Un oarecare bucătar, fiind și cam învățat

Și foarte evlavios,

Într-o zi s-au dus la crâșmă în sat,

Iar în cuhne au lăsat

Pe-al său motan credincios

Bucatele să păzească de șoarecii stricători

Și de guzganii răpitori.

Dar întorcându-se vede,

Și nu poate crede,

Găsind motanul pe masă,

Ce se trudea mâncând

Și spârcuind

O găină grasă.

Atunci el, ca un orator și ca un om învățat,

Au strigat:

„Oh, motane mâncăcios! Oh, tâlhar făr’ de lege!

Nu te temi de Dumnezeu, lăcomia să te-aplece,

Onorul să-ți feștelești, făcând lucru de rușine,

Mâncând bucate străine!

Sau poate că ai uitat

Că toți vecinii vor zice că motanul cel smerit,

Ce ni se părea cinstit

Și rușinos,

Îi ca un lup mâncăcios,

Și trebuia izgonit sau îndată spânzurat!

Când eu către toți așa te-am lăudat,

Că motanul meu

Se teme de Dumnezeu...”

Motanul însă ascultă aceste sfaturi și tace,

Forcăiește și mănâncă, căci găina-i place.

Acole ritorul nostru nu știe ce să mai zică,

Căci motanul tot ascultă, tace mulcu, tot mănâncă...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iar eu bucătarului i-aș zice

Să nu umble cu vorbe înțelepte,

Dacă nu vrea motanul să-i mănânce

Găina

Sau slănina,

Ce mai bine să-l deștepte

Cu un băț, făr’ a-i spune multe,

Dacă vrea motanul să-l asculte.

Sunt și mulți din dregători

Ca motanii stricători.

Aceste pilde-nțelepte,

Pentru omul făr’ de cuget și plin de năravuri rele,

Sunt fabule și jucărele,

Căci într-însul fapta bună nu poate să se deștepte.