Nouri groși acoperise a stelelor strălucire,

Și ceață de promoroacă pudruia codrii pustii,

Crivățul cu-a sa suflare împrăștie pustiire,

Lăsând urme de pieire pe dealuri și câmpii.

Pe domnii codrilor, brazii, pe stejarii cu virtute,

Îi zbuciuma cu-al său vifor, să i se plece gemând,

Și zburând peste-a lor vârfuri drepănate sau căzute,

Pân-în locuri depărtate ducea viscol șuierând.

Iar scârboasa cucuveică ținterimul părăsește,

Și cu-al său fioros țipăt, vaiet și moarte vestește.

Tocmai atunci și Gafița de-al său amat interită,

Se trăgea mai de tot moartă spre bordeiul părintesc,

Căci neprihănita fată, de Iancu ademenită,

Pentru dânsul înșelase pe părinții ce-o bocesc;

Pentru dânsul defăimase a sale amici iubite...

Încât orbind-o păcatul, făr’ să știe au greșit,

De și-au părăsit părinții și datoriile sânte,

De și-au pângărit și legea și de s-au ticăloșit.

Și pentru așa greșeală Gafița nenorocită

De Iancu fu rușinată, de Iancu fu urgisită.

Ea fuge acum de dânsul, neștiind ce drum apucă,

Rătăcește desperată, prin pustiii fioroși,

Unde când era ea mică mergea cu a sa mămucă,

De culegea floricele prin acei codri tufoși.

Noaptea acum îi ascunde cu a sa întunecare

Cărărușa cunoscută, a căsuței părintești;

Plânge sărmana și strigă:„Oh! când să vă găsesc, oare,

Locuri unde văzui zarea vieții copilărești!!!”

Un năprasnic vânt atuncea nourii groși despicară,

Printre carii raza lunii rătăcitei i-au ivit

A părinților ei casă: unde s-au căzut să moară...

Decât să păcătuiască cu bărbarul ce-au iubit;

Ea aude izvorașul a căruia vălurele

Dezmierda odinioară sânul ei neprihănit;

Și în sfârșit nădușită de suspinurile grele

Apucă către căsuță cărărușa ce-au găsit;

Acolo numai sperează, la a părinților sân,

Păcatul să-și pocăiască și s-aline al său chin.

Abia ajunge la ușa părinteștei sale case,

Și biata fată simțește fiori reci în trupul său...

„O, dragilor părinți, zice. Oh! cât mă umpleți de groază,

Oh, brațele îmi deschideți în care să m-arunc eu...”

Apoi ascultă... și, iată, urechea sa cu priință

I s-au părut că aude un glas foarte mângâios,

Dulce chiar ca a mămucăi... așadar, cu umilință,

Ea așteaptă sau iertare, sau vrun blestem fioros.

Tocmai atunci a sa maică împreună cu-al său tată,

Șezând amândoi pe vatră în gânduri acufundați,

Își spuneau făr’ să grăiască de nenorocita fată,

Prin duioasă cătătură a ochilor lăcrimați;

În sfârșit, maică-sa curmă acea tăcere cumplită,

Zicând:„În acest ceas poate Gafița, cu-al său amat,

În sânul îmbelșugării viețuiește fericită,

Negândind la sărăcia părinților ce-au lăsat”...

Ce-mi pasă, zise bătrânul, dacă la noi nu gândește,

Ce-mi pasă de-a ei măreță! Aibă-și parte de noroc,

Căci înșelătorul care pe ea astăzi o iubește

Mâine poate s-o izgonească și să-și ieie alta-n loc.

Iar odoarele ce poartă pe fruntea ei cu mândrie,

Va trebui să le-ntoarcă acei ce s-au fericit,

Cum și-naltele palaturi cărora le-au dat protie,

În locul căsuței noastre de unde au pribejit.

Și atuncea, rușinată, va ajunge la pieire,

Pe aceste locuri triste, pe-aproape de-ai săi părinți;

Și vei vedea pe Gafița umblând ca o nălucire,

Pân’ va cădea ca o pârgă unei zadarnice căinți”.

„Oh, vie draga mămucăi! atunci maică-sa strigară,

Și dac-a sa căință va fi din suflet curat,

Oh, noi vom uita, moșnege, a sa faptă de ocară,

Silindu-ne să s-aline și al său cuget mustrat...”

(Cine nu poate cunoaște graiul unei maici duioase?)

„O, Doamne! zise bătrânul, dar să trăiască-i cu cale

Păcatul cu fapta bună într-un lăcaș la un loc?”

„Gândește că al ei sânge este din vinele tale”...

„Cine mă defaimă-odată eu de rudă nu-l cunosc.”

„Gafița-i a noastră hulă, însă ea-i a noastră fiică”...

„Oh! nu-mi aduce aminte de un drit ce l-au pierdut,

Căci ea ne-au prădat de cinste, făr’ de milă, făr’ de frică

Când noi o iubeam pe dânsa mai mult decât s-au căzut.

Adu-ți aminte de ziua grozavă și de pieire,

Când am aflat de-a ei fugă ș-a plânge am început,

Că pătruns de-a tale lacrimi, de-a ta scârbă peste fire

Uităi șasezeci de ierne ce peste mine-au trecut;

Ș-am alergat ca un tânăr după carul ce răpise

Pe nelegiuita fiică, dar să-l ajung n-am putut;

Căci în repedea sa fugă vederile îmi orbise,

Cu colbul ce ridicase pân’ s-au făcut nevăzut...

Dar, în sfârșit, către sară, după multă alergare,

Când am găsit ticăloasa în al său mândru palat,

I-am cerut câteva ore să-mi dea măcar ascultare,

Gândind s-o fac să-nțeleagă c-au făcut mare păcat;

Având speranță că poate voi deștepta fapta bună,

Ce din frageda sa vârstă învățase de la noi.

Ah, dar nemulțumitoarea, cu a sa spurcată gură,

Au zis ciocoimei sale să mă-mpingă înapoi...

Și servii, cu obrăznicie ce Gafița întărtase,

Au defăimat făr’ de milă părul meu cest înălbit...

Deci cât au strălucit luna cu razele mângăioasă,

Am șezut pe pragul porții, rugând-o ne-ncetat

Să-i fie milă de mine și de-a sa maică duioasă.

Însă răsunetul numai ruga mea au repetat; 

Iar când după miezul nopții luna se întunecară

De negurile cernite ce se ridica din vâi,

Eu mânios pe Gafița că cumplit mă defăimară

Și plângând cu de foc lacrimi acest fel o blestemai:

„Dumnezeu îmi este martor de scârbă și de necinste

Ce mi-au pricinuit fiica nevrând a mă mai vedea;

Apoi dar mă jur pe lege și pe-aceste lacrimi triste

Că fiica ce mă alungă de-acum nu este a mea.

O, Doamne, tu-i răsplătește cu a ta dreaptă urgie

Ca însumi să văd cu ochii că cumplit i-ai răsplătit,

Osândești-o făr’ de milă, umilește-i sumeția,

Ca s-ajungă cerșetoare la mine pâine cerând.

Ușa mea, ce totdeauna săracilor primitoare,

Ei numai se va închide, fără o a milui;

Ș-al meu blestem s-o ajungă la sfârșitul vieții sale,

Precum m-au ajuns la suflet fapta ce m-a necinstit...”

Acest blestem, o, Gafițo, pentru tine fu osândă,

Deși astăzi a ta maică s-o îmblânzească cercă;

Și măcar că a ei rugă, cu a tătâni-tău unită,

Către drept judecătorul ca tămâia se urcă;

Dar acum folos nu este. Căci Dumnezeu nu ascultă,

Și pământului întoarce ruga pentru fărdelege;

Așadar, fiind pe dreptul de tatăl tău osândită,

Se cade cu umilință păcătosul cap să pleci.