Al lunii corn se ivi

Ca de argint poleit,

Printre copacii tufoși

Ce ferestrele umbrea

Cămării unde era

Amorezii fericiți.

Și o rază au izbit

Pe Bogdan tocmai în ochi;

Dar el nici că s-au trezit,

Și luna au asfințit.

Iar a doua zi târziu,

Când soarele era sus

De nouă suliți pe cer,

S-au deșteptat somnoros,

Și după ce s-au trezit,

Amândoi au mai căscat,

Și zâna-n palme bătând,

Îndată au răsunat

Viersuri de mulți lăutari

Și organe fel de fel.

Deci în cămară intrând

Multe fete și ciocoi

Cu haine de mare preț,

Pe zână o îmbrăcă

După moda de atunci;

Iar pe frumosul Bogdan,

În loc de strai bărbătesc

Și de arme oștenești,

Ciocoii l-au îmbrăcat

Cu cămașă de melez,

Ce pe la mâneci și piept

Avea grele cusuturi,

Cu sârmă și cu mărgean,

Ce altițe se numesc;

Și apoi l-au pregiurat

Cu fotă peste mijloc,

Și coapsele i-au încins

Cu un colan foarte scump,

Care sub piept se-ncheia

Cu două paftale mari

De aur curat leit;

Iar în picioare i-au pus

Conduri cu călcâiul nalt,

Și apoi de subsuori

Prin cămară îl purta

Ca să-l deprindă cu ei.

Apoi zâna l-au luat,

Și punându-l în genunchi,

Pletele i-au pieptănat,

În gâțe le-au împletit,

Și colătău le-au făcut,

În vârful capului lui,

Iar la gât ghirdan i-au pus

De smarald și de rubin;

Și apoi l-au rumenit,

Mustățile i le-au ras,

Urechile i-au bortit

Și cercei i-au aninat.

Apoi l-au luat cu ea

La primblare prin livezi,

Unde șezând amândoi,

Se sărută ne-ncetat,

Și din pomii încărcați

De portocale, smochini

Și feluri de bunătăți

Gustau și se desfătau.

Și așa în toate zile

Fostul odată erou

În aceste desfrânări

Își petrecea viața sa,

Mâncând, bând și sărutând.

Dar ca să se ia mai mult,

Zâna l-au pus de țesea

La burangic sau melez,

Iar seara furcă îi da,

Și cu fetele torcea,

Sau împletea la colțuni.

În sfârșit, așa trăind,

Bietul Bogdan, fermecat,

Multe luni și câțiva ani.

Muieratic se făcu.

Și așa se mișeli,

Că se temea și de mâți,

Sau vânt mare de bătea

Ori fulgera, sau tuna,

El cădea jos leșinat.

Dar odată adormind

Zâna trudită de șăgi,

Pe a lui Bogdan genunchi,

El îi lua când și când

O mânușiță de-a ei

Și o săruta oftând.

Dar iată că au văzut

Pe a ei scumpă brățea

Un baier de matostat

Cu multe scrijilituri,

Ce foarte se potrivea

Cu slova ce au fost scris

Împăratul Solomon

În solomonia sa,

Pe care carte citea

Prea ades domnul Ciubăr.

Deci Bogdan încetișor

Au desprins acea brățea,

Ca să vadă nu cumva

Să citească va putea

Pe baierul fermecat;

Și îndată ochii lui

Mare minune văzu,

Căci brățeaua desprinzând,

A sa zână pe genunchi

În babă se prefăcu

Cu așa chip de grozav,

Că Bogdan s-au speriat

Și de la el o zvârli.

A ei piele pe obraz

Chiar ca punga s-au zbârcit

Când cu baierul o strângi;

Și așa s-au flecuit

Ca un mârșav seftian,

Iar din părul cel frumos

Câteva vițe de floci

Alb-galbene se zăreau,

Sub o tichie de șam.

Niște ochi ca doi cărbuni

Ca ai mâței strălucea;

Iar barba cu nasul ei

Mai îi astupa de tot

Gura, din care ieșea

Un singur colț ascuțit;

Și trupul ce era gol

Cu picioare și cu mâini

Chiar cu broasca semăna,

La piele și la boia,

Mai având și dinapoi

O codiță ca un țap.

Iar când s-au întors Bogdan

Și la sine s-au uitat,

S-au văzut cu totul gol

Și chiar ca un feteleu

Făr’ de mustăți și cu gâți;

Căci pierise tot atunci,

Și straiele de pe el

Cu juvaieruri cu tot,

Și palaturi, și livezi,

Și demonii ce slujea,

Ca când ar fi fost ciocoi;

Iar el singur rămânând

Pe un munte foarte nalt

Înconjurat de păduri,

Și deasupra lui zburând

Buhne, cucuveici și corbi

Și scârbelnici lilieci.

Deci atunci înțelegând

Că el fermecat au fost

De-acea cotoroanță rea,

Au luat un bolovan

Și capul i-au sfărâmat;

Apoi în genunchi căzând,

Mulțumi lui Dumnezeu

Că de dânsa l-au scăpat

Și de a ei vrăji drăcești,

După care se porni

Dincotro au fost venit,

Iar calul lui, ce păștea

Sub munte lângă podeț,

Îndată ce l-au văzut,

Au alergat nechezând

La voinicul său stăpân;

Dar mai nu l-au cunoscut,

Văzându-l în piele gol;

Însă cum l-au mirosit,

A zburda au început,

Și-n capra podului stând,

Cu copita sa bătea,

Ca când spunea lui Bogdan

Că a lui arme era

Mistuite acolo.

Deci voinicul căutând,

Le-au găsit toate sub pod

Îngropate în nisip,

Cu al calului tacâm,

Și înarmând trupul său,

Și pe cal șeaua punând,

Pe dânsul s-au aruncat

Și ca vântul s-au pornit

Încotro ochii l-au dus,

Pân-în sară alergând.

Dar deodată auzi

Un țipăt foarte cumplit

În codru de-a dreapta sa,

Ca când cerea ajutor;

Și mergând la acel loc,

Au văzut un tricolici

Pe o fecioară gonind

Foarte frumoasă la stat,

Cu dulce și galiș chip,

Și purtând pe trupul său

Un veșmânt vânăt cu roș,

Pe piept cruce de briliant,

Și peste umăr un arc

Și cucură cu săgeți,

Iar din fruntea sa ieșea

Chiar ca o limbă de foc;

Și repede ea fugind,

Lungul ei păr rămânea

Înapoi în urma sa;

Iar tricoliciul vrăjmaș,

Prinzându-l cu-a sale căngi,

După dânsul o trăgea.

Deci Bogdan s-au repezit,

Și cu paloșul lovind

Pe tricolici după cap,

L-au și zburat de pe trup.

Dar trupul rămase viu,

Și pe fecioară lăsând,

Au început a fugi,

Iar capul, săltând pe jos,

Clipea din ochi și râdea,

Clănțăia groaznic din dinți,

Apoi, scuipând pe Bogdan,

S-au dus iute rostogol

După trupul ce fugea

Și în codru s-au ascuns.

Deci fecioara, la Bogdan

Viind, l-au îmbrățoșat

Și foarte i-au mulțumit

De servisul ce-au făcut,

Zicând: „Bravule, să știi

Că eu o genie sunt

Menită de Dumnezeu

Pe români să orcotesc

Cât vor fi buni patrioți

Și neamul nu-și vor corci,

Având putere de sus

Să descântec, să desfac

Pe românii fermecați

De fermecători, de strigi

Ce demonul cel pizmaș

În țara ce ocrotesc

Foarte multe au trimis;

Deci ele mă prigonesc

Și de mult m-ar fi ucis,

Sau poate mă otrăveau,

Dacă aș putea muri;

Însă pozne tot îmi fac,

Că trimit draci fel de fel

Să mă supere aici

Îndată ce mă ivesc

Din iezerul cest adânc,

Unde îi palatul meu.

Deci tu fiind prigonit,

De când mă-ta te-au născut,

De fermecători și strigi,

Din pricină că Ciubăr,

Vestitul domn, tatăl tău,

Credea în solomonii;

Pentru aceea și el

De-arma dracului pieri,

Ce hanului tătăresc

Un mare fermecător

Din Eghipet i-au fost dat,

Învățându-l fel de fel

De farmici diavolești,

Cu care te-au și orbit

De nu l-ai putut găsi

Când te-ai luat după el;

Ba încă ți-au și trimis

Pe dracul, sau un vânt rău,

Care în munte te-au dus

La striga acea mai rea

Din câte pe-aicea au fost.

Și tot acel han cumplit

Acum iarăși se porni

Ca să prade țara ta

Și pe tine să te ia;

Iar tu, măcar că ești brav,

Lui nu poți să-i faci nimic,

Căci zaua și coiful său,

Ce-s fermecate de el,

Nici o armă nu le prind.

Eu însă voi încânta

Junghiul care porți la șold,

Cu care poți să răzbați

Amarnicul han tătar,

Iar ca să-l poți omorî,

Tot drept în piept să izbești,

Unde avanul de han

Poartă baier fermecat,

Ce este puterea sa,

Fiind în baier cusut

Un deget afurisit,

Câteva fire de păr

Din barba lui Solomon,

Și alte lucruri drăcești”.

Genia așa grăind,

Au luat de la Bogdan

Junghiul ce purta la șold,

Și șoptindu-i nu știu ce,

În iezer l-au împlântat,

Și apoi suflând pre el,

L-au șters cu al său veșmânt

Și l-au întors lui Bogdan.

Și iată că începu

Să clocotească mereu

Munții și codrii vuind

De-a tătarilor strigări,

Ce pârjoleau și robeau

Pe bieții locuitori;

Iar populul, speriat,

Striga cerând ajutor,

Și zicând: „Unde-i Ciubăr,

Al nostru părinte bun,

Unde-i fiul său Bogdan,

Să ne scape de tătari,

Ce ne mână ca pe boi

Și ne taie ca pe oi;

Să ne scape de țigani,

Ce domnesc în curtea sa,

De când bunii noștri domni

Au pierit și ne-au lăsat!”

Deci Bogdan s-au înfocat,

Auzind populul său

Că îi cerea ajutor,

Și, încălecând pe cal,

Au alergat spre tătari,

Măcar că oști nu avea.

Și iată că-ntâmpină

Pe avanul han viind

Singur între doi mârzaci,

Căci prădătorii tătari

Rămaseră-n urma lui,

Deci Bogdan strigă la el:

“Stă, câine, de ești deliu,

Stă cu mine să te lupți

Că eu am să-ți răsplătesc,

Am să te jupoi de viu

Și din titva ta să beau!”

Iar tătarul, cunoscând

Pe Bogdan, dușmanul său,

Foarte s-au învoioșat

Că în mână i-au picat,

Și i-au zis: „Vină, gheaur,

Vino, capul să-ți retez,

Așa cum am retezat

Pe a tătâne-tău cap,

Pe care l-am pus în par

Și spre țintă l-am menit

Copiilor tătărești;

Dar de prăștii, de săgeți,

Acea titvă s-au sfărmat,

Și am venit înadins

Să iau căpățâna ta!”

Grăind așa amândoi,

Ca leii se repeziră

Unul la altul răcnind;

Și măcar că s-au izbit

Cu mâzdracele în piept,

Dar ei au stătut pe cai

Chiar ca turnul neclătit;

Iar mâzdracele s-au rumpt,

În așchii s-au tăndurit,

Dintre care câteva

Pân’ la soare au ajuns,

Și de-acolo luând foc,

Arzând, căzur’ pe pământ.

Atunci dușmanii, cruntați,

Săbiile au golit,

Și se lovir-amândoi

În a coifului zebrea;

Dar pe a lor gratii tari

Săbiile lunecau,

Făr-a le putea tăia.

Deci începură să-și dea

Mai groaznice lovituri

Peste zale, peste coif,

De scânteile curgeau;

Dar ei sta nevătămați,

Ca când grindina cădea

Pe două de cremeni stânci.

Însă sânge mai întâi

Tătarul au slobozit

Îndrăznețului Bogdan,

Căci lovind pavăza lui

Cu sabia ce era

De un fier scump de Damasc,

În două o au tăiat,

Și cu vârful ajungând

Platoșa lui de pe piept,

Printr-însa au răzbătut,

Și ca fulgerul cumplit

Paloșul acel tăios

Pe piept, pântece, picior

Căzând le-au și scrijelat;

Dar nu au pătruns adânc,

Însă lăsă după el

Plagă ca un găitan.

Bogdan, dacă s-au simțit

Că tătarul l-au cruntat,

De mânie se-nfocă,

Și sabia ridicând

Așa îl trăsni în coif,

Că l-ar fi tăiat hăbuc

De n-ar fi fost încântat;

Dar tătarul ameți,

Îi țâșni sânge din ochi,

Căzu pe-al calului gât,

Mâinile lăsând în jos

Și picioarele crăcind,

Încât abia se ținea

Să nu cadă de pe cal;

Iar paloșul îl scăpa

Dacă n-ar fi fost legat

De braț cu un lănțujel;

Deci calul lui, speriat

De trăsnetul ce-auzi,

S-au întors în loc cu el

Și începu a fugi.

Bogdan însă au stătut,

Socotind tătarul mort;

Dar iată că l-au văzut

Că, sculându-se pe șea,

Se întorcea iar spre el,

Și hrăpind chiar ca un leu

Zicea: „Câine de creștin,

Sfârșitul tău au sosit!”

Iar când s-au apropiat,

În scări s-au și ridicat,

Și cu amândouă mâini

Sabia sa apucând,

C-o lovitură au vrut

Să despice pe Bogdan;

Dar îngerul păzitor

Al creștinului Bogdan

Îi apără capul său,

Și paloșul tătăresc

Căzând chiar ca un satâr

Pe capul calului său,

I l-au despicat pe loc.

Bogdan, sărind de pe cal,

La tătar s-au repezit,

De barbă l-au apucat,

Și izbindu-l drept în piept

Cu încântatul său junghi,

Zalele i-au răzbătut

Și inima i-au pătruns.

Încât al junghiului vârf

De un palmac au ieșit

Prin spata de dinapoi;

Și apoi de pe cal jos

Trântind pe dușmanul han,

De arme l-au dezarmat,

De piele l-au jupoiat,

Căpățâna i-au tăiat,

Și făcându-și mâzdrac nou,

În vârful lui l-au luat,

Și pe calul tătăresc

Voinicul încălecând,

Către zână s-au întors.

Acolo mazdracul său,

Înfigându-l în pământ,

S-au tologit lângă el,

Și la al hanului cap

Cu mulțumire privea,

Iar mârzacii sperieți,

Ce venise după han,

Văzându-l că au pierit,

Au rupt de fug’ îndărăt,

Și înștiințând pe oști

Că hanul lor s-au ucis,

Toți a fugi începură,

Așa de înspăimântați,

Că românii prizonieri

La îndrăzneală luând,

Cu coasele îi tăia;

Iar fetele, apucând

Cociorve și umblăcii,

Capetele le zdrobea;

Și așa scăpar-atunci

Nenorociții români,

De crâmgherii cești cumpliți.

Deci genia s-au ivit

Din al său iezer adânc,

Și dezbrăcând pe Bogdan

De armele ce purta,

Plăgile lui le-au spălat

Și le-au vindecat pe loc,

Ca când n-au fost plăguit,

Ș-apoi înarmându-l iar,

I-au zis: „Bogdane, să știi

Că ai să fii domn faimos,

Căci tu ai să biruiești

Și pe alți vrăjmași cumpliți,

Și că din prăsila ta

Vor ieși mulți domni viteji,

Moldovei ocrotitori

Și românilor părinți;

Dar vița soiului tău,

Cu vreme părăginind,

În Moldova vor domni

Mulți grecomani limonjii”...

Multe de-aceste grăind,

Ce cu mintea nu le ții,

Genia l-au descântat,

Și în fața lui suflând,

I-au dat de aur inel,

Și iarăși i-au zis așa:

“Bogdane, acest inel

Din deget să nu-l mai scoți,

Căci el te va apăra

De farmece țigănești,

Ce în curtea ta acum,

De când acolo nu ești,

Țiganii tăi făptuiesc.

Iar ca să poți nimeri

La curtea ta înapoi,

Eu o săgeată slobod

Și tu de ea să te ții”.

Atunci genia scoțând

Săgeată din tulba sa,

Și încordând al său arc,

Spre răsărit săgetă.

Deci Bogdan s-au aruncat

Pe calul cel tătăresc,

Și la ciochine legând

Al ucisului han cap,

Ca vântul s-au repezit,

Tot săgeata urmărind.

Deci eu tac, nu vă mai spun,

Boieri cuminți ce-ascultați,

Încotro au apucat

Bogdan, al meu făt-frumos,

Pân’ ce dumneavoastră toți

Nu veți zice că ce-am spus

Chiar așa, așa au fost.