Holteiul

Ca să te urez dă-mi voie pentru tânăra soție,

Cu care te-ai însurat,

De neam mare și-nvățată, frumoasă cu avuție.

Iată dar c-ai căpătat

Ce doreai cu fierbințeală.

Mulțumește soartei tale... Și nu sunt la îndoială,

Că nu ești fericit, frate?

Dar tu taci și oftezi foarte.

Cauți în jos cu-ntristare, au nu ești mulțumit poate?

Ori doar a ta însurare te-au făcut să mă urăști?

Însuratul

Of, nu, eu sunt tot acela, și să nu mă osândești;

Căci fericirea mea, frate, cu totul s-au prefăcut.

Soarta îmi este a plânge holteiia ce-am pierdut.

Holteiul

Deci dar și tu nu ești poate bucuros de însurare?

Însuratul

De-ai și polei otrava, dar îi tot otrăvitoare.

Holteiul

Spune-ncalea, câtă zestre femeia ta au avut?

Însuratul

Of, vai mie!

Despre a ei avuție

Mai bine să fi crăpat decât să o fi văzut;

Nu zic că nu-i învățată.

Isteață și delicată,

Politicoasă.

Holteiul

Apoi ce vrei altă?

Însuratul

Îi pentru alții frumoasă...

Iar eu plâng și zi și noapte a mea soartă ticăloasă,

Îmi blastăm și norocirea,

Mă jur și pe Dumnezeu,

Că o așa osândire

Nu vreau dușmanului meu.

Holteiul

Dar cum de-ai căzut în cursă tu, cel atât de ferit?

Însuratul

Ursita mea cu urgie negreșit m-au prigonit

Să fiu într-o adunare de dame soiuri înalte,

Unde, văzând o fecioară, chipul ei mi-au plăcut foarte;

Ochii judecății mele amorul cel cu turbare

Orbindu-i, mă îndemnară să-ntreb și a ei plecare,

Și ea îndată se uniră cu mine să se-nsoțească...

Oh! atunci a mele zile de ce să nu se sfârșească,

Sau păzitorul meu înger pentru ce nu m-au propit

Să nu primesc orbește tocmelele ce-au voit

Ea și neamurile sale?

Strămoșii noștri tocmele nu făceau la însurare,

Și petreceau înmiit,

Decât noi mai fericit;

Iar acum alt timp este,

Căci moda și etichetul în lume împărățește;

Și-aceste ceremonii pe bărbatul nătărău

Îl stăpânesc,

Îl orbesc

Și-l fac de pățește rău.

Astăzi și copiii, frate, te-nșeală cu meșteșug,

Bătrânii cu vicleșug,

De-a dreptul nu vor să meargă nici măcar un minut.

Cugetul, prieteșugul le au toate de vândut;

Și dacă ești cu avere, te pândesc să te însoare

Cu a lor fete modiste, ca să le porți în spinare...

Holteiul

Dar de ce mai prelungești

Și nu vrei să-mi tâlcuiești

De-a tale tocmele,

Ce ți-au părut grele?

Însuratul

Dacă vrei, acum îndată, cu sufletul întristat,

Ți-oi spune cu ce tocmele către socri m-am legat.

Întâia tocmeală

„Oricând cucoana la țară într-adins sau cu-amăgeală,

Sufletește sau trupește ar pătimi de vro boală,

Eu să fiu dator pentru al meu soț,

Să-i aduc din Iași pe doftorii toți.”

Holteiul

Au doar din așa pricină oamenii să nu se-nsoare,

Ca să nu se bolnăvească?

Însuratul

Oh! nu le știi, frățioare.

O femeie cu capricii de multe ori pe zi moare.

A doua tocmeală

„În zodia cumpenii soarele când va ajunge,

Pe când se răcește timpul, câmpii și codrii golind,

Nesuferindu-se țara de cucoane mari atuncea,

Eu să mă aflu gătit,

Ca să las gospodăria și a ei liniște dulce,

Și la baluri și ospețe la târg s-avem a ne duce.”

A treia tocmeală

„Soția mea grațioasă

Să trăiască nu cu mine, ce-n deosebită casă...

Cu pompă și răsfățare,

Ca cucoană de neam mare;

Iar eu să am a plăti

Orișicât va cheltui,

Făr-a putea bănui.

Să aibă a da ospețe amicilor tuturor,

Și consoților lor,

De la carii să primească vizite în orice ceas.”

Holteiul

Și mulți sunt acești amici carii nu-i dau ei răgaz?

Însuratul

Soția mea negreșit

Știe la număr câți sunt.

A cincea tocmeală

„În sfârșit, aici tocmeala foarte dezghiocat arată,

De dreptățile femeii când vrea ca să se despartă,

De bietul bărbat

Dacă îi scăpătat.”

La acest punct strigăi însă că nici moartea mă desparte,

Dar de-așa gogomănie au râs rudele ei toate.

Eu însă m-am atins.

Căci dracul m-au împins,

Ca pe un mire înfocat,

Și-ndatoririle mele în scris socrilor le-am dat;

Vai, însă, de-mperecherea cu o femeie de modă!...

Holteiul

Dar a patrulea tocmeală?

Însuratul

Ah! să ți-o spun nu am poftă,

Și nu este de mirat,

Când ți-oi spune de-acest punct, ce de tot m-au împilat,

Ca când mi-am pus pe spinare

Un bolohan mare.

Căci după acea tocmeală sunt dator a mă supune

Amatei soției mele cu orbească plecăciune...

Iar de-a intra în voia femeii capricioase

Nu este bărbat în lume, și viață mai duioasă.

Eu însumi am pățit pozna, îndată ce m-am cununat,

Zile amare, dar ce, numai mie s-au tâmplat?

Aceasta mulți au pățit-o, mai toți ce s-au însurat

Când au fost de neam înalt femeia ce au luat.

Având a merge îndată în aurit faieton

La buna, mătușa, moșu, la tot neamul cu poclon,

Precum eu m-am zbrănduit pe strade dârdâitoare,

Le-am colindat cu mireasa cu prezenturi de preț mare;

Cheltuind făr’ de cruțare, dând ospețe răsfățate,

Cu zariflicuri de modă frumoase, dar scumpe foarte,

Încât într-un an de zile căzui în datorii grele.

Ah! și abia o părpără au trecut femeii mele...

„Scumpa mea, i-am zis odată, mi s-au urât adunare,

Timpul sosi ca să mergem la țară spre răsuflare.

Carete am minunate, pentru drum toate-s gătite”...

Cucoana

Mergi, călătorie bună!

Mă mir, neghioabe bărbate, cum de ți-au trecut prin

minte,

Că eu sunt de tot nebună

Ca să mă fac de râs lumii, să mă sui într-un coșciug,

Ce îl numești tu caretă și într-însul să mă duc!

Spune, unde ai găsit-o această veche antică?

Sau poate umbla cu dânsa răposata ta bunică?

Ori nu vezi că și lacheii râd de așa hodoroabă?

Ah, moarte, vin’ mai în grabă!

Decât să trăiesc cu-acela ce nu știe a trăi.

Mergi, boierule, ce stai, și nu te mai tot codi.

Caretă de modă găsește.

Bărbatul

Să te întreb mă îngăduiește,

Ce fel să fie?

Cucoana

Oh, cerule! sunt datoare să-i spun și să-i tâlcuiesc

În ce anume caretă am eu să călătoresc;

Întreabă pe graf Lucescu, și el îți va spune ție

Cum are să fie;

Și ce mă superi pe mine?

Știi că am dorit să-ți cer toate, așadar, cer de la tine

Să fie careta nouă

Într-o oară, sau mult două.

Bărbatul

Acum n-am bani.

Cucoana

Mie pre puțin îmi pasă,

Cer caretă englezească, purcezi, du-te și mă lasă.

(Alerg, caretă de modă găsesc și o târguiesc

În zeci mii și îndată cu sinet plătesc.)

Bărbatul

Careta este la scară, lacheii au gătit toate.

Cucoana

Mă lasă acum în pace, mă aflu mâhnită foarte.

Bărbatul

O las, și peste un minut, femeia mea ca o fiară

Mă cheamă și mă întreabă: „Este careta la scară?”

„Acum, soro, acum, dragă, voi zice și se gătește.”

Cucoana

Acum, soro, acum dragă... aceasta ce vorbă este?

Unde ai deprins cuvinte așa groase să grăiești?

Nu știi că acum nu este de modă să le rostești,

Cum era în vremea veche și cum se vorbea odată?

Acum cine știe lumea și vorbire delicată

Nu-și poreclește cucoana numind-o „soro dragă”.

Doar de te-au deprins țăranii așa cuvinte să-ți placă,

Căci ei obicinuiesc numai așa fel de vorbe groase,

Iar biata femeie rabdă ca o sclavă ticăloasă.

Dar ce taci? ce nu vorbești?

Bărbatul

Ce poruncești să mai zic?

Cucoana

În careta mea să puie al meu tot calabalâc.

Bărbatul

(Eu pân-acum nu-nțeleg dacă sunt serv sau bărbat.)

Spune-mi la drum ce să iau, să m-apuc de încărcat?

Cucoana

Tot ce trebuie să aibă o damă de neam înalt;

Oh! dar cât sunt de mâhnită, și mamzela m-au lăsat,

Dar prințului Furtunatic nu te-ai dus să dai de știre

De-a mea în grabă pornire?

Dar mai ales cu cuzinul' ce și ție ți-au plăcut?

Bărbatul

Ca să mă fac eu și crainic, timpul nu m-au încăput.

Cucoana

Bârfești, mă rog dumitale, mai mult decât se cuvine.

Deci francezul meu îndată cheamă-l să vie la mine.

(Către francez)

Te rog, mon aimable Jean-Jacques,

Gătiți-mă de purces, Dieu! nu știu ce să fac...

Bărbatul

Și iată un răscol mare în casa mea s-au scornit,

După cum odinioară în Sodoma ce-au pierit,

De părea că biata casă

Îi cu fundu-n sus întoarsă;

Pun în caretă cățălul ce i l-au dat un iubit,

Pun și motocul cucoanei de un amic dăruit;

Acolo găvănoșele, aici șipuri, butelcuțe;

Aice pun cănărașul în aurită pușcuță,

Aici capele, bonete, crinoline și festoane;

Acolo fleacuri de modă ce trebuiesc la cucoane.

S-au suit și strălucita, adică a mea soție,

Iar pentru mine-n caretă loc n-au rămas să mai fie,

Și așa eu cu lacheii într-un furgon m-am suit,

Și m-am luat după dânsa, ca un bărbat mangosit.

Deci ajungând la moșie, chelarul ne-ntâmpinează:

„Bine-ai venit, cuconiță!” pe ea o felicitează...

Cucoana

Fi donc! ce surpriză îmi face ghiujul acest făr’ de

minte,

Urează ca din vechime cu ruginite cuvinte!

Cucernicul meu chelar, ca zăpada înălbit,

Strângând umerii ofta, clătind capul și zicând:

„De acum a mea odihnă, cum se vede, s-au sfârșit,

Nu știu a mea bătrânețe prin ce faptă i-au greșit”.

Așa bătrânul grăiră,

Și pe-a sa onestă față lacrimile năvăliră,

După care îmi șoptește bătrânul cu întristare:

„Boierule, vai de tine și de-a ta avere mare!”

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Deci cucoana intră-n casă, se mânie și întreabă

Unde-i sala pentru masă.

Boierul

Aceasta...

Cucoana

Nu-i nici de o treabă,

Pentr-o sută de persoane măcar aici loc nu este;

Nu, nu, eu nu sunt născută ca să trăiesc țărănește,

Mie îmi trebuie altă sală.

(Bufetciul s-au uimit auzind așa tocmeală,

Cămărășița au fugit afară,

Tânjind și ea a mea soartă amară.)

Iară eu, ca vai de mine, după dânsa mă târam...

Cucoana

Salonul acel de baluri să mergem ca să-l vedem.

Boierul

Acesta-i destul de mare...

Cucoana

Oh! îmi vine amețeală

Dac-această șură lungă dumneata o numești sală;

Căci acum nu se trăiește ca în timpul de demult...

Dar ietacul pentru mine?

Boierul

Eu acesta l-am avut.

Cucoana

Dar, mă rog, a dumitale?

Boierul

Cu dumneata la un loc.

Cucoana

Alei, zău, ce dobitoc!

O, ciel! și cum se poate

Să sufăr aceste toate!

Îți spun drept că ești neghiob, deși ești cu boierie,

Și-ți hotărăsc în sfârșit traiul nostru cum să fie.

Dacă soarta mea cea rea, și cea cu totul nedreaptă,

Au voit să ne vedem ochi la ochi câteodată,

Apoi ca să ne vedem,

Osebite odăi să avem.

Vizite vei primi în odaia dumitale,

Liber, făr’ de supărare.

Asemenea și eu din partea mea

Voi petrece cum voi vrea.

(Către lachei)

Oh! aduceți-mi aice acel de drum tualet,

Ca să scot și să privesc la a prințului portret,

Cât îi de cu grații, și el nu-i cu mine,

Oh, și eu fără de dânsul voi muri de mâhniciune!

Și dumneata ești sminteala, nu i-au spus când am

purces,

Căci prințul să mă petreacă știu bine că ar fi mers;

Dar iată, livadă văz.

Boierul

Prea frumoasă de primblare.

Cucoana

Nu cumva cu dumneata? Ah, Doamne, câte gândești!

Bărbatul

Îi foarte cu rânduială, și prea minunat rodește...

Cucoana

Poame de a dumitale nime nici vrea, nici poftește,

Pentru că mult mai gustoase s-ar putea să se găsească,

Iar la planul ei cel simplu cine poate să privească?

Căci a grădinei podoabe trebuie să fie multe,

Aici moale ca și puful, văi cu brazde așternute,

Florării mirositoare,

Dâmburi ademenitoare,

Acolo fontaluri, tocmai ca stecla preveditoare,

În care cerul albastru și copacii de pe maluri

Se prevăd ca în oglindă, palpitând pe a lui valuri,

Iar peștișorii într-însul unul pe altul s-alungă,

Și acolo pe aproape să fie frumoasă luncă;

Aici aleie umbrite, nepătrunse nici de soare

Unde turturica geme și suspină pân’ ce moare,

Acolo de sub o stâncă o încântătoare zână,

Izvorând de cristal apă, focul inimii alină,

Și lângă care o grotă umbra sa făgăduiește,

Unde amorul șede cu degetul la guriță: semn că tace

și păzește;

Dar dumneata nu ești demn de-așa gusturi să ai parte,

De gustul grădinii mele... ce te mâgâiește, frate,

Cu gusturi de un amor ordinar ca dumneata.

O, Dieu, și de ce taci făr-a mă înștiința:

Gata-i către arhitector curierul cu-o scrisoare,

Ca el să vie în grabă? și, făr’ de zăbavă mare,

Să aducă meșteri, planuri pentru o curte câmpească?

Curând, îți zic, înadinsul îndată să se pornească.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Deci a mea cucoană mare

Așa multe mi-au vorbit.

Că ș-acum capul mă doare

De mai că n-am nebunit.

În sfârșit, în sat la mine palat mare s-au ivit,

Dar prin gând nu mi-au trecut, când dracul s-au isprăvit,

Decât știu că l-am plătit;

Nu era zi făr’ de mese, artificii, bal comun,

Iar eu și ziua și noaptea alergam ca un nebun,

Și cu-aceste cheltuiele

Am făcut datorii grele.

Dar mai rău, că-mi cresc în cap

Coarne chiar ca la un țap...

Odată casa cea veche dintr-un fășic s-au aprins;

Deci eu alergam cu răcnet chemând oamenii la stins;

Mă zbuciumam și eu însumi, mă pârleam singur

stingând,

Iar fudula mea soție se trudea și ea jucând;

În casa cea nouă, balul cu clocot mare urla,

Ș-a muzicanților zgomot focul de-afară ura,

Cavalerii cu șucheta se învârtea, vălțuia,

Apoi ca calul de poștă obosind femeia mea,

S-au trântit pe o bergeră și cu un prinț șuguia;

Tocmai atunci mă apropii și eu de ea cătinel,

Și-i șoptesc cu glas prea fraged: „O, amate suflețel!

Multe mii s-au cheltuit, mai contenește puțin,

Întreabă aceste baluri câți bani pe mine mă țin.”

Dar ea parcă răsărind, cu spatele mi-au răspuns:

„Eu nu o dată ți-am spus

Că mie puțin îmi pasă, eu n-am să le răfuiesc;

Am să petrec cum îmi place și dulce să viețuiesc;

Căci tu ești boier de țară, iar eu sunt de neam înalt,

Și știi cum ne-au fost tocmeala când pe mine m-ai luat;

Deci nici un cuvânt mai mult,

Căci eu n-am gust să te-ascult.”

Așadar, ale ei toane de nevoie împlinind,

Și peste vechi datorii alte nouă grămădind,

Toate satele le-am zălogit,

Ș-acum în oraș aicea cu dumneei am venit,

Ca a mea mișălătate să-și ia osânda spre plată,

Despărțindu-mă de dânsa și plătindu-i zestrea toată.

Deci cu o așa femeie neputând să mai trăiesc,

Amicilor, vă vestesc

Ca să fi luat mai bine pe sătănița din iad,

Decât femeiei de modă să mă aflu eu bărbat.

Holteiul

Bine zici, dar celelalte nici se văd în adunare.

Însuratul

Apoi voi cercetați bine, făr-a vă amoreza,

De ce viță, de ce rudă este soțul ce-ți lua,

Pentru ca să nu greșiți,

Fiind de amor orbiți,

Și apoi să vă căiți.

Aceasta ne probează că femeia desfrânată,

Îi hulită de lumea toată,

Dar mișelul de bărbat,

Este bun de împroșcat.