După trei zile Bogdan

La domnescul său palat

Sosind, îndată-ntrebă

De zâna soția sa;

Și iată că alergă,

Înaintea lui ieșind,

O țigancă fetnegea,

Îmbrăcată prea frumos,

În stofe și urșinic,

Și pe Bogdan sărutând,

I-au zis: „Bine ai venit,

Dorite mirele meu,

Căci de mulți ani te aștept,

Șezând ziua în cerdac

Și cătând în calea ta,

Iar noaptea amar plângând,

Încât de lacrimi și dor

Pielea pe obrazul meu

S-au îngroșet, s-au zburlit,

De scârbă s-au înnegrit;

Și bălană de am fost,

Acuma, vezi, m-am smolit.

Vezi, dragă mire al meu,

Vezi cât te-am dorit de mult,

Și de-ai fi mai zăbovit,

Ori mă găseai în mormânt,

Ori mă ofticai de tot!”

Deci bunul nostru Bogdan,

Crezând întru adevăr

Că este ursita sa

Țigăncușa ce-i vorbea,

O strângea la pieptul său,

Dar el însă nu știa

Că aceea ce-i vorbea

Fata judelui era,

Al țiganilor domnești.

Și că muma ei au fost,

Când trăia domnul Ciubăr,

Una din găinăriți

A păsărilor domnești.

Însă farmece știind,

Și fiindcă și Ciubăr

Credea în solomonii,

Pe dânsa el o avea

De dragoman credincios

Între dracul și-ntre el.

Dar pierind domnul Ciubăr,

Și lipsind și fiul său,

Lăieșița acea rea,

Cu-a sale farmici drăcești,

Încântase pe boieri,

Pe hatmani și pe oșteni,

Încât unii pribegiră

Încotro ochii i-au dus,

Alții, nebunind de tot,

Strângea ciolane pe câmpi,

Și alții se prefăcură

În lupi, în urși, sau în cerbi,

Fugind în codri pustii;

Iar ea cu bărbatul său

Domnea și orânduia

În țară și pe români;

Și pe zâna lui Bogdan,

Sugrumând-o, o zvârli

Într-un adânc heleșteu,

Ce lângă curte era.

Deci Bogdan au socotit

Mai întâi pe tatăl său

Să-l pomenească un an

Și să poarte tot negrit,

Și petrecând acel an

În jale și rugăciuni.

Pentru răposatul domn,

Să se însoare apoi

Cu țiganca ce gândea,

Că ursita lui era.

Deci petrecând acest fel,

Țiganii prea se silea

Că doar îl vor fermeca;

Dar al geniei inel

Pe dânsul îl apăra;

Iar fata cea de țigan

Se podobea, se dregea

Ca să placă lui Bogdan;

Și oglingioara luând,

Ce țiganca, maica sa,

În taină i-au fost dat,

Se privea, în ea zicând:

“Oglindă, oglingioara mea,

Spune drept ca chipul meu

Este altul mai frumos,

Mai delicat, mai cu haz,

Din câte fete au fost

Și sunt astăzi pe pământ?”

Iar oglinda răspundea:

“Că mai frumoasă era

Și iarăși în grab’ va fi

Ileana cu părul lung

Ce Cosânzeana îi zic”.

Și fata cea de țigan

Mâniindu-se zvârlea

Oglinda ce grăia drept.

Deci într-o zi au venit

Toți comișii la Bogdan

Și i-au spus că caii săi

Nicidecum nu vor să bea

Din heleșteul domnesc,

Căci în el s-au arătat

De aur un peștișor,

Care apa tulburând

Pe cai foarte speria.

Așadar, domnul Bogdan

Cu fata cea de țigan

Au mers cu sârg amândoi,

Să vadă cel peștișor,

Pe care Bogdan văzând,

Foarte de el s-au mirat.

Dar țiganca pricepu

Că acel pește era

Zâna ce au fost ucis

Lăieșița, maica sa,

Și-n heleșteu o zvârli;

De aceea se rugă

Să i-l dăruiască ei,

Și bunul domn Bogdan

Cheful să-i strice n-au vrut,

Ci să prindă porunci

Pe frumosul peștișor,

Dar toți pescarii domnești

Să-l prindă nu au putut;

Iar Bogdan însuși luând

Undița de la pescari,

Peștișorul au venit

Și singur în ea s-au prins,

Pe care el l-au și dat

Țigancei ce aștepta.

Iar ea, alergând cu el,

Bucătarilor l-au dat,

Să i-l curețe de solzi

Și să-l frigă pe cărbuni.

Și după ce l-au mâncat,

Oglingioara își luă

Și iarăși i-au zis râzând:

“Oglingioară, spune-acum,

Spune drept, ca chipul meu

Este altul mai frumos,

Mai gigât și mai cu haz

Din câte fete au fost

Și sunt astăzi pe pământ?”

Iar oglingioara au zis:

“Că mai frumoasă era,

Și iarăși în grab’ va fi,

Ileana cea cu păr lung

Ce Cosânzeana îi zic”.

Dar țiganca i-au răspuns:

“Oglingioară, spui minciuni,

Căci eu mâncai carnea ei,

Și nu va fi în etern

Ileana cea cu păr lung”.

Așa țiganca zicea,

Pentru că ea n-au știut,

Că din ai peștelui solzi

Unul nu știu cum sări

La fereastra lui Bogdan,

Și din el curând crescu

Un tei foarte răsfățat,

Sub care domnul Bogdan

Cu haz la prânz ospăta;

Căci teiul acel frumos

Slobozea deasupra lui

A lui înverzite crengi,

Și de soare îl umbrea,

Și-l răcorea fiind cald;

Iar sara tot acel tei

Rază de foc slobozea,

Și așa se lumina,

Că toată noaptea sub el,

Curteni, bărbați și muieri

La șezătoare venea,

De torcea și depăna;

Iar mătalnicii flăcăi

Se hârjonea între ei,

Sau spunea cimilituri

Femeilor ce torcea,

Sau cu fetele râzând,

În pilde se pâcălea

Sau spunea fabule lungi.

Iar când fata de țigan

Se apropia de el,

Crengile lui se clătea,

Se scutura mânios,

Și așa o șfichiuia

Peste cap, peste obraz,

Că fugea de el cu sârg.

Deci ea iar au priceput

Că acel tei minunat

Zâna lui Bogdan era,

Și iarăși au început

Ca să roage pe Bogdan

Să i-l dăruiască ei.

Deci el iarăși și acum

Pofta țigancei făcu.

Și-ndată ea porunci

Să taie acel copac

Și să-l ardă întreg tot,

Însă vântul au zburat

Numai o frunză din el,

Și purtând-o pân’ la nori,

Au lăsat-o de-au căzut

În codrii cei mai merei

La un bătrân prisăcar;

Și frunza căzând la el,

În flăcău se prefăcu,

Tânăr și frumos la chip,

Sprinten și gigât la stat.

Deci bătrânul prisăcar,

Văzându-l, i-au zis așa:

“Făt-Frumos, de ești străin

Și dacă nu ai părinți

Și aici ai nimerit,

Te rog cu mine petreci

Și fii ca copilul meu,

Ca murind eu să mă-ngropi

Aice, în acest pustiu,

Unde pe nime nu am,

Pierind seminția mea

De farmici diavolești;

Căci pierind domnul Ciubăr

Și domnișorul său fiu,

Pe care eu l-am deprins

Ca să săgete în zbor

Pe lăstunii ușurei,

Sau cu mazdracul pe urși

Să pătrundă făr’ de greș,

A lor curte rămase

Și țara făr’ de stăpân.

Deci eu și cu alți boieri

Ocârmuiam cum puteam

A domniei trebuinți,

Dar nu trecea nici o zi

Să nu piară dintre noi

Câte un boier sau doi,

Pân’ ce într-o zi văzui

Pe soție și pe fii

Straiele pe ei rupând

Și ca niște îndrăciți

Fugind în codrii pustii;

Iar eu, ca să-i pot găsi,

M-am aruncat pe un cal

Ce l-am găsit priponit

De al cerdacului stâlp,

Și îndată acel cal,

Ce duh necurat era,

M-au ridicat în văzduh,

Zburând cu mine pe sus,

Încât sub talpe simțeam

Vârful brazilor înalți

Că mă zgâria cumplit,

Și în sfârșit peste munți,

Peste ape, peste văi,

Zburând cu mine mereu,

Am ajuns până aice,

Și călare m-am trezit

Nu pe calul ce zbura,

Ci pe prăjină de tei;

Și niciodată de-aici

Înapoi nu am putut

Să nimeresc la oraș.

Dar domnul m-au miluit,

Găsind aici în pustiu

Prisaca unde trăiesc,

Și nu cred să mai văd eu

Pe eroul meu Bogdan

Și pe seminția mea.

Te rog dar, o, fătul meu,

Fii tu mângâierea mea,

Nu mă lăsa părăsit;

Căci de mult în ochii mei

Om pân-acum n-am văzut”.

Deci tânărul ce-asculta

I-au răspuns cu glas duios:

“Nu pot să-ți făgăduiesc,

Cucernicule bătrân,

Să împlinesc voia ta;

Căci și eu sunt prigonit

Tot de duhul necurat,

Pân’ nu se va împlini

Aceea ce mi-au menit

A norocului meu stea;

Dar eu voi trăi aici

Cât se va putea mai mult!”

Tânărul așa grăind,

Iată că se auzi

Clocotind codrul mereu

De-a gonașilor strigări,

De țâhnete de copoi,

De buciumi vânătorești;

Și iată că se văzu

Când și când printre copaci

Fugând urși, capre și lupi,

Și iată că se ivi

Bogdan ca un vânător,

Gonind de-aproape un urs;

Și rănindu-l dinapoi,

Ursul s-au întors la el,

În picioare s-au sculat,

Înfricoșat mormăind,

Și apucând pe Bogdan

Îl trântește la pământ

Și începe a-l stropși.

Dar tânărul Făt-Frumos

S-au repezit ca un șoim,

Și încălecând pe urs

L-au apucat de urechi,

L-au întors de la Bogdan

Și, dându-i pinteni mereu,

Mergea călare pe el

Chiar ca pe o gloabă rea.

Deci Bogdan s-au ridicat,

Tânărului mulțumind,

Și viind la curtea sa

Spunea minunea la toți

Aceea ce au văzut.

Iar țiganca pricepu

Că acel tânăr au fost

Tot ursita lui Bogdan;

Deci pe maica sa chemând,

I-au zis plângând cu amar:

“Mamă, nu te îndura,

Fă orice farmece știi,

Sau orice otrăvi mai tari,

Și mă mântuie, te rog,

De ursita lui Bogdan,

De vrei doamnă să mă vezi,

Sau de vrei să nu pierim;

Căci anul mai a trecut

De când Bogdan au venit

Și foarte mă îngrijesc

Să nu vie cumva ea

Dușmanca mea cea mai rea,

Și să-i spuie cine sunt,

Și câte au pătimit

Despre amândouă noi;

Căci eu, orice am făcut,

N-am putut să-i viu de hac,

Ca să o pot prăpădi”.

Lăieșița auzind

Ce spusese fiica ei,

La miezul nopții s-au dus

La țintirimul din câmp

Unde erau îngropați

Hoții ce se spânzurau,

Sau cei ce se dovedea

Că sunt strigi sau tricolici,

Sau vestiți fermecători,

Și acolo aprinzând

Un mititel focușor

Cu lemn ce au fost furat

Din raclele celor morți,

Carii când se dezgropa

Se găsea afurisiți,

Și lepădând de pe ea

Hainele ce purta,

Goală au înconjurat

Ca o furie din iad,

Focușorul ce ardea,

Pe Scaraoschi chemând,

Și vorbe diavolești

Bâiguind, din dinți scrâșca,

Din ochi scântei slobozea,

Flocii pe cap își zburlea,

Încât semăna a fi

Diavol împelițat.

Și iată fum ca un stâlp,

Negru și prea puturos,

Din focușor au zbucnit,

Și în aer clocotind,

Au trăsnit și au ieșit

Un diavol slut din el,

Însă prea puțin mai slut

Decât țiganca era;

Și i-au zis ei: „Eu sunt Benga,3

Zânul tău, deci ți-am adus

Acest măr dintr-un pom,

Din care Eva gustând

S-au izgonit din Eden.

Deci tu cu el să te duci

La prisăcarul știut;

Și ursitei lui Bogdan

Dându-i-l ea va gusta,

Și îndată va muri”.

Aceste dracul grăind,

În pară s-au prefăcut

Și s-au ridicat în vânt,

Și apoi prăsnind scântei,

În întuneric pieri.

Deci țiganca alergă

La boierul prisăcar,

Și plecându-se în băț,

Ea calică se făcea,

Dar al prisacăi cățel

S-au repezit ca un leu

La țiganca ce venea.

Și ca când era turbat,

Să o spârcuiască vrea;

Iar Făt-Frumos alergă,

Și pe cățeluș gonind,

Țigancei pâine i-au dat

Și de faguri un chersin (căuș).

Țiganca i-au mulțumit,

Din torbă mărul au scos

Și dându-l lui Făt-Frumos

I-au zis: „Că mă rog să guști,

Să vezi bunătatea lui;

Căci livădarul domnesc

De pomană mi l-au dat,

Și mere de acest fel

Numai domnii au mâncat”.

Deci ursita lui Bogdan,

Apucând mărul domnesc,

O dată numai putu

Să muște din acel măr

Căci cățelul au sărit,

Din mână i l-au răpit

Și l-au înghițit întreg

Și îndată a crăpat

Și pe loc căzu și el

Chiar mort. Dar sufletul său

S-au prefăcut în porumb,

Și zburând în văzduh sus,

S-au dus tocmai la Bogdan,

Care atunci se afla

În al său scaun domnesc,

Și populul judeca

Cu boierii mari și mici.

Deci porumbul s-au și pus

Pe umărul lui Bogdan,

Și cu glas chiar omenesc

I-au spus toate ce-au pățit

Despre lăieșița rea,

Și câte mai făcu ea

Cu farmece și venin

La curteni și la boieri

În vreme ce au lipsit

Bogdan din scaunul său.

Deci Bogdan s-au mâniet,

Ca un tigru au răcnit,

Și cu piciorul izbind

Foarte groaznic în pământ,

Crăpă ziduri câteva,

Clopotele răsuna,

Caii, boii au zbierat,

Mâțele au miorlăit,

Șoarecii au leșinat,

Și tot populul căzu

La pământ cu dosu-n sus.

Iar Bogdan, pufnind din nări

Chiar ca un zimbru rănit,

Călăilor porunci

De au schinjuit cumplit

Cu căngi și vine de bou

Pe lăieșița cea rea,

Cu fiică-sa la un loc.

Apoi iepe aducând

Ce mai sirepe au fost

În a curții herghelii,

Pe țigance le-au legat

De ale iepelor cozi,

Și le-au alungat apoi

Peste râpi și peste stânci

Pân’ le-au spârcuit bucăți.

Iar pe ceilalți țigani,

Pe unii i-au înțăpat,

Pe alții i-au jupoiat.

Pe alții în patru părți

Tăindu-i i-au dat la câini,

Și alte de acest fel

De torturi le-au mai făcut.

Apoi Bogdan căutând

Sufletul ursitei lui,

Ce se făcuse porumb,

Nu l-au mai putut afla;

Căci și el s-au speriat

Când s-au mâniet Bogdan,

Și fugise în pustiu.

Deci Bogdan s-au și pornit

Să cate ursita sa,

Însă el neputând ști

Unde s-au mistuit ea,

Pe soare au întrebat

Încotro s-ar fi aflând;

Dar soarele n-au putut

Să-i spuie de ea nimic,

Căci când lăieșița rea

În iaz o au aruncat,

La miezul nopții au fost

Și el pe cer nu era;

Dar să întrebe, i-au zis,

Și pe lună, sora lui.

Deci Bogdan au întrebat

Pe lună de nu știa

Ceva de ursita lui,

Și luna iar i-au răspuns

Că noaptea când au pierit

Ileana cea cu păr lung,

Ce Cosânzeana îi zic,

Ea nu au putut vedea,

Căci se pișcase atunci,

Și era nouri pe cer;

Dar să întrebe i-au zis,

Pe vântul ce au suflat

Când ursita lui pieri.

Deci Bogdan au întrebat

Vânturile se suflau

Din a lumei patru părți;

Și crivățul i-au vestit

Ileana cum au pierit

Și în ce loc se afla

Trupul cu sufletul său.

Și el grabnic se porni

La prisaca din pustii,

Unde ajungând văzu

A Ilenei sale trup

Zăcând cu fața în sus,

Și pe pieptul ei șezând

Porumbul, sufletul său.

Deci Bogdan, plângând amar

Pe moarta ursita sa,

Se ruga lui Dumnezeu

Să i-o dăruiască iar;

Și făcându-i multe cruci

Trupului ce zăcea mort,

Porumbul se prefăcu

Într-un abur luminos,

Și în trupul mort intrând,

Fecioara s-au și trezit

Ca din somnul cel mai greu,

Și frecându-se la ochi,

Au oftat, au strănutat;

Și apoi, îmbrățoșind

Pe Bogdan, mirele său,

Amândoi încălecă

Pe armăsarii domnești,

Și împreună luând

Pe boierul prisăcar,

S-au întors toți cu alai,

La scaunul lui Bogdan,

Unde ca și mai întâi

Gătiri de nuntă făcând,

Și poftind mulți megieși,

Crai, domni și viteji vestiți

Mare nuntă s-au făcut,

La care am fost și eu,

Am dănțuit și am dres

Cu paharele domnești,

Iar Bogdan atunci bău

Din scafa, precum au zis,

A hanului tătăresc,

Pe care l-au fost ucis.

. . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . .

Acolo m-au deșteptat

Soarele, ce răsărea

Tocmai în fereastra mea;

Și pe masa ce era

Lângă al meu așternut,

Lumânarea tot ardea;

Iar lângă mine pe pat

Era un hronicar vechi,

Deschis tocmai acolo,

Unde scrie de Ciubăr;

Iar jos lângă cuptoraș

Dormea bătrânul chelar,

Ce-mi tot fabule spunea

A domnilor celor vechi,

Sara pân’ ce adormeam.

Deci atunci am înțeles

Că și fantazia mea

S-au fost prea înfierbântat

De hronicarul cel vechi

Și de a lui bârfituri.

Și acest vis minunat

Ce în somnul meu văzui,

Adunătură au fost

Din fabule ce mi-au spus el

Și din ceea ce citii

Sara când am adormit...

Pe mine m-au îndemnat să alcătuiesc această fabulă eroică și printre ideile fantastice să descriu spre neuitare și vechile tradiții și întâmplări ale României, mai întâi: suferințele românilor despre cumpliții tătari, ce foarte ades prăda și cotropea România, răpindu-le averile, muierile și fetele, căci pe bărbați ce le cădea în mână îi omora; al doilea, să amintesc de eroicele lupte ale domnilor cu acești fel de crânceni și neâmpăcați dușmani ai moldovenilor; al treilea, să descopăr uzurile vechi și eresurile populului, precum și ceremoniile ce erau îndatinate la nunțile domnești, care mai pân’ în secolul trecut s-au păstrat, și, în fine, am vrut să descopăr câtă înrâurire aveau lăieșii, țiganii în demoralizația populului român cu magiile și descântecele lor, făcându-i a crede mai mult în Benga (Dracul), zeul țigănesc, și de a se teme mai mult de acest spirit necurat decât de Dumnezeul creștinesc, în care țiganii nu aveau un crezământ, și cu aceste uneltiri ale lor nu numai că câștigau mulți bani de la moldoveni, dar făceau multe daune muierilor și fetelor românce, ce se încredeau mai mult în farmecele lor decât bărbații.