Zorile de după munți

Începur-a se ivi

Și pe cât se lumina

Somnul se împrăștia

Al bravului meu Bogdan,

Pân’ când s-au și deșteptat;

Și frecându-se la ochi,

Și căscând de două ori,

S-au sculat și s-au pornit

Pe naltul munte în sus;

Deci cât mai sus se urca,

Felurimi de flori găsea

Picurând de pe-a lor frunzi

Lacrimi chiar ca de brilant,

A răcoroaselor zori,

Care zori, încet-încet,

Revărsând lumina lor,

Trezea și învioșea

Pe somnorosul Bogdan.

Alămâi și portocali,

Chedri, dafini, chiparoși

Cu a lor poame cu gust

Pe Bogdan ademenea,

Printre care mai creștea

Roze, crini și iasomii;

Ș-apoi toate la un loc

Mirosind îl amețea.

Iar când mai asculta el

Păsările ciripind,

Mai de tot se buimăcea;

Încât întru adevăr

Acest munte minunat

Era demn de lăcaș

Ursitelor omenești.

Deci în al muntelui vârf

Sumețul mire sosind,

Au văzut din văi adânci

Ridicându-se încet

Neguri chiar ca norii groși

Ce se dezvelea încet

Pe al muntelui costiș,

Ca niște valuri de pânzi;

Apoi l-au împresurat

O pâclă ca un noian,

Încât Bogdan socotea

Că nourii l-au răpit,

Dar soarele repezi

O rază chiar ca un sul,

Și, spărgând nourii groși,

Răzbătu încetișor

Întâi pe-al muntelui vârf,

Apoi prin văi și prin râpi,

Și prin grotele adânci,

Și-n sfârșit, împrăștiind

Nourii întunecați,

Au ieșit biruitor

Din lupta ce i-au fost dat

Negurile de prin văi.

Bogdan, mai încremenit

De al soarelui răzbel

Și de biruința lui,

Se uita uimit la el!!!

Dar deodată au văzut

Un nouraș luminos

Că spre dânsul s-au lăsat,

Pe care o zână sta,

Ce purta pe al său cap

Coroană de mare preț,

Și pe trup un veșmânt alb,

Fiind vopsite pe el

Ursitele omenești;

Unele cu cap de drac

Și în mâna lor ținând

Cociorve, bice de foc

Pentru bărbații mișei,

Altele coarne de cerb

Pentru fruntea celor tâmpi,

Alte ursite era

Cu chipul frumos și blând

Ca îngerii mângâioși

Bărbaților norociți...

(Însă de-aceste figuri

Prea puține se vedea.)

Iar cele multe era

Cu capul înhobotat,

De nu se putea afla

Ce chip și caracter au...

Deci acea zână ținea

În dreapta corn de belșug

Plin de roduri și de flori,

Iar în stânga smoc de șerpi.

Deci ea lui Bogdan i-au zis:

“Eu împărăteasă sunt

Ursitelor omenești,

Și care mie îmi plac

Și sunt la fapte onești,

Soție bună le dau

Din îmbelșugatul corn,

Iar muritorilor răi,

Ce sunt mândri sau pizmași,

Le arunc din acest smoc

Al șerpilor veninoși.

Tu, însă, care te tragi

Dintr-o viță ce iubesc

A lui Ciubăr domn vestit,

Lui Papură strănepot,

Îți dau ție acest măr

În care s-au zămislit

Ursita soția ta,

Pe care eu ți-am ales

Dintre ale mele zâni

Ca să te pot ferici.

Deci ție ți-au spus prea larg

Norocul, fratele meu,

Ce să faci cu acest măr;

Însă, Bogdane, să știi,

Că multe ai să pățești,

Pân’ când te vei însoți

Cu mireasa care-ți dau”.

Aceste vorbe grăind,

Împărăteasa pieri,

Și pe capul lui Bogdan

Cunună de trandafiri

Aruncă din al ei corn;

Iar în mână s-au trezit

Bogdan cu un măr domnesc,

Cu care el alergând

Pân’ sub munte la izvor,

Îndată l-au despicat,

Și dintr-însul au ieșit

Pruncă cât un puișor

Mândrișor și mititel,

Și gurița sa căscând,

Apă cerea de băut,

Căruia bunul Bogdan

Din pumnul său i-au și dat;

Apoi în năframa sa

Învelit l-au pus în sân,

Și încălecând pe cal,

Chiar ca vântul s-au pornit

Înapoi spre țara sa,

Unde degrab’ au ajuns;

Căci nimic în drumul său

Nu l-au oprit la întors.

Deci bătrânul domn Ciubăr

Zi și noapte aștepta

Să-și vadă fiul viind.

Și zărind din foișor

Ridicându-se pe deal,

Ca de vânt un mare colb,

Și un călăreț frumos

Ca săgeata alergând,

Îndată au înțeles

Că Bogdan se întorcea;

Și-naintea lui ieșind

Bătrânul domn cu alai,

În brațe au primit

Pe mult dorit fiul său,

Și în frunte l-au pupat.

Iar Bogdan i-au pus în pumn

Mireasa ce și-au adus,

De care prea s-au mirat

Ciubăr, înțeleptul domn;

Dar pricepând mai apoi

Că este de zână pui,

Ciubăr nu s-au mai mirat,

Ci s-au făcut ei nănaș,

Numindu-o din botez

Ileana cea cu păr lung

(Cosânzeana la români);

Iar cununa cea de flori

Ortodoxul meu Bogdan

La icoană o au pus.

Deci miresei înadins

Leagăn de aur făcu

Și mancă i-au însemnat

Pe soția unui crai,

Ce-o sclăvise în răzbel

Faimosul domn Ciubăr;

Dar ades au trebuit

Leagănul de prefăcut,

Căci zâna creștea în trup

Cât într-o lună pe zi,

Pe lună cât într-un an;

Și în sfârșit în doi ani

Ea era de măritat.

Iar pre cât am auzit,

Și chiar mândrețele ei

Sporea pe zi ce mergea;

Părul ei galben și lung

Ajungea pân’ la călcâi,

Și pe spate rășchirat

Ca peteala strălucea;

Ochișorii ca de șoim

În inimă răzbătea;

Iar gurița îi era

Ca cireașa pe la mai,

Și dinții ca un șirag

De mărgele potrivit,

Și ca ghiocii de albi.

Naltă, gigâtă la stat

Ca nuiaua de alun,

Și mijlocul ei curmat

Ca și al leoaicei trup,

Ca porumbița la piept

Și ca lebăda la gât,

Iar mânușițele ei

Chiar ca de ceară era,

Și piciorușele ei

În pumni le puteai lua.

Deci galantonul Ciubăr

Zestre nurorei i-au dat

Scule de aur leit,

Odoare de mare preț,

Șapte târguri de negoț

Și trei sute de moșii,

Iar de țigani mii de mii.

Și de nuntă s-au gătit,

Poftind vecini domni și crai

Și eroi din alte țări,

Ca să se întreacă ei

La harță și la dejghin

Asemenea au adus

Voinici știuți de vârtoși

Să se lupte cu ai săi;

Și vânătorii domnești

Au adus din munți pustii

Cecale și urși cumpliți,

Și zimbri înfricoșați,

Ca să se lupte morțiș

Cu zăvozii ungurești

Ce se numea medeleni.

Iar curtea s-au podobit

Pe la ferestri, pe la uși

Cu crengi și cununi de flori,

Prin odăi s-au așternut

Covoare de mare preț,

Și jilțul acel domnesc

Cu stofă și catifea

S-au îmbrăcat peste tot,

Dezvelind deasupra lui

Steaguri ce-au fost câștigat

Eroul domn Ciubăr

De la învinșii în răzbel.

Pe pereți s-au înșirat

Armele vechi strămoșești.

Deci să nu mai prelungesc,

Ca să vă fiu urât,

Amici și lectorii mei,

Eu nu cutez să vă spui

Câți boi și oi s-au ucis

De fripturi pentru popor,

Poleind coarnele lor

Cu aur și cu argint,

La câte buți s-au dat cep

De mied, vișinap și de vin.

Câți marțoli s-au ridicat,

Înfigându-i în pământ,

De a cărora vârf nalt

Năfrămi cu bani s-au legat

Pentru cei ce vor putea

Să se cațere pe ei,

Câți brazi din munți s-au adus,

Pe carii i-au răsădit

Pe drumuri și prin oraș,

Acățând pe vârful lor

Stegurele fel de fel,

Clopoței bucăți de șăc,

Care ziua se vedea

Ca un codru înflorit,

Și noaptea tot acei brazi,

Fiind de candele plini,

Cer cu stele semăna;

Iar când vântul aburea

Clătind ramurile lor,

Groaznic sunet se făcea,

Ca când menea a răzbel;

Asemenea de prisos

Socotesc să vă mai spui

Câți beceri și bucătari

S-au chemat din alte țări,

Ca să facă fel de fel

De mâncări și bunătăți,

Și jigănii de zahar,

După cum: cloște cu pui,

Ce se numea marțepan,

Păuni, lebede, cocoși,

De se părea că sunt vii.

Deci ale nunții gătiri

De le-aș spune până mâni,

Nu le voi putea sfârși,

Însă vă fac cunoscut

Că nunta s-au hotărât

Pe-a doua zi negreșit;

Iar oaspeții toți trudiți,

După ce au făcut chef,

Și lăutarii domnești,

După ce au hăulit,

Lado-Mano* i-au cântat

Miresei cum era dat

Când peteala se-nșira,

Apoi toți au adormit.

Dar iată tocmai în zori

Deodat-au răsunat

Clopotul de dandana,

Și răcnete pân’ la cer

Din orașul ce ardea,

Cu clocot se ridica,

Strigând poporul: „Săriți,

Că tătarii ne-au călcat,

Săriți că cu toți pierim

De a lor junghi otrăvit,

Nu lăsați, că ne iau sclavi,

Ne pradă și ne dă foc;

Iată că biserici sparg,

Le jefuiesc și le ard,

Și pe preoți îi ucid,

Altarele jefuiesc!”...

Deci Ciubăr domnul bătrân

Și cu tânărul său fiu,

Trezindu-se sperieți,

Cu oaspeții adunați,

Voievozi și crai viteji,

Servi, comișei și paici,

Cu toții s-au înarmat,

Și din buciume trăgând,

Adună puțini oșteni

Ce se afla în oraș,

Și pe cai încălecând,

Cu toții au năvălit

Cu iuțeală în tătari.

Iar Bogdan intrând în ei,

Cu paloșul făcea drum,

Tăind hăbuc pe tătari,

Ca pe curechi sau bostani.

Căci unii tătari fugea

Făr’ de cap sau făr’ de mâini,

Alții se ținea pe cai

Sau cu jumătăți de trup,

Sau pân’ la brâu despicați.

Asemenea ceilalți

Voievozi și crăișori

După pilda lui Bogdan

Tăia tătarii ciopăți,

Dar bătrânul domn Ciubăr,

Lâng-o biserică stând

Unde păgânii prăda,

Rândui oștenii lui

Ca să-i ia prizonieri.

Însă-n biserică sta

Însuși hanul tătăresc,

Care, trântind la pământ

Al Maicii Domnului chip,

Sub picioare îl ținea,

Și cu mâinile rupând

Podoabele de pe el,

Aur și mărgăritar,

Și pietre de mare preț,

Își umplea desagii săi.

Acest han, cel mai cumplit

Din crâmgherii cei vestiți,

Era și cel mai amar

Al Moldovei prădători

El singur numai avea

O armă, lucru drăcesc,

Neștiută la români

Pe timpurile de-atunci;

Căci hanul, de multe ori

Când era înconjurat

Despre bravii moldoveni,

Cu dânsa îi speria

Și dintre dânșii scăpa.

Această armă era

Ca o țevie de fier

Astupată la un fund,

Lângă care fund avea

O prea mică borticea;

Deci în țevie puind

Un fel de praf vânăt, sur,

Și ca un nastur de plumb,

Apoi un chibrit aprins

La tigăiță țiind,

Pulberea se aprindea,

Și din țevie zbucnind,

Ca fulgerul scăpăra

Și ca trăsnetul buhnea,

Și acel nastur de plumb

Așa de iute țâșnea,

Că prin zale de oțel,

Prin piei de bivol, prin fier

Răzbătea, și omora

Pe acel mai brav oștean

Făr-a ști cine și cum

Tâlhărește l-au ucis.

Deci al tătarilor han,

Temându-se cu Ciubăr

Să se bată piept la piept,

Căci odată la răzbel

Cutezase de cercă

Tăioasa sabia lui,

Și o ureche pierdu

Pentru aceea acum

Îndată ce l-au zărit,

L-au pitit tocmai în piept

Cu arma, lucru drăcesc,

Și când focul au buhnit,

Ciubăr parcă n-au mai fost.

Iar oștenii, sperieți,

Fugeau care încotro,

Sau cădea jos la pământ.

Atunci păgânul tătar,

Tăind capul lui Ciubăr,

În suliță l-au luat;

Și încălecând pe cal,

Spre câmp de fugă plecă,

Și s-au făcut nevăzut;

Dar inimosul Bogdan

Pe tătari i-au interit

Și de tatăl său aflând,

Că hanul l-au fost ucis

Și că capul i-au luat,

Începu a-l căuta;

Însă neputând a ști

Încotro au apucat,

Răcnea ca un leu cumplit

Ce puii și-au fost pierdut,

Alerga în toate părți,

Prin codri și munți pustii.

Dar pe tătar negăsind

Atâta s-au rătăcit,

Că n-au putut nimeri

La curtea sa înapoi,

Ci a treia zi zări

Pe al unui munte vârf

Un palat foarte frumos

Înconjurat de livezi

Deci dar Bogdan apucă

Spre acel munte înalt,

Și iată în calea sa

Un râu lat și țărmuros,

Peste care era pod,

În capra căruia sta

O stahie, urieș

Înzăuată prea ciudat,

Pe cap având ca un coif

O scoică cât un căuș,

Și trupul său îmbrăcat

Întru o piele de zmeu,

A căruia solzi luceau

Ca când erau de argint,

Iar în mână învârtea

Un paloș mare cu zimți

Ca când era herezeu;

Acea stahie era

Călare pe lup turbat,

Și îndată ce văzu

Pe hirișul domnișor,

Se repezi drept la el

Cu paloșul ridicat;

Dar sulița lui Bogdan

Era groasă cât un par,

Și în mâna lui fiind,

Chiar ca trăsnetul lovea;

Căci el zdravăn opintind

Pe al său negru sirep,

Mai degrabă au ajuns

Al suliței sale vârf

În al stahiei gâtlej

Decât paloșul la el.

Și stahia au căzut

De pe lup jos la pământ.

Deci Bogdan au și sărit

De pe cal deasupra ei

Și capul i-au retezat;

Dar numai cât s-au întors

Și capul s-au prins la loc;

Deci el iarăși au tăiat

Trupul ei în patru părți,

Și numai cât s-au întors

Și stahia s-au sculat,

Ca când nimic n-au pățit.

Atunci Bogdan auzind

Că calul său forăia,

S-au întors și au văzut

Groaznicul lup năvălind

Ca să-l apuce de bot;

Dar Bogdan au și înfipt

Sulița în piept la lup,

Și foarte s-au minunat

Că el pe lup ucigând

Și stahia au pierit.

Deci atunci au priceput

Că fermecători erau

Ceste două arătări;

Apoi, făcându-și trei cruci,

Pe calul său au sărit,

Și pe pod buzna trecând,

În munte s-au și suit

La palatul cel frumos,

Și la poartă ajungând,

Înainte i-au ieșit

Fecioare vro douăzeci,

Îmbrăcate prea frumos

În straie albe și flori;

Iar între dânsele sta

O zână, stăpâna lor,

Pe care nici Rafael,

Pictorul cel renumit,

Nu o putea zugrăvi,

Și nici eu să spun nu pot

Cât de frumoasă era,

Decât atâta vă zic

Că ai ei galbeni zulufi,

Pe la tâmple împletiți,

În cosițe mărunțel,

Ca găitane de fir

Erau încujbați puțin

Pe grăsuții obrăjei,

Rotunzi, albi și rumeiori.

Iar părul ei despletit,

Ca mătasa răsfirat,

Cădea și se-nvăluia

În unde și în verigi,

Pe un boi cam grăsuliu,

Și bun în brațe de strâns;

O viță însă de păr

Zefirul o arunca

Pe un piept ca de omăt,

Unde se vedea săltând

Prin subțire burangic,

Două țâțe ce era

Ca două mere domnești.

Deci puteți a judeca,

Înțelepți ascultători,

Cât de bine se prindea

Pe un chip alb ca al ei

Două roze în obraji,

În buze un bobocel,

În guriță niște dinți

Chiar ca de mărgăritar,

Ochii verzi ca de smarald,

Ce prin gene negre lungi

Galeș la lume privea,

Ca când era somnoroși;

Apoi al ei picioruș,

Ce era mic, grăsuliu,

Și alte grații a ei

Eu nu pot să le mai spui,

Decât știu că pe Bogdan,

Ce o privea buimăcit,

Coborându-l de pe cal

Ca pe un de paie snop,

De o mână l-au luat

Și cu un glas mângâios

Ca sunetul de izvor

I-au zis: „De mult te aștept

În împărăția mea,

O, tinere domnișor,

Ca să te pot primi;

Căci mi-i drag să primesc

Eroi ca tine faimoși;

Deci vin în palatul meu

De vrei să te fericesc

În toată viața ta”.

Bogdan nimic n-au răspuns

Ci mergea unde vrea ea

Ca un neghiob fermecat;

Și fecioarele cântând

Din organe fel de fel,

Și cu viersuri foarte dulci,

Cu totul l-au frăgezit,

Însuflețindu-i amor.

Iar la palat ajungând,

Câțiva ciocoi îmbrăcați

Tot în fir și urșinic,

De subsuori l-au luat

Și la feredeu l-au dus,

Și după ce l-au spălat

Și trupul i-au miresmit,

L-au îmbrăcat în caftan

De o stofă foarte grea

Și în cămară l-au dus

La zâna ce-l aștepta

Cu un ospăț răsfățat

De bucate foarte rari,

Ce nici Ștefan-vodă cred

N-au mâncat la masa sa.

Și nici paharnicii lui

Să-i dreagă nu au găsit

În podgorii la Cotnar

Așa vin și pelin vechi

Ca cel de zână gătit

Pentru frumosul Bogdan.

Deci mâncând și bine bând

Dintr-un blid, dintr-un pahar,

Acești doi amorezați,

Și-mbucându-se cu drag

Chiar ca niște hulubași,

Au adormit amândoi.

Și eu să doarmă îi las,

Și contenesc să vă spui,

Boieri cuminți ce-ascultați,

Ceastă fabulă a mea,

Pân’ și dumneavoastră toți

Nu-ți zice precum zic eu,

Că ceea ce eu v-am spus

Chiar așa au fost, au fost.