cum acele arătări

De brațul lui nu se tem,

Nici de cruce au pierit!

Dar când s-au apropiat,

Văzu înaintea sa

Cavaleri încremeniți,

Înzăuați și înarmați,

Și stând toți călări pe cai.

Atunci el au înțeles

Că acești nenorociți

S-au fost pornit ca și el

Să-și afle ursita lor

Tot în muntele știut;

Dar al pustiului domn,

Viforul neândurat,

Îi înghițise de vii,

Viscolindu-i cu arin;

Și după ce i-au topit,

Tot el i-au și dezgropat,

Ca oricare călător

Să vadă puterea sa.

Al nostru însă român,

Rămânând nebiruit,

Trece buzna printre ei

Cu pieptosul său fugar,

Și îndată ce-au atins

Șiragul de călăreți,

Cu toții s-au povârnit

Și s-au risipit sunând

În ale lor zale de fier,

Chiar ca nucile în sac;

Iar din a lor căpățâni,

Curgea pârâu de nisip

Pe unde fusese ochi,

Gură, nasuri și urechi.

Deci Bogdan, bun sănătos,

Pân’ la munte au ajuns,

Al cărui vârf trecea

Peste nourii ușori,

Iar cu temelia sa

Pân-în al mărilor fund.

Deci soarele au apus

După muntele înalt,

Și stelele începu

Să clipească în senin

Ca niște de aur ochi,

Ce se uita la Bogdan,

Țintă, ca când se mira;

Căci ele prea rar vedea

Alt om pe-acolo umblând.

Deci eroul ostenit

Opri obositul cal

Lângă un șipot curat,

Ce din munte izvora

Și în coif apă luând

Întâi calul adăpă

Și, făr-a se îngriji,

I-au dat drumul la păscut

Pe-a muntelui costișăeî

Acoperite de flori,

Căci acest credincios cal,

Întocmai ca un dulău,

Pe al său stăpân amat

Îl păzea și-l apăra,

Și treaz fiind și în somn;

Iar Bogdan au adormit

Lângă frumosul izvor,

Cu capul pe-al său scutar.

Deci eu să doarmă îl las,

Fiind și eu ostenit,

Și contenesc să vă spui,

Boieri cuminți ce-ascultați,

Ceastă fabulă a mea

Pân’ și dumneavoastră toți

Nu-ți zice precum zic eu

Că ceea ce eu v-am spus

Chiar așa au fost, au fost