Un oarecare răpitor foarte se înavuțise,

Și cu jurământ la toți făr-a-l întreba spunea,

Și sufletul își punea,

Că el acea avuție nu că doar o grămădise,

Dezbrăcând pe cineva fățiș, sau că o furase...

Ce ca din cer îi picase,

Și că el nu avea frică

Cineva să-l oblicească c-au umblat cu oca mică,

Adică că pe cineva au înșelat;

Deci socotea cu ce chip să mulțumească

Domnului de comoara ce i-au dat,

Sau că poate el, sărmanul, gândea să se pocăiască.

În sfârșit, el hotărăște pentru săraci să zidească

O casă mare în care să-i adăpostească

Și să-i hrănească.

Deci răpitorul începe casa și mai o gătește,

Și plimbându-se printr-însa, însuși cu sine grăiește:

„Iată fapta minunată ce și Domnului îi place,

Care de acum cu mine trebuie să se împace

De câte pozne am făcut.

Iar săracii pentru mine vor conteni a se plânge

Și a mai zice

Că eu sângele le-am supt.

Căci ei în această casă vor trăi mai mulțumiți

Decât în casele lor, pe care eu le-am luat,

Și mult mai bine hrăniți,

Dându-le lor de mâncat

Bucate boierești,

Iar nu țărănești...”

Atunci un om oarecare, ce pe acolo trecea,

L-au auzit ce zicea

Și i-au răspuns:

„Adevărat, mulți săraci aici să grămădești poți,

Dar nu știu de vor încăpea toți

Pe câți ai jăcuit

Și pe câți ai calicit,

Din a cărora avere ai zidit această casă

Frumoasă,

Ba încă te și fălești că le dai degeaba masă”.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și eu zic că vai de-aceia ce pe săraci miluiesc

Cu banii ce de la alții cu nedreptate răpesc.