Pe țărm lângă Nistru, apă spumegată,

    Sus pe pisc înalt,

Fiind miez de noapte, Păgânul odată

    Stătu întristat;

Împrejuru-i luncă deasă și băltoasă,

    Iar sub dânsul mal,

Peste ape neguri, noaptea-ntunecoasă,

    În văi și pe deal.

Pe-a cerului boltă negreață adincă,

    Prin munți geme vânt,

Pădurea vuiește; iar lupul în luncă

    Tremura urlând.

Deci ridicând capul, Păgânul strigară

    Cu răcnet turbat:

„O, soartă cumplită, soartă mult amară!

    Noroc ne-ndurat,

De ce mi-ai dat crucea și creștinătatea,

    Și trai osândit,

Iar altora aur și cinstele toate

    Câte au poftit?

N-am adăpost de hălăduință

    Și în zadar plâng...

Destul! deci la tine cei ajutorință,

    Nistrule adânc.”

Gata să s-arunce de sus de pe stâncă,

    Dar iată văzu

Ca o arătare izbucnind din luncă.

    Lângă el șezu

Un bătrân cu barba țapoșă, ciudată,

    Cu ochi scânteieți,

Grebănos de spate, având căngi și coadă,

    Coarne și un băț.

Și scrâșnind, ridică la Păgânul strașnic

    Al său băț ciotos,

Iar el cremenește de acel năprasnic

    Demon fioros.

Deci Demonul zice: „Ce vrei tu a face?

    Gândești să te-neci?

Nu este mai bine, mișele sărace,

    La mine s-alergi?”

„Da cine ești?” strigă Păgânul cu frică

    Stând înțepenit.

Demonul

Eu sunt patron ție; nu-ți pasă nimică,

    Eu Asmodei1 sunt.

Păgânul

Cerescule Doamne!

Demonul

    Stai, nu face cruce

    Ascultă de vrei!

Pe Dumnezeu uită... Dă-te mie aice

    Și-ți voi da ce cei.

Primește sfatul care îți dau ție,

    De mare folos,

Destul te-mpilară soarta cu urgie,

    O, om ticălos!

Ca să scapi de chinuri, eu am chipuri multe,

    Și vreau să te-ajut,

De vreme ce cerul nu vrea să te-asculte,

măcar un minut.

Eu pot să-ți dau orice, cinste și mult bine,

    Și aur cât vrei,

Și voi sta cu pieptul însumi pentru tine,

    Cu toți frații mei.

Pe domnul din iaduri îl pun garant ție,

    Și mă jur pe el

Să-ți împlinesc toate; iar tu să-mi dai mie

    Al tău suflețel!

Păgânul atuncea se cutremurară,

    Trupul îi răci,

Ca să-și facă cruce, mâna ridicară...

    Dar înțepeni!

Demonul

De ce stai pe gânduri?

Păgânul

De-a iadului chinuri

Eu mă tem cumplit.

Demonul

Oricum, tot ele ție cu a sale schinjuri

    Îți este gătit.

Căci trăind în lume, amar pentru tine,

    Fiind păcătos,

De te vei ucide, tu tot vii la mine,

    O, om ticălos!

Iar creștinii voștri de spun o poveste,

    Că iadul îi rău,

Cestea sunt bârfele, și-n iad bine este,

    Crede, dragul meu;

Noi petrecem vesel și cu mulțumire,

    Tocmai ca în rai,

Tu viind în tartar vei ști fericirea,

    A nostrului trai.

Iar acum dau ție o curte domnească,

    Și sclavi câți-i vra,

Boierii și domnii, vrând să te cunoască,

    Te vor conjura.

Și dacă pe toate fețele frumoase,

    Tu le speriei,

De-acum ele însuși vor fi bucuroase,

    Să facă ce vrei;

Într-un cuvânt, orice vei pofti, îndată,

    Vei avea pe loc;

Deci, iată o pungă cu bani încărcată

    Îți dau spre zălog.

Și tu niciodată din ea avuție

    Nu poți mântui,

Dar zece ani numai îți dau termen ție

    Așa a trăi.

Iar văzând atuncea că ziua apune,

    Cea de la sfârșit,

Pe la miez de noapte voi veni la tine,

    Să știi negreșit!

Păgânul gândește la sfatul ce-aude,

    Tot felul chitind,

Dar apoi pe aur sufletul își vinde,

    Nemaiprelungind;

Și, cruntându-și mâna, cu sânge își scrie

    Zapisul cerșut...

Vicleanul luându-l, plin de bucurie,

    Pieri nevăzut.

Și iată om mare Păgânul ajunge.

    Cu chip neaflat,

Noroc, avuție deasupra lui curge,

    Izvor ne-ncetat;

Ale lui palaturi, de mult aur pline,

    Și răsfăț domnesc,

Iar la a lui masă vinațe străine

    Nu se mai sfârșesc.

În câșligi și posturi ospețe frumoase,

    Joc necontenit,

Casnicii, străinii au la dânsul masă,

    Pahar nesfârșit.

Toate dobândește, orișice să vază;

    I se supun toți,

Îi bici boierimii, țăranilor groază,

    Ca un aprig hoț;

Douăsprezece fete se răpesc de dânsul

    De pe la părinți,

Și nici vrea să știe de scârbă și plânsul

    Acestor mâhniți;

Deci într-un an ele douăsprezece fiice

    Îi născură lui,

Dar el le gonește și de a lui sânge

    Milă într-însul nu-i.

Însă toți sărmanii au scutar puternic,

    Înger păzitor,

Ce-i adăpostește în lăcaș cucernic,

    Liman scăpător;

Deci în mânăstire el le mistuiește,

    Pe mume și fiice,

Unde Ziditorul etern se slăvește

    Cu smerite rugi.

Sub cereasca milă, sub a ei umbrire

    Fiicele trăia,

A lor frumusețe și neprihănire

    Creștea și sporea.

Din frageda vârstă fecioarele blânde

    S-au fost învățat

A slăvi pe Domnul, cu inimi-nfrânte

    Și rugi ne-ncetat;

Abia zarea zilei se ivea pe dealuri,

    Ele se scula

De aprindea candeli, smirnă pe oltaruri

    Și de se ruga.

Sânta liturghie cu dulce cântare

    Ele o serba,

Și ale lor versuri în acele oare

    Spre cer se urca.

Cu-aceste rugi sânte și mumele triste

    Jertfea ne-ncetat

A lor rugi smerite, lacrimi umilite,

    Celui Preaînalt;

O! dă-le lor, Doamne, a ta ocrotire!

    (Ele se ruga).

Sântele oltaruri lor spre mântuire,

    Fie voia ta!

De le lepădară cumplitul lor tată

    De la sânul său,

Tu le ocrotește, și pe el iartă

    De-acest păcat greu.

Dar iată, al zece an cumplit sosește,

    Și mai au trecut,

Păcătosul plânge, amar se căiește,

    De ce au făcut;

Primăvara dulce iar încoronează,

    Văi, dealuri și munți,

Și plugarii veseli cu plugul brăzdează

    Câmpii înfloriți.

Dar el, ticălosul, să vază nu poate

    Cest timp aurit,

I se par cu neguri învelite toate,

    Pământul negrit.

De vede pe ceruri a zorilor dungă,

    Zice: „Zori, iertați!”

Dacă cântă păsări: „Iertați-mă, strigă,

    Și voi din rai psalți;

Iertați! iertați! strigă, păduri liniștite.

    Și voi, câmpi rodiți,

Pământești răsfățuri, tu, cer strălucite,

    Și mă tânguiți!”

Apoi aducându-și de fiice aminte,

    La el le-au chemat,

Socotind că cerul de-a lor rugăminte

    Va fi îndurat.

Deci, iată sosiră ziua de pe urmă,

    Soarele sfinți,

Luceafărul vesel nopții ca o cârmă

    Pe cer se ivi,

Iată, înserează... luna strălucește

    După nouri groși,

În văi, sus pe dealuri noaptea se lățește,

    Și-n codrii tufoși;

Apele s-alină, dormitează toate,

    Stelele clipesc,

Și că miezul nopții nu este departe,

    Ele îl vestesc.

Iar Păgânul jalnic și mustrat de cuget

    Crucei s-au rugat;

Și făr’ de credință... vrea ca al său suflet

    Să scape de iad.

Își cheamă copiii, gândind că ei poate

    Vor fi ascultați.

“...Vai mie! le zice, fiici făr’ de păcate,

    Piei! nu mă lăsați!”

Deci ele se roagă... și Domnul aude

    Tristul lor suspin.

Dar iată deodată... un somn le cuprinde,

    Adorm toate lin...

O tăcere mare atunci se făcură

    Ca într-un mormânt;

Se auzea numai că un corb cârcniră

    Și câinii urlând...

Iată că răsună ora miezei nopții,

    Și vânt se stârni,

Ce tulbură râul, zbuciumă pereții,

    Și colbul porni.

Iată și menuntul cel de-apoi sosește,

    Sunând întristat...

Clocotul stâmpește, din pământ zbucnește

    Drac înfricoșat!

Păgânului zice: „Cea din urmă noapte

    A ta au sosit;

Și eu după tine ca să te iau, frate,

    Iată am venit.”

Păgânul

O! dă-mi, te rog, încă vade cât de mică,

Iadule amar!

Demonul

S-au sfârșit termenul, eu nu pot nimică,

Te rogi în zadar!

Păgânul

Un menunt!

Demonul

Ascultă, lanțul te așteaptă!

Păgânul

Oh, ce am făcut!

Demonul

Și racla stă gata, groapa ta săpată,

    Și giulgiul cusut!

Mâini a zilei zare va vesti duință,

    Toți vor suspina...

Și văzând pe masă a ta rămășiță,

    Te vor căina;

Arzând făclii, candeli și tămâie multă,

    Te vor prohodi!

Dar crăpând pământul, vei cădea, sărmane,

    În iadul amar...

Clirosul va zice: „Pomenește, Doamne!”

    Însă în zadar...

Căci de-acum iadul va fi a ta parte,

    Tu însuși ai vrut.

Mergi!... au sosit ora, iadul nu-i departe,

    Căci urlând aud;

Aud că ne cheamă cu glas ca de trăsnet

    Și în dinți scârșnind,

Clocotind catranul, a bicelor plesnet,

    Și obezi călind!

Păgânul

Doamne, a ta milă ruga mea deștepte!...

Demonul

Rugi nu-ți folosesc.

Păgânul

Vai! măcar dă-mi voie pe bietele fete,

    Să le binecuvântez.

Demonul la ele, ca un flămând câine

    Privind, au chitit:

Cum să le răpească, spre a le răpune

    Iadului cumplit?

De o așa faptă va sălta Satana

    Și iadul nestins...

Deci, blânzindu-și ochii, ce ardea ca para:

    „Păgâne, au zis,

Mi-i milă de tine și de a ta soartă...

    Și să te scap vreau;

Însă mă ascultă! sau în iad îndată

    Cu mine te iau.

Tu dă-mi sufletele a fiicelor tale,

    Să te las câtva...

Și eu, înduratul, pe fieștecare,

    Un an îți voi da.”

Păgânul

O, fiară vicleană! îmi cei și copiii?

Demonul

    Mă-ntrebi? Deci veniți,

Trântiți păcătosul în fundul gheenii,

    Și îl spârcuiți!

Deci iată, negreață de draci se iviră,

    Scârșnind și urlând,

Cutremur și trăsnet groaznic se făcură,

    Firea suspinând.

A iadului nămili fioroase, slute

    Aduc un lanț greu

Pentru păcătosul... și cu a lor căngi crunte

    Să-l apuce vreu!

Și iată căzură Păgânul de groază,

    Mai mort la pământ,

Strigând: „Sunt a tale, pe mine mă lasă,

    Dușmane cumplit!”

Și apoi trezește bietele fecioare...

    Zapisul s-au scris...

Satana săltează! Slava lui îi mare,

    În iadul nestins!...