Iată viscol se stârnește, de peste munți năbușește,

Și peste pământ răstoarnă nori de omăt încărcați,

Încât mesteacănul geme, se zbuciumă, se-ndoiește,

Se rumpe și trăsnind cade peste brazii dezbinați; 

Iată-ncetă și izvorul în munte să mai răsune,

Ca când îl cuprinse moartea, val peste val înghețând;

Asemenea și șivoiul ce curgea cu repegiune,

Cu butucul rumpt de dânsul, se încleștase sleind.

Iar Gafița, leșinată pe prispa de lângă casă,

Se trezește zbuciumată de durere și de chin;

Și simte că vântul rece o pătrunse pân’ la oase

Și că-i prefăcu în gheață țâțișoarele în sân.

Simțește că coasa morții la inimă o ajunge...

Se înfioară de dânsa, și în suflet o durea!

Însă ce ticălos oare de moarte îndelung fuge?

Deci și ea, nenorocita, s-o întâmpine dorea...

Dar, iată, zări prin ușă în cuptorul din căsuță

Câțiva tăciunași pe vatră ce când și când scânteia,

Și-ndată raza speranței în sufletul ei s-ațâță;

Deci se scoală și prăvale zăpada de peste ea,

Se târâie către ușă, întinde mâna cu frică,

Se atinge de lăcașul de ea însuși pângărit...

Și iată i se năzare ca o cumplită nălucă

Mustrările și blestemul părintelui amărât;

Ochii săi se-nfiorară, se par a-l vedea în faptă,

Că au ieșit înainte-i s-o împingă ne-ndurat,

Și ca când vine la dânsa cu o mână ridicată,

Să lovească făr’ de milă pe-al său copil blestemat...

Atunci ea în genunchi cade și tremurând își întinde

A sale mâini veștezite la umbra ce cunoscu.

Vrea s-o roage, dar nu poate, căci ale sale cuvinte,

Sfărmându-se de suspinuri, în lacrimi se prefăcu...

Într-acest fel totdeauna sufletele ovilite

Sunt îmbulzite de scârbă, se bântuiesc ne-ncetat,

Până ce cad ca o jertfă sfărmată și umilită,

Mai ales când pierd speranța, fiind cugetul pătat.

Iată-ncepu să mijească și a zorilor ivire,

Pe măgurile-nalbite a munților pregiurași,

Iar bătrânul adormise... și-n somnul cu răsărire

Își spunea amărăciunea sufletului pătimaș,

Curgându-i pe obraji lacrimi și gemând cu întristare;

Atunci bătrâna muiere, soția ce-l străjue,

Din somnul greu îl deșteaptă cu mâna tremurătoare

Și-l întreabă ce visară și ce prin somn băiguie.

„Femeie, bătrânul zise, ea este aici sosită,

Căci eu o văzui aieve, ea la mine se uita,

Plângând, cerând iertăciune, întru adevăr căită.

A mea fiică, draga tatii, picioarele-mi săruta,

Și eu cu posomorâre părea că-i făceam mustrare,

Că ne-au lăsat făr’ de milă, și rușine ne-au făcut;

Iar tu, sărutându-mi mâna, mă rugai să-i dau iertare.

Am iertat-o, și Gafița pe pieptul meu a căzut!

Atunci și Dumnezeu parcă, cu milă nemărginită,

De blestem o dezlegară, văzând-o pocăită“...

Spuind aceste, bătrânul își ștergea genele sale,

Și în pripă ies-afară din al său bordeieș trist,

Iese, și se poticnește de o tristă arătare,

De-o femeie jos căzută lângă pragul troienit...

„Dar se poate, el strigară, nemernică, ticăloasă,

Să te găsesc aici moartă și să nu-mi cei ajutor!?

Au inima ta-nghețată nu ți-au spus că a mea casă

Primește și hrănește vie orice călător?”

Deci s-apropie, ridică și cunoaște... ah! pe cine?

„Ah, fiică, fiică amată, păcatul tău te-au ajuns,

Ș-al meu blestem cu cruzime întărtă cerul pe tine”...

Atunci și bătrâna maică vine cu răcnet și plâns

Strigând:„Aceasta-i Gafița, draga mamei copiliță,

Speranța vieții mele, ce la sânu-mi au crescut!”...

Și ridicând-o, bătrânii au intrat-o în căsuță,

Încălzind cu a lor piepturi trupul degerat și ud;

Ș-ațâțând focul o ține tatăl pe a sale brațe,

Și iată că ea învie la pieptul tatălui său;

Dar amețeala de moarte orbindu-i ochii cu ceață,

Nu cunoaște pe-al său tată după așa leșin greu,

Și zice cu umilință: „Oricine ești, om bun, du-mă

Pe zăpada de afară, unde se cade s-aștept

Vrednica mie osândă și suflarea de pe urmă...

Ah, dar ce văd! tu ești, tată, ce mă ții strânsă la piept?

Tu ești, mamă, lângă mine? părinți plini de bunătate,

Uitat-ați a mea greșeală și blestemul ce mi-ați dat?

O, maică, ce mai plângi încă fiică plină de păcate!...

O, milă! o, dragă tată! demnă sunt eu de iertat?

Demnă sunt de îndurare? vrednică-s de-a voastră milă?

Când eu să mor se cuvine... vai mie! iar să vă las...

O, soare, ce-mi era astăzi de groază a ta lumină,

Acum, văzându-mi părinții, cu drag aș fi mai rămas,

Ei mă iubesc, ei mă iartă, apoi viața mi-i dragă...

Dar ce folos când în mine simt că sângele se-ncheagă!”

„Doamne, și se poate astăzi, zise bătrâna mâhnită,

Să-mi văd fiica totodată că s-au căit ș-au murit...

O, zi pentru noi cumplită! o, fiică mult ticăită!”

„Cerul, au răspuns bătrânul, pe fiică ne-au dăruit,

Deci, trăiește, o, Gafițo, și vom trăi împreună...”

„Am trăit destul în lume... Taică, lângă mine șezi,

Maică, vin, te rog, aproape, iar tu, vrednice de ură,

Pentru care eu mor astăzi... vino astăzi să mă vezi;

Vino, boier făr’ de cuget, de privește a ta faptă,

Și de mine nu te teme, măcar că m-ai înșelat:

Căci orișice răsplătire a face să ți se poată,

Eu nu vreau, căci chip nu este să uit pe cel ce-am amat... 

Eu rog cerul să te ierte, să nu-ți facă răzbunare,

Și fulgerul să nu ardă pe înșelătorul meu;

Dar când vei afla vreodată de-a mea suferință mare,

Fie destul pentru mine un suspin din pieptul tău”...

Zicând aceste, ea strânge c-o mână mai de tot moartă

La inima sa pe maică, iertăciune ei cerând...

Iar cu cealaltă apucă mâna mâhnitului tată,

O duce la a sa gură, o sărută suspinând,

Și prin suspin își dă duhul ușoara de minte fată. 

(Răsplătirea vă-ngrozească, tinerilor desfrânați!

Iar voi, amate fetițe, lesne nu vă înșelați.)