(Ai prelungit chinul, Păgâne greșite,

Acum ai scăpat,

Dar amar de-acela ce suflete vinde

    Pe trai desfătat.

Vei trăi în scârbă, hoțule păgâne,

    Așteptând sfârșit,

Al tău pierdut suflet va avea cu tine

    Răzbel mult cumplit.

Viața ta și lumea ție păcătoasă

    Hulă îți va fi!

Străin între oameni și în a ta casă,

    Parcă n-ai trăi.)

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Deci măcar s-aducă vântul miros dulce,

    Din câmpi înfloriți,

Și aurind luna izvorul ce curge

    Codrii înverziți,

Și vestind lăstunii cu gingașe versuri,

    Că se ivesc zori,

Și zburând zefirii prin lunci și pe șesuri,

    Liberi și ușori,

Și negreața nopții întocmai ca norii,

    De pe cer pierind,

Turme spre pășune mergând, iar păstorii

    Din bucium trăgând,

Păgânului toate, pân’ și a sa casă,

    Îi pare mormânt...

Și cu oțărâre el șede la masă,

    La zefcuri pe gând...

Nici că se atinge de cupi spumegate,

    Din care beau toți,

Căci lui se năzare, și ziua și noaptea,

    Tot umbre de morți;

Ne-ncetat aude urlete, suspinuri,

    Iar când toți dormeau

El fugea cu groază de-al său pat de chinuri

    Și somn nu-l prindea.

Se teme de umbra codrilor nămornici

    Ca de arătări,

Sau de sună clopot, de preoți cucernici

    Și de-a lor cântări!

Îl umple de groază șuierul furtunii,

    Nourii tăcând,

Frunzele de pică, vuietul pădurii,

    Șipotul curgând.

Iar clocotind tunet pe cer când burează,

    Era sperios...

Ca și când i-ar zice: „Omule, veghează,

    Căci ești păcătos”.

A lui fiici amate îl înfiorează,

    Când la el privea;

Fiind totdeauna blânde, mângâioase,

    Dar îl pătrundea

A lor frumusețe, pe toți vioșase,

    El însă-i mâhnit,

Și a lor grai dulce lui îi cășunează,

    Dureri îndoit.

Deci ele ca raza, ce le pria umbra,

    Frumos înflorea...

În mănăstiri sânte, neștiind ce-i scârba,

    Liniștit trăia.

Iar el, pângăritul!... el se oțărăște,

    La fiice gândind,

Văzând nu departe că lor se gătește

    Tartarul flămând,

Blastămă și strigă: „O, cumplită faptă!

    O, copii iubiți!

De-o soartă amară, de chin ce v-așteaptă,

    Cum să vă feriți?

În zadar frumsețea și neprihănirea

    De sus vi s-au dat,

Eu v-am închis raiul făr-a voastră știre,

    Și v-am deschis iad!...

Inimile voastre este vremea, poate,

    Să simtă iubit,

Și cerul mulți tineri, și cu bune fapte,

    Poate v-au menit,

Pe care văzându-i, amatelor fiice,

    Îi veți îndrăgi,

Și a voastre inimi de un amor dulce

    Se va amăgi...

Atunci vouă lumea va părea plăcută...

    Câmpul mai frumos,

Lunca mai răcoare și că păsări cântă

    Mai melodios.

Dar aceste zile atât de dorite

    Nu vor mai veni,

Făclii nu vor arde la a voastre nunte,

    Ce când veți muri!

În sânta biserică nu cu mirii voștri

    Voi veți dănțui,

Ce cu munci cumplite, crunți vrăjmașii voștri

    Ne vor schingiui,

De-a iadului demoni vom avea noi parte

    Și de etern plâns;

Și eu, păcătosul, fiici nevinovate,

    În iad v-am împins!”

Apoi către ceruri ochii își țintește

    Și cu suflet trist

Zice: „Însuși Domnul așa ne grăiește:

    Iert pe cel căit!

Și drept către mine ruga pocăinții

    Se va înălța!”

Deci el, tânguitul, lăcașul duinței

    Face casa sa,

Ca tot sărăimanul, văduvă, străinul,

    Să fie primit;

Pentru flămânzi, bolnavi pâinea lui și vinul

    Nu este poprit.

Și ziua, și noaptea la porți păzitorii

    Pândesc neclintit,

De cheamă la masă pe toți trecătorii,

    Carii sunt lipsiți;

Și iată, din lume săraci se adună,

    De el auzind,

Că împarte milă cu deschisă mână,

    Pe toți priimind;

Bolnavii, flămânzii găsesc la el hrană,

    Și trai mângâios,

El împarte însă această pomană,

    Gândind la Hristos.

Și-n a lui sânt nume mănăstiri, biserici

    Frumoase zidi,

Aducând în ele călugări cucernici,

    De sălășlui.

Și-ntr-acele sânte lăcașuri frumoase,

    La frații smeriți,

Săracii, nemernici, acei ce n-au casă,

    Umblând rătăciți,

Au gazdă și pâine, neștiind de unde

    Ceste le primesc;

Deci ei toți cu lacrimi și inimi înfrânte

    Pe Domnul măresc.

Păgânul și pictori iscusiți aduce,

    Din târg depărtat,

Care zugrăvește răstignit pe cruce

    Pe Cel Preaînalt.

Sub acea icoană se închipuiră,

    El cu-a sale fiici,

Și că Ziditorul de ei se îndură

    Și de a lor rugi;

La acea icoană, fără a se stinge,

    Candele ardea,

Și-n sânta cunună celui de pe cruce

    Brilanturi lucea...

Deci și când a nopții vălul se zbârcește,

    De pe cer pierind,

Iar lumina zilei încet se ivește,

    Zorile roșind,

Și când iarăși sara firea dormitează,

    Vuietul stâmpea,

Și-n biserică candeli abia luminează,

    Cătinel clipea,

Păgânul — căitul, stând sub sânta cruce,

    Plângea cu suspin,

Și rugând pe Domnul: „Amar mie, zice,

    Cum să scap de chin?”

Degrab’, degrab’, însă, ca râul ce curge,

    Din munți în văi mari,

Timpul nestând trece, și cursul lui duce,

    Zile, luni și ani.

Anul unsprezece începu să treacă,

    Ca umbra pieri;

Iată, cel din urmă către sfârșit pleacă,

    În grab’ nu va fi!

Deci glas oarecare Păgânul aude

    Că strigă cumplit:

„Toate se sfârșiră! Să scapi nu ai unde,

    Ora au sosit!”

Și iată, deodată cel rău... îl trântește

    În boală amar,

Încât doctori, leacuri lui nu-i folosește,

    Tot îi în zadar.

Lui i se năzare gata să-l înghită,

    Grozavul mormânt...

Și o nălucire neagră și mâhnită,

    La căpătâi stând;

Deci el din biserică se teme să iasă,

    Acolo zăcea,

Și lângă icoană, tremurând de groază,

    Amarnic plângea.

Vai! iată și ziua cea de-apoi sosește,

    Cerul rumenind,

Și printre dumbrava, ce munții umbrește,

    Raze revărsând.

Toate sunt în pace, vesele și line,

    Toate se zâmbesc;

Apele ca stecla, limpezi și senine,

    Abia se clătesc;

Iar zefirul mișcă frunzele ușoare,

    Câmpul s-au trezit,

Din flori fluturașii sug cu poftă mare

    Nectar miresmit.

Păcătosul însă întâmpină zare,

    Cu suspin și plâns,

Zicând: „Prea degrabă, noapte trecătoare,

    De pe cer te-ai stins!

Veniți, fiici iubite, lângă tatăl vostru,

    Să-l încunjurați,

Pe judecătorul, Ziditorul nostru,

    Veniți de-l rugați!

Amar! va fi nouă noaptea viitoare,

    Căci toți vom pieri...

Îndure-se, Doamne, mila ta cea mare,

    Nu ne părăsi!”

Deci vin lângă tatăl fiicele lui toate,

    Unde el zăcea,

A căruia oase, sub piele uscate,

    Negre se vedea;

Barba încâlcită, părul lui măciucă,

    Ochii încruntați,

Cu clăbuci la gură, strigând: „Oh, ce muncă!

    Piei! nu mă lăsați!...”

Fecioarele, triste, către cer ridică

    Ochii lor duioși,

Toate cântând imnuri, se ruga cu frică,

    Maicei lui Cristos.

Așa heruvimii ce Domnul iubește

    Se roagă smerit,

Să ierte pe omul ce se pocăiește

    La al său sfârșit...

Și apoi, cu ochii plini de îndurare,

    Zboară, aducând

Milă și iertare celui care moare,

    Pe Domnul chemând.

Deci stând lângă dânsul, când el se sfârșește,

    Acești soli cerești,

Cel căit aude că glas îi șoptește:

    „Mergi!... tu iertat ești...”

Întocmai aceste fecioare curate,

    Pentru tatăl lor,

Se ruga să ierte ale lui păcate

    Tatăl tuturor;

Iar sfârșitul Păgânul zărește,

    Că nu-i depărtat;

Deci cu umilință mintea își țintește

    La Cel Preaînalt,

Și plângând privește lumina curată

    Zilei de apoi...

Dar lui, osânditul, îi plesnesc deodată

    Ochii amândoi!

Atunci el strigară: „Ziua se sfârșiră!”

    Fiicele răspund:

„Zorile frumoase abia se iviră,

    Într-acest minunt;

Ori nu auzi, taică, cântând ciocârlia,

    Lângă a lui soț?”

Păgânul

Oh! aud, mâini însă... amar! și vai mie!

    Vom zăce toți morți,

Căci pentru noi... astăzi soarele sfințește

    Cel mai de apoi;

Iar de vedeți astăzi că câmpu-nflorește,

    Mâini nu vom fi noi!...

Și eu, pângăritul, fără de-ndurare,

    Pe voi v-am răpus!...

Și nici am speranță de acum scăpare

    Să avem de sus;

Nu ascultați, însă, cele ce grăiește

    Un om păcătos,

Ci strigați cu toate: „Doamne, miluiește

    Pe cel păcătos!”

Deci fetele, triste, nici că pricepură,

    El ce au grăit,

Și zic: „Miluiește-l — toate cu o gură —

    Pe omul greșit...”

Păgânul

O! fiice iubite! mie noapte-mi pare!

Fiicele

    Abia este prânz;

Păstorii la șipot, de căldură mare,

    Turmele și-au strâns.

Soarele aprinde, câmpul pârpălește

    Cu raze-nfocate.

Păgânul

Mie mi se pare c-afară vuiește

    Bocet întristat.

Fiicele

Abia aburește vântișor răcoare,

    Dinspre munți suflând,

Abia se aude o privighetoare,

    În luncă cântând!

Păgânul

O, fiice iubite! ziua luminoasă

    De pe cer s-au stins!

Fiicele

Soarele apune, și o ceață groasă

    Pe cer s-au întins,

Și în înfocatul aer strălucește

    O stea când și când,

Și pe munți, pe dealuri abia se zărește,

    Codrul înnegrind!

Păgânul

O, sară steloasă! o, strălucit soare!

    Ah, mai stai puțin!

Măcar că eu, orbul, să văd nu-s în stare

    Al vostru senin.

O, fiice iubite, simt că noaptea este!

Fiicele

    Luna s-au ivit.

Și pe văi și ape noaptea dezvelește

    Negrul său veșmânt;

Către sat aleargă cu învioșare

    Plugarii trudiți;

Iar clopotul cheamă către privighere

    Pe cei pocăiți.

Călugării cântă cu smerite glasuri

    În sântul lăcaș...

Păgânul

Cu ei și eu, Doamne, într-aceste ceasuri,

    Sunt! să nu mă lași!...

O, fiice iubite! simt că se ivește

    Pe cer nouri groși.

Și viforul umflă râul și pornește

    Colbul spulberos.

Fiicele

Nu vedem nimică, ruga se sfârșiră,

    Dar tot ard făclii.

Luna asfințește, frații adormiră,

    Toți pe la chilii.

Numai în biserică lumini luminează,

    Iar în sat s-au stins;

Pe câmpii și codri roua se revarsă,

    Și somn le-au cuprins!

Deci dormita toate, păn’ și firea mută...

    Însă semăna

Că minune mare într-acea menuntă

    Se va întâmpla!

Și iată suflară... vântișor răcoare,

    Dinspre răsărit,

Încât abia numai frunzele ușoare,

    Sunând s-au clătit...

Și glas oarecare din cer se lăsară,

    Miros aducând,

Parcă serafimii în arfe sunară,

    Și imnuri cântând...

Iată și biserica încet se deschide,

    Și s-au arătat

Un strălucit înger fecioarelor blânde,

    Cu chip minunat.

A lui cătătură dulce, mângâioasă,

    Chipul alina,

Iar pe-a lui veșminte și față frumoasă,

    Raze lumina;

El stând sus în aer, cu a sa sosire,

    La toți au vestit,

Că și păcătosul află mântuire

    De s-au pocăit.

Însă pe fecioare frică le cuprinse,

    Cruce își făcea!...

Iar frumosul oaspe... lângă patul unde

    Păgânul zăcea

Vine și atinge cu a mantiei poală

    Fecioarele blând,

Și ele îndată cad în aromeală,

    Și adorm curând.

Apoi cu mustrare ochii își întoarce

    Către păcătos.

(Și groaza pătrunde bolnavul ce zace,

    Tocmai pân’ la os.)

Care îl întreabă: „Cine ești tu, sânte,

    Căci greu m-ai pătruns!”...

Strălucitul oaspe la a lui cuvinte,

    Nimic n-au răspuns.

Păgânul

Oh! te îmblânzește și, te rog, îmi spune,

    De pot să scap eu!

Căci sosește ora, și vicleanul vine,

    La sufletul meu!

Îngerul

Tu sânta icoană cu rugi ai cinstit-o...

    Și umilit plâns,

Fața ei spre tine ai închipuit-o...

    Deci ea m-au trimis.

Păgânul

Ah, îngere blânde, și să scap eu oare?

Îngerul

Dacă-n Domnul crezi.

Păgânul

Îndure-se Domnul și pentru fecioare...

Îngerul

Să crezi, să sperezi.

Atunci el, crucindu-și mâinile negrite

    Pe pieptul uscat,

Tăcu... vărsând lacrimi și rugând fierbinte

    Pe Cel Preaînalt;

I se zbătea sânul de suspinuri dese,

    Trupul tremura,

Și din ochii jalnici, făr’ să înceteze,

    Lacrimi râura.

Și iată începe furtună cu vuiet,

    Dinspre asfințit,

Fulgerul despică nourul cu tunet,

    Groaznic au trăsnit;

Și tocmai deasupra bisericii sânte,

    Viforul au stat,

Apoi o tăcere ca și înainte,

    De sus s-au lăsat.

Ora miezii nopții nu era departe...

    Iar îngerul sânt

Pe tată și fiice, ce erau culcate,

    Mantia zvârlind,

Strălucindu-i ochii, își întoarce fața

    Spre cerul înalt...

Atunci iarăși clocot, ce străbătea ceața,

S-au mai repetat,

Și în întuneric urlete cu vuiet

    Grozav răspunzând,

Și bolta bisericii de strașnicul tunet

    În două crăpând,

Iar cumplitul vifor nouri grămădește...

    Deci au scăpărat,

Și iată Satana din iad izbucnește

    Cu foc îmbrăcat.

În părul lui șerpii se-ncolotocează,

    Șuieră spumând,

În ochii lui pizma vrăjmașă săltează,

    În mâini aducând

Un lanț de văpaie, cu gând ca să lege

    Pe omul greșit...

Dar văzând pe înger, el nu poate merge,

    Stă încremenit;

I s-au stins îndată mândra îngâmfare;

    Deci au întrebat:

„Puternice dușman, într-aceste oare

    Cine te-au chemat?”

Îngerul

Au ajuns la Domnul a lor rugăciune!

Satana

Dar ei sunt ai mei.

Îngerul

Drept judecătorul m-au trimis pe mine,

    Să stau lângă ei.

Satana

Păgânul amarnic... pe fiici lepădară,

    Mie mi le-au dat!

Îngerul

Puterea căinței le răscumpărară,

    Și ea le-au scăpat;

Deci vor fi cu drepții!

Satana'

Iar lui eu sunt domnul,

    El zapis mi-au dat.

Îngerul

Așteaptă, viclene, nu osândi omul,

    Căci nu-i judecat.

Și atunci alt tunet mereu se-ntărtară,

    Dinspre răsărit,

Și șioi de fulger noaptea despicară,

    Pân’ la asfințit.

Pe cer o văpaie de foc se lățiră,

    Firea tremură

Și osia lumii de groază trăsniră,

    Morții suspină...

Satana simțește pășind Ziditorul,

    Și-n iad s-au ascuns...

Iar de peste nouri drept judecătorul,

    Tunând au răspuns:

„Voi judeca omul care, fiind tată,

    Să vândă-ndrăzni

Neprihănit sânge, pentru care faptă

    Acum va muri!”

O, cuvânt puternic! Păgânul îndată

    Pe loc au murit,

S-au stins ca o pară; ca când niciodată

    N-au fost, n-au trăit,

Fața lui grozavă se posomorâră,

    Trupul țepeni,

Ticălosul suflet din arsa lui gură

    Ca fumul pieri!

Iadul primește leșul ce pământul

    Zvârlea oțărât.

(Pe el numai însă... gheena sorbindu-l,

    Nu s-au mulțumit.)

Iar pentru fecioare Domnul hotărăște

    Somn nemuritor...

Și sânta sa voie așa se vestește,

    Cu glas tunător:

„Vor dormi în pace și făr’ de ispită,

    De trai pământesc,

A lor feciorie îi făgăduită,

    Mirelui ceresc.

Vor dormi în pace, secolele lumii

    Trecând ca o zi,

Nu le va atinge mâna putregimei,

    Și se vor trezi!

Cu frumusețe nouă ca de primăvară,

    Spre trai nesfârșit,

Când voi veni însumi de a doua oară.

    Precum v-am grăit...

Și atunci greșitul de eterna muncă

    Va fi apărat,

Căci a lui păcate feciorească rugă

    Le-au răscumpărat.”