O floare duioasă zice fluturașului ceresc,

Nu fugi, că mor;

Căci trista mea soartă este eu pe pământ să trăiesc,

Nu la cer să zbor...

Nu uita amorul nostru, neștiut de pizmașii oameni

În câmpi depărtați...

Nu uita ca tu cu mine la trup, la văpsele sameni,

Ca când am fi frați.

Dar vai! zefirul te suflă, iar eu nu pot să mă smulg

Din negrul pământ.

Ca pân’ la cer cu al meu abur, miros pe cale să-ți duc

Și rămân plângând.

Tu te duci tot pe departe, căci prea ți-i drag a pupa

Orice floare vezi.

Iar eu rămân părăsită făr-a mă putea mișca,

Chiar ca din obezi.

Tu fugi, și iar vii la mine, și iar te duci s-amăgești,

Și pe alte flori,

Dar când te întorci la mine, tot lăcrimând mă găsești,

Mai ales în zori...

Oh! la amor mai statornic de vrei ca să te deprinzi,

Și să nu mor eu,

Dă-mi aripi să zbor la tine sau tu rădăcină prinzi

Lângă trupul meu...