Sub fereastră la bucătărie,

Roșca și cu Tarca la soare se culcase,

Măcar că după datorie

Ei nu trebuia să lase

Poarta făr’ de păzitor.

Dar fiindcă atuncea se săturase,

Și era politicoși cu oricare trecător,

Ziua nu iubea să hămăiască,

Iar noaptea să nu se odihnească.

Deci începu între dânșii să judece, să vorbească

De unirea cea frățească...

De soarta lor cea câinească

Și, în sfârșit, de prieteșug.

„Ah! ce este mai plăcut — au zis Tarca suspinând —

Decât doi prieteni buni și fără de vicleșug?

Căci a lor inimi legate delaolaltă fiind,

Și apoi fieștecare vrând mai fraged să se poarte,

Făr’ de al său drag consoțiu nici să mănânce nu poate,

Și la nevoi stă cu pieptul și pentru dânsul se bate.

Iar dacă mâhnit îl vede măcar numai o minută,

În ochi dulce i se uită,

Și nici că se alinează

Până când nu-i ușurează

Soarta ce îl împilează!

O așa fel de unire de-am avea noi amândoi,

Atunci, Roșcuță amate, pentru noi,

S-ar părea că trece timpul repede și făr’ de veste...”

La aceste Roșca răspunse oftând:

„Și greu îți pare că este?

Dacă noi la un stăpân ne aflăm servind,

Și tot de un neam fiind,

Să facem, amată Tarcă, un prieteșug vestit,

Căci mă aflu prea mâhnit

Văzând că o zi nu trece ca să nu ne clănțenim.

Și nu avem pentru ce, stăpânul să ne trăiască,

Ca tot așa să ne hrănească

Și să ne proteguiască,

Iar noi prieteni să fim;

Măcar că de când îi lumea prieteșugul câinesc

Este ca cel omenesc...”

Atunci Tarca strigă:

„Noi însă să fim spre pilda oamenilor pe pământ,

Și dă-mi laba!” „Na-ți-o, frate!” Deci îndată apucând

Unul pe altul să strângă,

Se săruta cu dulceață

Și se ținea strâns în brațe,

Neștiind de bucurie ce nume să-și potrivească.

Orest al meu! O, Pilade! începu să se numească,

De-acum dintre noi lipsească zavistea, pizmuirea...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dar atunci, din nenorocire,

Bucătarul aruncară

Un ciolan din cuhne-afară,

După care cu iuțeală amicii sar, se aruncă,

Și iată că de la dânsul la scărmănat se apucă

Pilad cu Orest al nostru, încât flocii le mergea,

Și de urechi făr’ de milă se trăgea,

Amiciția lor uită între ei alcătuită,

Încât sărind bucătarul cu ciomagul i-au stâlcit,

Pân’ ce i-au despărțit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și prieteșugul nostru întocmai așa se strică,

Din pricină de nimică,

Mai ales când doi amici au să-mpartă un folos,

De preț măcar cât un os.