XXXI Finul lui dumnezeu

A fost odată un om care avea copii mulţi.

Acuma de... mulţi ca mulţi, dar vezi că era sărac lipit pămîntului. Nevestii şi copiilor le chiorăiau maţele de foame, n-aveau nici zdrenţe pe ei, şi la el bani nici de prăsilă. Dar, vezi dumneata păcatu, când e el să fie şi mai mare: cum făcu, cum nu făcu, se pomeni cu nevasta borţoasă iar.

Cînd îi spuse, întii să-şi ia omul cîmpii şi mai multe nu, dar pe urmă se gîndi că poate or o ieşi copilu mort, or una or alta... Dar cînd se pomeni cu dânsul zdravăn şi sănătos, şi se gîndi el c-o să mai aibă un suflet de hrănit, se chibzui să plece în Jume să caute, să vază n-o da încailea peste vrun naş bogat, că altă nădejde nu mai avea.

— Fă nevastă, grăi el, fă-mi o turtă de mălai şi mi-o pune-n traistă. Înfaşe ş-ăl copil în niscai zdrenţe şi să mă duc aşa la un noroc, să vedem, n-oi da peste vrun naş mai de Dumnezeu!

I-a făcut nevasta turta, i-a pus copilul in trenţe, şi-a luat el ziua bună de la ea, şi, după ce s-a închinat să-i iasă lucru în plin, a plecat.

Merse el cu copilul olicăind de foame, şi mergînd, iacă se întâlneşte cu un om.

— Un te duci, vere, cu copilu-ăla aşa micşor? îl întrebă omul, nu vezi că s-a spart ţipând de foame?

— Un’ să mă duc, vere?... Ia mă duc să-i găsesc un naş, să-l boteze.

— Ad’ să ţi-l botez eu.

— Da’ ce-mi dai?

— Ce ţi-oi da, ţi-oi da eu.

— Da’ cine eşti dumneata?

— Eu sînt dracu-drăculeţu al fetelor şi-al nevestelor.

Şi scoase căciula şi arătă românului două corniţe ascuţite şi aduse.

— Dacă eşti dracu, zise românu, să te duci la dracii tăi, bată-te crucea, că nu-mi dau eu copilul în legea drăcească: mai bine să-mi moară-n braţe.

Dracu cînd auzi de cruce şi pieri.

Românul plecă înainte.

Mai încolo iaca se întîlneşte c-un unchiaş.

— Unde-ai plecat, măi omule, cu copilu ţipînd? îl întrebă unchiaşul.

— Ia îi caut şi lui un naş mai cu dare de mînă, că uite şi uite...

Şi-i spuse omul cum era de sărac, cîţi copii avea, în sfîrşit toată pricina pentru care plecase d-acasă cu copilul.

— Tăi să mi-l dai să ţi-l botez eu, daca e aşa, a fost zis unchiaşul.

— Da’ cine eşti dumneata?

— Iaca om sînt; ce-ai tu să mă-ntrebi cine sînt?... îţi botez copilul la un mărăcine, îi zic „Crezu” şi iaca...

— Da’ de dat ce-mi dai?

— Îi vedea tu.

— Dacă nu-mi spui, nu ţi-l dau să-l botezi.

— Lasă că-i vedea pe urmă.

— Nu vreau că... cine ştie.

Şi plecă înainte cu copilul ţipînd.

Nu umblă mult şi îi iese înainte tot unchiaşul ăla. Venea pe cale din potriva românului.

— Da’ pe unde dăduşi, nene, de-mi ieşişi înainte, că nu văz nici o potecă lăturaşe întrebă românul minunîndu-se.

— Lasă aia, răspunse unchiaşul, ce facem cu copilul, că uite-ţi moare-n braţe

— Ce să facem?... Spune-mi ce-mi dai şi te fac naş.

— Eu ţi-am spus ţie, îţi dau eu ce ţi-oi da. Românul cu copilul iar nu vru, dar plecînd înainte, abia se depărta ca de vro trei-patru stînjeni şi văzu că copilul începe să-i amorţească în braţe şi, speriindu-se să nu moară nebotezat, s-a întors repede îndărăt şi i-a dat unchiaşului să-l boteze.

L-a luat unchiaşul, l-a botezat şi pe urmă a grăit omului aşa:

— Când o putea vorbi copilul, să-l înveţi să se gîndească la năşicu or de câte ori o vrea câte ceva, şi năşicul i-o da.

Şi pieri unchiaşul ca năluca.

Pasămite ăst unchiaş era Dumnezeu, căruia i se făcuse milă de bietul român sărac, şi-i ieşise înainte ca să-l ajute.

Copilul cum se simţi botezat, cum se învioră de parcă creştea în braţele lui tată-său.

Bietul om acum nu se mai gândea la ce i-o da naşu, el era bun bucuros că-şi vedea odrasla voioasă.

Apucă îndărăt spre casă.

Tot punînd el un picior înaintea ăluilalt, iacă-l sosesc de pe urmă nişte chervune mari pline cu marfă, cu cai mulţi înhămaţi, cu clopoţei la gât, cu lume, cu slugi de se stârnise pulberea împrejurul lor de-abia îi mai zăreai.

Se dădu omul alături cu drumul ca să nu-l calce, şi aşteptă pînă să treacă, să se mai domolească pulberea.

Cînd se depărtară bine chervanele şi se risipiră valurile de praf, ce să vază omul in mijlocul drumului?... o traistă aşa mică făcută din piele. Puse mâna pe ea... traista grea; o zgudui niţel... zornăia bănetul în ea, ca la zărăfie, se uită în ea... numai aur de-i luă vederile.

Bietul om, sărac, sărac dar cinstit. Și-a închipuit că traista a căzut din vreunul din ale chervane de trecuseră şi a început să dea fuga, cât a putut, după ele strigînd pe oameni ca să le dea înapoi banii pe cari îi pierduseră.

Ăia, de unde? că din ce alerga omul după ei, din aia parcă se depărtau mai tare.

Dacă văzu şi el aşa, ce s-a gîndit?

— Măre, să vede c-o fi de la Dumnezeu sfîntu să fie banii ai mei.

Şi-şi urmă calea bucuros peste măsură.

Ajungând acasă spuse nevestei cum şi ce fel i se întîmplase, se bucură şi ea, fireşte, şi-şi durară o pereche de case, îşi cumpărară de toate, ca omul cu dare de mână, care va să zică, şi porniră să trăiască bine şi din belşlg.

Trecu, hei!... vreme la mijloc. Copilul se făcuse flăcău. Într-o zi, văzînd o turmă frumoasă de vite care se apropiase păscînd de casa lor, îi făcu poftă frumuseţea vitelor şi, cînd se întoarse tat-său acasă seara, îi zise:

— Tată, de ce n-avem şi noi o turmă d-aia de vite, să mă pui pe mine să le păzesc, că mult mi-ar fi dragi!...

— Hei, taică, acolo e bănet băgat... Unde-mi dă mie mîna să cumpăr aşa turmă de vite?

Că, vezi dumneata, banii se cam isprăviseră, că de luat luase românii din ei, dar de sporit nu-i mai sporise.

Dar îşi aduse aminte de vorbele unchiaşului care-i botezase copilul.

„Ia să-ncerc“, se gîndi el.

Şi zise băiatului:

— Ia ascultă, taică; ia gîndeşte-te tu la năşicu, şi roagă-te-n gînd să-ţi dea şi ţie o turmă de vite.

Acum numai să nu te uiţi minune, vere, că nici n-apucă băiatul să se gîndească bine şi se umplu bătătura şi tot coprinsul românului cu nişte boi şi cu nişte vaci şi cu nişte bivoli şi bivoliţe de să le deochi de frumoase şi mai multe nu. Iar copilul se pomeni îmbrăcat cu nişte haine curate şi mîndre.

Satul în care a fost locuind finul lui Dumnezeu era lângă palatul împăratului ţinutului ăluia.

Împăratul avea o fată frumoasă tare. Astă fată ieşind odată să se plimbe la cîmp cu o roabă a ei, care o îngrijea, dădu cu ochii de flăcău păzindu-şi turma, şi văzîndu-l chipeş şi curăţel, se uită la dînsul cam cu ochii galeşi.

Băiatul, de!... cam începuse a-i mirosi şi lui a cătrinţă, şi văzînd că fata împăratului nu-şi mai lua ochii de la el, îi zîmfoi răsucindu-şi mustaţa de-i mijea binişor, bat-o prîdalnicu!

Dar fetei, vezi dumneata, i s-a părut obrăznicuţ băiatul, şi a azvîrlit în el cu o surcea. Nu l-a izbit, şi el, luînd şi el o aşchie de lemn, a aruncat spre ea şi a atins-o, şi cum a atins-o, cum a rămas fata însărcinată.

Azi însărcinată, mîine mai însărcinată, se făcu pîntecele fetei mare, pînă cînd băgă de seamă împăratul. Dacă băgă de seamă, se mînie cumplit şi nu vru să crează pe fată că nu era ea vinovată întru nimic. Roaba iar spuse că ea n-a slăbit-o defel din ochi, dar că nu ştie alt decît că o dată a aruncat fata într-un cioban cu o aşchie şi el în ea iar aşa, şi el a fost atins-o cu aşchia, iar altceva nu mai ştia.

Atît i-a fost împăratului: să auză de cioban, că s-a şi încredinţat în mintea lui că el era de vină şi punînd mîna pe el, că-şi păştea turma tot pe aproape de palat, i-a osîndit la moarte pe amîndoi. Dar fiindu-i milă de plînsetele împărătesei care plîngea de ţi se rupea inima s-o fi auzit, le-a schimbat pedeapsa: a hotărît să-i puie pe amîndoi pe o corabie de sticlă şi să le dea merinde pe trei zile şi să-i lase în voia valurilor fără cîrmaci, fără nimic, să se spargă corabia de vro stâncă, or să moară ei de foame.

Aşa a şi făcut.

Porni corabia pe valurile repezi ale rîului.

Fetei îi dăduse mă-sa fel de fel de mîncări alese şi dulceţuri şi poame, mai mere, pere, ba şi smochine cică erau prin ţara aia.

Băiatul luase şi el un mălai-două, o tivgă cu lapte, nişte ceapă, cîţiva căţei de usturoi, ca ţăranul, de...

Când li se făcea foame, se aşeza fiecare la locul lui, şi scotea ce avea, şi mînca.

Fata văzând ce mînca flăcăul, îi dădu să guste şi el din ce avea ea, şi dintre toate ce-i căşunase lui pe smochine.

Numai îl auzeai aşa din când în când:

— Măria-ta, mai aruncă-ncoa o smoacă d-alea.

Peste trei zile li se sfîrşiră merindele.

Ei, ce te faci? că începu a li se face gol la burtă.

Băiatul îşi aduse aminte de năşicu-său şi-l rugă să-i dea ceva să mănînce.

Cât ai clipi se întinse în corabie o masă cu fel de fel de bunătăţi şi toate din belşug, de s-a fost minunat de tot fala împăratului şi l-a întrebat:

— Da’ cum făcuşi tu de dobândişi aşa masă, măi?

— Iaca bine, am rugat pe năşicu... fă-te-ncoa şi dumneata de mănâncă, dacă pofteşti.

— Da’ cine e năşicu-tău?

— Năşicu, cine?

Mâncară ei bine, băură; după ce se îndestulară, se strînse masa singură şi pieri; când li se făcu foame, se ivi iar... în sfîrşit, din aia trăiau ei bine, ba trăiau bine de tot că începuseră şi să se uite cu drag unul la altul, ştii, cum trebuie.

Într-o zi, fata zise:

— Ia ascultă, dată-ţi face ţie năşicu-tău ce-ţi cere inima, de ce nu-l rogi să ne scoaţă pe uscat şi să ne dea o căsuţă să nu ne mai bălăbănim pe aste valuri, că mi s-a făcut greaţă.

— Să-l rog, de ce nu?

Şi se rugă băiatul şi numai cât se rugă, că se pomeniră amîndoi într-un palat minunat de nu s-a mai fost găsit uşa palat nicăieri.

Şi ăst palat, cum a vrut Dumnezeu, s-a fost ridicat într-un ostrov aproape de palatul tatălui fetei. Cică coperişul i-ar fi fost numai de aur şi presărat cu pietre scumpe de-au fost sclipind la soare de nu te puteai uita la el defel, şi era mare şi frumos de... în sfîrşit, zi-i făcut de Dumnezeu şi lasă-l. Iar înăuntru masa s-ar fi pus şi ridicat singură, şi talerele, cuţitele, furculiţele, lingurile, oalele, toate alea cică au fost avînd câte un vătaf de li s-au fost supus lui la toate ce le poruncea. Palatul tatălui fetei, coşcogemite împăratul, ar fi fost bunioară bordei pe lîngă ăl durat de Dumnezeu lui finu-său.

Acum, fireşte, de ăst palat s-a dus repede pomina în tot ţinutul. Pe împărat nu l-a răbdat inima să nu se ducă şi el să-l vază.

S-a dus.

Dacă s-a dus a cerut voie să intre să-l vază şi pe dinăuntru.

Fii-sa îl văzuse venind şi spuse ceva vătafului lingurilor — un linguroi mare numai aur şi pietre scumpe pe aur — şi după aia porunci să-l poftească, iar ea rămase într-o odaie unde nu avea voie să intre împăratul.

Pe cînd se uita el si se minuna de toate alea, iaca i se făcu foame şi, cum i se făcu, cum se pomeni cu o masă plină de toate bunătăţile că i se ridică înainte din duşumea.

Se cruci omul şi după aia se aşeză să mănînce.

Pe cînd mânca el cu poftă din mîncurile alea gustoasele, vătaful lingurilor se furişă pe nesimţite în carîmbul cizmei împăratului, şi cînd plecă împăratul, cînd ajunse la poarta palatului, se pomeni cu un slujitor că-i iese înainte şi-i zice:

— Dumneata ai luat o lingură?

— Eu?... ce lingură?

— Lipseşte o lingură scumpă de la masă.

Împăratul se supără şi se întoarse în palat făcînd gură, că el e împărat al ţinutului şi cum îndrăzneşte o slugă să-l facă pe el hoţ?

Tot făcînd gură ajunse în odaia unde mâncase.

— Nu te supăra, măria-ta, îi zise slujitorul, da’ am poruncă de la stăpînu-meu să te caut.

Împăratul se îndîrjise de tot, dar se învoi, căci se ştia omul cinstit. Când să-l caute, iaca lingura în carîmbul cizmei.

Începu bietul om să se jure că n-a furat-o el, că nici n-a văzut-o cu ochii lingura aia...

Atunci se deschise uşa, şi se ivi fata lui şi-i zise:

— Vezi, tată, cum n-ai furat dumneata lingura acum şi totuşi s-a găsit la dumneata, tot aşa n-am fost vinovată eu de nimic şi totuşi am rămas însărcinată.

Bietul împărat i-a căzut în genuchi cerîndu-i iertare şi a plîns de bucurie că a găsit-o, căci mult plânsese de întristare şi de mustrare de cuget de cînd se despărţise de ea.

După aia, spunîndu-i fata ce putere are băiatul, păstorul turmei, şi că ea s-a îndrăgostit cu el, s-a învoit împăratul să-i lase a se cununa amîndoi, l-a luat la palatul lui, şi acolo au făcut nuntă împărătească, iar copilul cu care era însărcinată a ieşit băiat şi au trăit cu toţii în mulţumire şi belşug ca nişte fini ai lui Dumnezeu ce erau.

Povestit de mama mamii, doamna Maria Pariano, care l-a auzit cînd era copilă la Mihăileşti, în Vlaşca, de la o ţărancă bătrînă.