Un păstor dormea la umbră, având păzitor pe câini,

Iar un șarpe văzându-l, iese de sub spini,

Se târăște pân’ la dânsul cu limba de venin plină,

Voind să-l muște de moarte...

Iar unui țânțar de-aproape, fiindu-i de dânsul milă,

Împunge pe somnorosul cu pliscul în nas cât poate.

Deci trezindu-se păstorul, pe șarpe l-au omorât,

Dar mai întâi pe țânțar așa de rău îl plesnise,

Că jos mort l-au oborât,

Măcar că el de moarte îl mântuise.

Cel slab oricât celui tare de cearcă să-i facă bine,

Și vrea ochii să-i deschidă ca adevărul să vază,

El să nu spereze altă răsplătire pentru sine

Mai bună decât țânțarul când să ne muște cutează.