Zburătorul la zăbrea

de Victor Hugo

Fetiță amată, de ce șezi închisă

În aceste ziduri cu porți ferecate?

Și de ce zăbreaua nu o ții deschisă,

Să privești la lună pân’ la miez de noapte?

Fetiță, deschide-mi, căci mi-i frică tare,

Pin tuneric, noaptea, când încep să umble

Striga, tricoliciul ș-a morților umbre,

Cu mantii de neguri pân-în ziua mare.

Fetiță, eu nu sunt sahastru de munte,

Ce ne spun de lume ce are să fie,

Nici tânăr de-aciea ce își ies din minte,

Îndrăgind cucoane ce nu vor să-i știe.

Eu nu port nici cârjă, nici ostășești straie,

Nici am plete negre, nici am barbă albă,

Și a mea suflare atâta-i de slabă,

Încât nici o iarbă nu poate să-ndoaie.

Decât la prunci visul sunt mai ușor încă,

Sunt fiu primăverii, și sunt iarna oaspe,

Când fetele sara fac clacă de furcă,

Căci atunci mă aflu pe-acolo pe-aproape.

Iar în ziuă astăzi un flăcău cu-o fată

Se dezmierda fraged și c-o sărutare

M-au prins de-o aripă între buzișoare,

Unde mă ținură ziulica toată...

Deci acum, vai mie! n-am culcuș de noapte,

Căci rumăna roză unde mi-i lăcașul

S-au închis devreme; și, dacă se poate,

În săhniș la tine ca să-mi fie masul?

Dă o bucățică de pat lângă tine,

Și o perinuță fiului luminii,

Și nici ca cum grijă să n-ai despre mine,

Căci eu fug îndată la ivirea zilei.

Frații mei mai ageri s-au dus după soare,

Alții ce rămase prin flori se culcară,

Iar eu, rătăcitul, nu văd noaptea floare,

Deci mă rog, fetică, ia-mă în cămară...

Te rog mă ascultă, ca nu cumva noaptea

Să vie rusalii să mă ia cu sine,

Sau să mă răpească în pustietate

Stafie urâtă ce o văd că vine!

Văd că joacă morții cu lină săltare,

Și luna senină holbat îi privește.

Văd că tricoliciul groaznic târâiește

De păr pe un cioclu, vrând ca să-l omoare.

O, tare mi-i frică nu cumva vro strigă

Să mă ia cu dânsa în mormântul rece,

Sau de vreun clopot de-aripi să mă lege,

Ca cu al lui vuiet să mă și ucigă...

Deci deschide-mi ușa, iar de nu, m-oi duce

Ca să răpesc cuibul vrunii rândunele...

Deschide-mi, fetică, să-ți dau floricele,

S-auzi de la mine vorbișoare dulce;

Să-mi vezi fețișoara câtu-i de frumoasă,

Ș-aripile mele cât sunt de ușoare,

Și să-mi vezi gurița ce miros revarsă,

Care covârșește ori pe care floare.

Mi-i frig, căci sunt gingaș, umbra mă îngheață,

Iar ție nu-ți pasă de rugile mele;

Deci deschide-mi ușa, ca să-ți dau mărgele,

Și tu mă-ncălzește în a tale brațe...

Ori ce să-ți dau, spune, ca să-mi deschizi mie?

Fotă îngerească, sau colan de zână,

Sau să-ți ghicesc nunta când are să-ți fie,

Sau de-a ta ursită de-a fi rea sau bună.

Dar a mea suflare geaba aburește

Stecla la fereastră, căci tu prepui poate

Că-s flăcău ce umblu să te-amăgesc noapte,

Iar nu zburătorul ce se tânguiește...

Așa zburătorul plângând se tot roagă,

Și la săhniș ușa s-au deschis îmi pare,

Căci s-aude șopot și vorbă de șagă.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Deci ghiciți, fecioara cui au deschis oare?

Share on Twitter Share on Facebook