Iată de zi zare pe cer se ivește,

    Noaptea au pierit;

Vestitorul zilei, cucoșul, trezește

    Satul adormit,

Și văd toți pe fiice de somn greu cuprinse,

    Păgânul zăcând,

Cu fața grozavă, genile deschise,

    Cu ochii cătând,

Și cu încleștare mâinile lui strânse

    Pe răcitul sân,

Iar din a lui buze se părea că iese

    Vaiet și suspin.

Fecioarele, însă, dormeau ocrotite

    De-aripi îngerești,

Și în somnul dulce fiind migăite,

    Cu visuri cerești;

Iar pe a lor fețe nevinovăție

    Lin se arăta

A lor răsuflare, ca și fecioria,

    Miros revărsa;

A lor buze rumeni, ca raza frumoasă,

    Părea că râdea,

Ș-a lor frumusețe era mângâioasă,

    Dar foc n-aprindea...

Iată că îmbracă racla lui cu stofă,

    Mormântul boltesc;

Clopotele zbiară, și cu mare pompă

    Îl și prohodesc;

Bolnavii, săracii plâng cu întristare

    După cel murit,

Alergând cu toții să-i dea sărutarea

    Cea de la sfârșit.

Deci au închis racla... ce o priimește

    Mormânt fioros.

Iar clirosul zice: „Doamne, pomenește

    Pe cel păcătos!”

Apoi se întoarce populul pe-acasă,

    Mâhnit și plângând...

Și iată că iese, cu cumplită groază,

    Un zid din pământ

De cremene neagră, care ocolește,

    Cu un chip nespus,

Mormântul, biserica, iar împrejur crește

    Codru nepătruns;

În poarta de schijă stau stânci rezemate

    Și dudău crescând,

Iar poporul fuge speriat departe,

    Urgia văzând.

Deci aceste locuri de atunci rămase

    Pustiu neumblat;

Buruianul crește, și scaiul se-ndeasă

    Unde au fost sat.

Glas de om aicea nici că se răspunde,

    Ce buhna țipând;

Și prin stânci și codri lupul se ascunde,

    De frică urlând;

Iar printre prăpăstii puvoaiele repezi,

    Prăvălind butuci,

Curg cu clocot mare, lăsând printre lespezi

    Pleavă și clăbuci.

Iar unde fusese sânta mănăstire

    Celor cuvioși,

Acolo în ziduri, au sălășluire

    Șerpii veninoși;

Sub sântele bolte cântări nu răsună,

    Ce când bate vânt,

Pustiul vuiește, mărăciunea sună

    Pe tristul mormânt;

Alteori o piatră de se povârnează,

    Din risipituri,

Grozavul ei buhnet eho repetează,

    C-o sută de guri.

Pe pâclosul munte abia înălbește,

    Crucea pe mormânt;

Iar la miezul nopții, pe el se zărește,

    Pară luminând;

Tot pe acea cruce se suie și crește,

    Curpănul vânjos,

Și ziua, și noaptea pe ea străjuiește

    Un corb fioros.

Pe aceste locuri triste, părăsite,

    Nime nu umbla,

Pân’ și păsărele făr’ să se mai uite,

    Cu frică zbura.

Abia miezul nopții începe să treacă,

    Și corbul cârcnea...

Șopot oarecare se stârnea și, parcă,

    Mormântul trăsnea...

Și ieșind dintr-însul o umbră negrită,

    Lângă cruce sta!

Ochii lui, ca luna de pâclă-nvălită,

    Lânced se uita,

Aci, către ziduri, ea privea cu frică,

    Aci, spre mormânt,

Aci, către ceruri, mâinile ridică,

    Ajutor cerând.

Deci se făcea iarăși tăcere de groază,

    Și umbra pierea,

Iar de pe-acel munte negurile groase

    Nu se mai rărea,

Căci acolo vântul măcar s-aburească,

    Nici că cuteza,

Nici a florii miros să se dezvelească,

    Ce tot mort era,

Fecioarele numai întru bucurie

    Veghea ș-aștepta

Pe Mântuitorul... dar când? nu se știe,

    Îl vor tâmpina.

Către ziuă, însă, când chicura toate,

    Negura căzând,

Când vrăjmaș se luptă zorile cu noaptea,

    Și cerul mijând,

Una din fecioare se trezi de-un sunet,

    Și singură ea,

Se pornea să-și facă hotărâtul umblet;

    Pe zid se suia,

Se uita spre stele și striga mâhnită:

    „Oh, când vei veni?

Zi izbăvitoare, atât de dorită,

    Ah, nu zăbovi!”

Așa totdeauna una din fecioare,

    Săvârși pe rând,

Terminatul umblet... și cu nerăbdare,

    Ora așteptând.

După care alta, viind să o schimbe,

    Îi zicea oftând :

„Du-te, surioară, nu poți să mai umbli,

    Fiind al meu rând”.

Deci ea se și duce, pe gânduri, mâhnită,

    Și au adormit...

Ceealaltă așteptată, pe ziduri suită,

    Ceasul fericit.

Strigând întristată: „O, dorită oară,

    Pân’ când să te-aștept?

Ca Mântuitorul, ce nu se-nfioară,

    Să judece drept,

Să vie, să scape-a noastră feciorie,

    Și pe cel greșit,

Precum în scriptură sântul condei scrie

    C-au făgăduit:

Celui ce urăște viața pământească

    Și s-au pocăit,

Celui ce așteaptă viață cerească

    Și stă ei gătit”.