Eu tac mulcu, nu mai grăiesc, mă mir de ce văd acum!

Că mai bine este omul să nu-nvețe nicicacum;

Căci de ce să se trudească zi și noapte tot citind,

Și de ce să-și piardă vremea patriei sale slujind?

Și de ce fapte slăvite,

Dacă nu sunt prețuite?

Când acel ne-nvățat,

Dacă soarta avere i-au dat,

Și vro țolină frumoasă de femeie au luat,

Făr-a osteni ceva,

Și făr-a servi cândva,

Tot același respect are,

În oricare adunare,

Ca și omul învățat.

Precum s-au și întâmplat, că nu demult la Bagdat,

Un neguțitor onest, strângând multă avuție,

Au răposat,

Lăsând a sa clironomie

Fiului său Aslanaș. Însă acest băietan

Nu semăna cu-al său tată, ci chiar a orangutan,

Căci el numai când dormea din trup nu se schimosea,

Dar îndat’ ce se trezea,

Făcea cu mare iuțeală fel de fel de strâmbături

Și sprintene sărituri.

Cu toate acestea, Aslan simțindu-se nătărău,

Și fiindcă de la dascăli învățase foarte rău,

Au auzit de-o momiță

Că se vinde la mezat

Și că era minunată

De-nvățată,

Și că semăna cu dânsul și la fire și la stat.

Deci au socotit s-o ieie ca să-i fie dăscăliță,

Și măcar că era scumpă, dar el o au cumpărat;

Momița, însă, firește, deși este prea isteață,

Și hazlie, șugubață,

Însă este pizmătară,

Vicleană și râzătoare

Neamului ei semănând;

Și alt moral neavând,

Decât pe oameni scuipând,

Dacă nu o dezmierda.

Iar cu cei ce-o netezea,

O gâdilea după cap și cu dânsa șuguia,

Sau glumea,

Ea prea amabilă era.

Deci ea pe al său elev asemine l-au deprins

Să-și bată joc de oricine, să ieie pe toți în râs,

Carii nu-l băga în samă sau nu sta cu el la sfat,

Fie onest învățat și de orice rang înalt,

Așadar, cest fleac de om așa se obrăznici,

C-a început a îndrăzni,

A încredința pe toți,

Că el cu a sa momiță în Bagdat ar fi ce-ar fi,

Încât pași, aiani, spahii și alte rejealuri mari

Îl ascultă căscând gura, ca când ar fi fost netoți,

Când le spune Aslanaș de-ai săi bani și armăsari.

Dar beii cei tineri,

Ce nu era nătărăi,

Lăuda a lui momiță, tot cu dânsa se juca,

Și când îi încălica,

Îi striga toți într-un glas: aferim și mașala.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Această pildă ciudată

Cu greșeală ne arată

Că cel făr’ de nici un merit, numai să aibă avere,

Și o cochetă muiere,

Trăiește prea minunat,

De toți fiind lăudat.

Eu însă din contra zic,

Că la oameni ce au minte el este om de nimic.