Prefaţă

E de netăgăduit că de cîţiva ani încoace se înmulţesc mereu culegerile basmelor, snoavelor, cîntecelor populare, descîntecelor, obiceiurilor, datinelor, a tot ce poporul cîntă şi plînge, spune şi face, în împrejurările deosebite ale vieţei sale, începînd de la naştere, trecînd prin petreceri şi dureri, şi ajungînd pînă la moarte şi pînă după moarte. O mare parte din tineret a priceput însemnătatea acestei literaturi, a acestei comori nesecate, şi a-i întrevedea nemăsurata ei importantă ...a „elementului popular, cel mai important poate, cînd e vorba de constituirea definitivă a limbei naţionale” ² prin faptul că s-a scris şi vorbit în timpii din urmă asupră-i, fie în streinătate, fie în ţara noastră.

E rău însă că tot atît de netăgăduit este şi că grămada publicului la noi nu a priceput de ce se culege această ramură a literaturei, pe care o numeşte cu nepăsare şi dispreţ: „fleacuri pentru copii!”

Nu e vorbă, culegătorii, din punctul de vedere personal, nu pot fi altfel decît mulţumiţi şi se socotesc răsplătiţi îndeajuns de munca şi greutatea ei, prin aceea că profesori, conferenţiari, publicişti şi mulţi oameni, dintre cei mai aleşi, le recunosc această muncă şi preţul ei, dar nu le e tutulor îndestulătoare această mulţumire egoistă, ci cei mai mulţi dintre ei doresc ca lucrul căruia i-au consacrat şi îi consacră ceasuri numeroase din viată, să iasă la lumină învingător după cum e vrednic să fie şi sa se impuie prin el însuşi. Pentru aceasta e trebuincioasă neapărat răspîndirea prin publicaţii cît mai dese şi cît mai multe a valoarei, a însuşirilor bune, a însemnătăţii genului acesta de literatură, pentru ca din ce în ce mai mult să se afle că basmele, snoavele, cîntecele populare etc., sînt si altceva decît „fleacuri pentru copii”.

Într-o zi, sînt vreo cinci-şase ani de atunci, ieşind de la redacţia Revistei literare cu un vraf de jurnale la subţioară şi cu un număr din revistă, ce ieşise în dimineaţa aceea, luasem tramvaiul ca să mă duc acasă. Pe banca din faţă se afla un domn, cu care mă întîlneam mai totdeauna, cînd luam tramvaiul la ceasul acela. Se uită la jurnalele ce pusesem pe genunchi şi-mi ceru voie. să vadă Revista.

— E număr nou? întrebă el.

— Da, azi a ieşit.

—Al d-aia nu l-am primit, căci sînt abonat şi eu... Bună revistă, urmă dânsul, răsfoind-o; eu sînt funcţionar, şi seara cînd o primesc, petrec bine cu ea, mă mai odihneşte de tipicurile cancelariei; dar are uneori şi prostii. Aşa publică la nişte fleacuri de basme de unu Stăncescu, cine o fi.

Eu zîmbii; un prieten care se afla alături de mine îmi dădu cu cotul.

Mă silii pe urmă să-i desluşesc că deşi basmele fac să petreacă pe copii, dar mai sînt bune şi pentru cutare şi pentru cutare...

— O fi, răspunse el, neîncrezător; dar eu sînt om bătrîn; ce, mai stau eu să citesc basme acum?

Ajung în stradă unde trebuia să mă cobor. Atunci, îmi iau ziua bună de la dânsul şi într-adins îi zic: „Mă recomand; Dumitru Stăncescu, de la Revista literară”.

El îmi întinse mâna, rămînînd cu ochii la mine şi fără să zică nimic.

De atunci ne-am mai întîlnit, îi dădeam ziua bună, iar dânsul mă saluta mult, mai jos decât mine. Vrea bietul om, se vede, să-mi arate, cum putea, că-i părea rău că mă atinsese.

Eu unul, mărturisesc, că deşi atunci am zîmbit, am rămas însă întristat în mine, pentru că era vorba de bietele mele basme, şi de atunci, ori de cite ori văd că cineva le ia partea, cu atât sînt mai mulţumit cu cît pana or gura celui ce o face e mai autorizată, mai crezută, căci, la urma urmelor, părerea domnului din tramvai e, din nenorocire, pînă acum părerea celor mai numeroşi.

În cea din urmă lucrare a domnului Eugène Monseur, profesor de sanscrită la universitatea din Bruxelles, Le folklore wallon ³ , aflu o introducere: Ce este folclorul? care lămureşte multe lucruri vrednice de cunoscut. Iacă traducerea acestei bucăţi:

„Ce este folclorul, cuvîntul acesta ciudat? Întâi, e un cuvînt englezesc. Întrebuinţăm pe toată ziua un număr mare de cuvinte englezeşti şi aceasta e de neînlăturat; cînd iei cu împrumut de la un popor un lucru pe care l-a creat, l-a desăvîrşit, sau pe care îl vede mai bine decît celelalte popoare, trebuie să-i iei într-acelaşi timp şi numele, cuvîntul de care se slujeşte el spre a-l arăta. Zicem vagon, pentru că ei au avut cei dintâi drumuri de fier.

Dar veţi zice: avem oare tot atîta dreptate să primim cuvântul folclor, cum am primit cuvîntul vagon?

Într-un oarecare chip, nu.

Folclorul e un tot de fenomene care, după cum vom vedea îndată, se găsesc peste tot, şi întrebuinţăm cuvîntul englezesc pentru alte două motive.

Mai întîi, cei care au luptat mai mult pentru răspîndirea gustului culegerilor şi întinderei acestor fenomene sunt savanții englezi şi ei au pus cuvântul la modă. Pe urmă, e cel mai potrivit cuvânt ce se poate găsi şi aceasta e de ajuns.

Limba engleză are o mulţime de cuvinte mici, foarte scurte telegrafice, cu o mulţime de înţelesuri: astfel cuvintul sport care cu cinci litere arată toate exerciţiile la aer: vînătoarea pescuit, călătorie, vâslitul etc. Cuvântul folclor e vrednic şi el să intre în limba noastră, pentru că şi el îngăduie să zicem deodată o grămadă de lucruri.

Să-l cercetăm cu de-amănuntul şi vom vedea ce conţine. !

Literalmente, cuvântul folclor e alcătuit din alte două: folk însemnează « oameni de jos, clase populare » şi e acelaşi cu nemţescul volk, « popor » : al doilea, lore însemnează « ştiinţă ». Folclor e deci « ştiinţa claselor populare » şi prin aceasta se înţelege tot ce poporul ştie întrucîtva prin el însuşi, fără ca vreo elită intelectuală proaspătă, nouă, preoţi, institutori, poeţi, scriitori să fi venit d-a dreptul să-i înveţe, adică fabulele, basmele, legendele, cîntecele vechi, ghiciturile, rimele şi jocurile de copii, leacurile superstiţioase, obiceiurile de la unele sărbători, proverbele, zicalele meteorologice, credinţele asupra lunii, stelelor, vrăjitoarelor etc., toate lucrurile pe care poporul şi le lasă din tată în fiu, prin viu grai, fără amestecul şi mai totdeauna în ciuda amestecului claselor cultivate.

Ceea ce numim dar folclor nu e o ştiinţă, nu e decît o grămadă de documente. E folclor toată viaţa populară or sălbatică, întrucît se dezvoltă alături ori în afară de acţiunea aristocraţiilor civilizatoare. Încetează acolo unde se iveşte ştiinţa pozitivă a laboratoarelor, speculaţia filozofului, preotul purtător al unei evanghelii ori al unei teologii, institutorul cu cartea sa de citire, legiuitorul armat cu un cod, ori artistul deosebit de mulţime.

Nefiind dar în limba noastră nici un cuvînt care să ne deştepte printr-un număr mic de silabe toate ideile ce dezvoltăm, trebuie să întrebuinţăm pe cel cu care se slujesc savanţii englezi, și să-l primim în limbă ca şi pe cuvintele: vagon, sport, jokeu, etc.

Desluşii cuvântul.

Acum să venim la fapt.

La ce să ne ocupăm de aceste vechituri?

Iată la ce: Toate aceste vechituri sunt ades foarte interesante în ele insele. Mulţi ţărani ştiu basme, tot aşa de bine făcute ca acele ale lui Perrault; fetiţele noastre cîntă, învîrtindu-se, cîntece încîntătoare, şi unele obiceiuri vechi sunt pentru noi pline de farmec.

Toate lucrurile acestea au un parfum plăcut de ţară, ne amintesc asemenea vremea frumoasă a copilăriei şi a bunelor bunici.

Ei bine, toate aceste lucruri vechi sunt pe cale de a se pierde, de a pieri, zdrobite de maşinile cu aburi, trăsnite de electricitatea telegrafului, lăsate afară din lege de către codurile noastre. Sistemul nostru de acum al instrucţiei populare, chiar tind nu luptă împotrivă-le pe faţă, le suflă pe dedesubt şi pentru vecie, schimbînd felul de a judeca al poporului. Ţăranul bătrîn din Ardeni, cu şapcă albastră, care povestea seara în cârciumă fabule băieţilor, se pierde din ce în ce mai mult.

De cîte ori treceam prin cîte un sat, dacă întrebam de mai sunt oameni care să spună seara istorii, dobîndeam acest răspuns: « Era o femeie bătrînă care ştia atîtea şi atîtea, încît parcă era vrăjitoare, dar a murit anul trecut ».

Nu trebuie să lăsăm să se risipească averea intelectuală a celor care nu ştiu citi, fără a-i păstra rămăşiţele. Peste douăzeci de ani va fi prea tîrziu, şi iacă de ce pretutindeni în Europa se înfiinţează societăţi şi reviste avînd drept ţintă să culeagă ce a mai rămas din folclor.

Dar pe urmă, pe urmă? va zice cititorul sceptic. După ce veţi umplea bibliotecile cu făşcioare şi cu cărţi, la ce vă vor sluji toate acestea? Povestirile d-voastră sunt uneori pline de haz, ciudate, dar pe urmă? Copiii strîng mărci de scrisori, ele îi vor ajuta să înveţe niţică geografie politică, dar pe urmă? Folclorul d-voastră e oare mai inteligent decît mărcile? Înţeleg de ce străpungem sărmanii fluturi cu ace, de ce punem etichete bucăţelelor de piatră aşezate în cutii, de ce strivim bietele floricele între foi de hîrtie. Dar basmele, cîntecele, superstiţiile sunt oare într-adevăr vrednice de a fi culese, mai cu seamă cînd nu sunt frumoase?

Pentru a răspunde cum trebuie acestei întrebări de o cutezanţă foarte filozofică, ar trebui un volum.

Mă voi mulţumi a spune cele ce urmează:

În serile de mai, cînd copiii din Liège scutură copacii, spre a face să radă gîndacii, ei caută a-i face să se lase a fi prinşi zicîndu-le :

Abalow vine dle mi vo-z are de pan rosti ⁴ .

(Gîndace, vino la mine, că-ţi dau pâine prăjită.)

Să încercăm a desluşi aceste cuvinte.

Aţi luat vreodată seama la un copil care se izbeşte de un scaun?

Ce face?

Începe să bată scaunul cu mânuşiţa.

De ce? Pentru că glndeşte că scaunul a făcut într-adins aşa, că scaunul are o voinţă ca a lui. Tot aşa vorbeşte cu toate animalele, pentru că crede că ele îl pot înţelege, că au aceleaşi patimi ca el, că se hotărăsc în urma aceloraşi cuvinte.

Azi copilul încetează de timpuriu a simţi astfel. Încet-încet, sub înrîurirea persoanelor mai vrednice, inteligenţa i se deşteaptă şi zăreşte o mulţime de deosebiri, care nu-l izbiseră mai înainte între el, scaun şi pisică.

Dar a fost o vreme cînd părinţii nu erau mai înaintaţi decît copiii lor, cînd oamenii îmbătrîneau fără a ieşi din copilărie, şi unele părţi de omenire, sălbaticii ori cei puţin civilizaţi din America, Africa şi Oceania, sînt şi astăzi tot aşa. De aceea îi vedem vorbind ca şi copiii cu gîndacii, şi mai mult: făcînd după cum vorbesc.

În Brazilia, femeile din Tupinambas se pun în fața furnicarelor, şi cheamă furnicile, făgăduindu-le alune etc.

Concluzia e că sălbaticii sunt copii mari şi că într-un chip copiii din Liege sint sălbatici mici. Oare cred ei azi: că gândacilor le plăcea pâinea prăjită, că e de ajuns să le făgăduiască pâine, spre a-i face să vină? Nu. Dar în vremurile foarte vechi copiii au crezut fără îndoială aceasta: căci de n-ar fi fost aşa, nu le-ar fi venit în gînd niciodată să o zică. Va să zică, orice literatură copilărească vine, mai mult ori mai puţin schimbată, din vremurile foarte vechi.

E deci bine să culegem o rimă mica ca abalow, vine dle mi. E unul din miile de fapte ce ne pot îngădui să pricepem cum se dezvoltă inteligenţa în individ şi în specie. Neînlăturata tendinţă a copiilor şi a sălbaticilor să dea un suflet tuturor realităţilor naturii e rădăcina adîncă a vegetaţiunilor superstiţioase. Dacă omul nu ar fi crezut că soarele avea o voinţă ca a sa, nu i-ar fi arătat cultul ce i-a arătat...

Trec la basme.

Toţi cunosc scena aceea frumoasă din drama cea mai puternică a lui Shakespeare, în care bătrînul rege al Bretaniei, Lear, atins de nebunie, vrea să-şi împartă regatul între cele trei fiice ale sale ca pe o prăjitură, dînd partea cea mai bună celei care va şti să-l mîngîie mai bine.

Nu trebuie să credem că Shakespeare a născocit ţesătura acestei scene. Aci, ca şi în mai multe drame ale sale, el s-a mărginit să transforme în capodoperă o piesă rea a unui predecesor al său. Şi această piesă luase scena cu restul dramei de la un cronicar care o luase de la un altul etc. Astă ţesătură s-a plimbat într-adevăr prin toată literatura evului de mijloc; e un basm, şi un prieten al meu, d. Simon, l-a găsit mai zilele trecute sub formă valonă la Chatelineau. Iacă în traducţie literară cum povestesc pe Regele Lear nişte oameni care nici n-atu auzit de Shakespeare:

Era odată un rege care avea trei fete. Într-o zi, le întrebă cum îl iubesc. Cea dintâi îi răspunde: «ca pîinea»; a doua «ca vinul»; şi a treia: «ca sarea».

Crezînd că cea de-a treia nu-l iubeşte, o dădu afară din palat. Un alt rege s-a supărat din pricina asta şi a luat pe fată la el.

Într-o zi, ăst rege dă o masă mare şi pofteşte pe tatăl fetei. Toate erau bune, dar sare nu era în nici un fel de bucate. Cînd îl întrebă pe cel poftit de-i place mîncarea, el răspunse: «Da, dar păcat că n-a pus sare în ele».

În sfîrşit, a înţeles ce vrea să zică aceasta şi şi-a luat fata înapoi cu dragoste.

Toată ţesătura Regelui Lear se află în basmul acesta. În piesă găsim pe regele cel bătrîn, pe Regan, pe Goneril, pe Cordelia şi pînă şi pe regele Franţei, care ia la el pe fata cea izgonită de tatăl său. Aceeaşi plantă a produs pe umila noastră floricică din folclor şi pe cea frumoasă a teatrului englezesc. Şi aceasta nu micşorează gloria lui Shakespeare.

E o idee nouă de tot aceea că artistul trebuie să-şi ia din el însuşi materia operei sale. Sculptorul nu e silit să-şi facă singur marmora cu care lucrează, dramaturgul nu e silit el să-şi născocească intriga. Subiectele de dramă şi de epopee sînt ca băşicile de sticlă în fierbere şi pe care suflătorul de la sticlărie le ia în vîrful băţului. Geniul e să sufli în ea, şi morala comparaţiei ce făcui şi se pot face asemenea comparaţii pentru cea mai mare parte din operele sale — morala e că din toţi sticlarii artei timpului trecut, Shakespeare e cel care a avut pulmonii cei mai puternici.

Exemplul ce dădui nu e unic. Dacă cercetăm toate literaturile, ajungem la un subsol de artă populară nepersonală, adică la nişte fabule, la nişte formule mici ritmate, şi cele pe care le găsim pe la ţară pe la noi sînt variante de multe ori curate.

Ce este oare lliada? Un basm popular care s-a amestecat cu anunţările asediului unui orăşel de pe coasta Asiei şi a slujit de centru de atracţie unor cîntece alcătuite spre cinstea războinicilor care au luat parte la el.

Tot aşa şi pentru epopeea germanică. Brunhild, scăpată din somnul ei magic de către Ligurd, este Frumoasa ce doarme în pădure, osîndită de o zână rea să stea adormită o sută de ani şi pe care o deşteaptă un prinţ.

Bine-bine, va zice iar cetitorul de adineauri, sticlarul a scos din sticla în fuziune cristale subţiri, dar pe urmă? De unde vine sticla aceea? Din ce e făcută? De ce e uneori roşie, alteori albastră ori albă? În sfîrşit, la ce oamenii şi-au închipuit istorii în care e vorba de cizme cu care faci şapte poștii dintr-un pas, prinţese care dorm o sută de ani, viteji care omoară balauri cu şapte capete etc.

Mi-ar fi peste putinţă aci să dau răspunsuri desăvîrşite acestei ploi de întrebări; mai întâi, ar fi lung; pe urmă, trebuie să mărturisim că nu s-au putut afla toate până acum. Cu toate acestea, vreau ca drept exemplu pentru toată problema să înfăţişez două lămuriri:

Vă aduceţi aminte de Toma Piticelul şi de căpcăunul care vrea să-l mănânce pe el şi pe fraţii lui? La ce şi-au închipuit oamenii fiinţe care mănâncă copii mici? Copiii mici nu se mănâncă. Aşa e, dar pe vremuri s-au mîncat. S-au mâncat chiar oameni mari, şi acest obicei viţios se găseşte şi azi la unii sălbatici din ce în ce mai rari. Şi basmele, azi nimeni nu se mai îndoieşte de aceasta, s-au făurit şi răspîndit pe nişte vremuri când se găseau mai mulţi mîncători de oameni dccît azi, cînd unele populaţii se omorau şi se mâncau, în vreme ce azi printr-un oarecare progres, foarte relativ, nu se mai omoară decât naţiunile şi nu se mănâncă. Căpcăunul lui Toma Piticelul e un fapt divers preistoric.

Un basm, ale cărui variante se află pretutindeni, şi mai cu seamă în Belgia, începe aşa:

«Era odată un om sărac care semăna un fir de bob în grădină. Bobul crescu, crescu pînă la cer. Omul se urcă pe el şi ajunse pînă la rai. Bătu la poartă, sfîntul Petru veni de-i deschise» etc.

Acest bob care creşte pînă la stele ne miră. Pentru cei care şi-au închipuit începutul acestui basm, lucrul era foarte firesc. Multă vreme omul a crezut că cerul era un acoperiş puţin depărtat, proptit de copaci ori de munţi şi că o plantă ceva-ceva mai răsărită îl putea ajunge uşor. Această închipuire sălbatică se iveşte uneori de la sine la copii. Un băieţel de cinci ani îmi zicea intr-o seară arătîndu-mi o stea:

,,Ia uită-te la lumina aia frumoasă de pe tavanul stradei”.

Formula noastră obişnuită de boltă cerească nu e o comparaţie. E rămăşiţa fosilă a unei credinţe vechi pe care am fi împărtăşit o toţi, dacă câţiva astronomi nu ar fi făcut să sară cu dinamita calculelor lor bolta d-asupra căreia locuiau zeii.

Nişte simple zicale pot fi tot atît de interesante de studiat ca şi basmele.

Când plouă eu soare, noi zicem — şi încă nu numai în Belgia că „dracu îşi mărită fata“.

De unde vine vorba aceasta ?

Mai multe mitologii, cel puţin printre popoarele de rasa noastră, vorbise de căsătoria divinităţilor ori geniilor cerului, în India e unirea mistică a zeului Soma cu Suryâ, fata soa- rclui; in Grecia e căsătoria sfântă a lui Zeus şi a Herei, cunoscuţi sub numele latine de Jupiter şi Junona. Expresia noastră valonă e cea din urmă, rămăşiţă a unor asemenea mituri. Dracul aci nu trebuie să se sperie. Cucerirea creştinismului la începutul evului de mijloc a fost în multe locuri şi pentru multe lucruri mai cu totul, numai cu numele, mărginindu-se a dezboteza ceea ce nu putea nimici. Pentru legende, spre pildă, omul din popor căruia un călugăr venea de-i spunea că Dumnezeul a cărui istorie o spunea era un drac, schimba numele personajelor, dar nu înceta nici de a o spune, nici de a o crede.

Multe lucruri foarte vechi s-au păstrat cu chipul acesta sub etichete a căror înfăţişare e creştină, etichete care, însă sînt foarte uşor de dezlipit, Expresiunea Li dyăl marey si fey, e deci de ajuns spre a ne duce către epocile depărtate, când nu se găseau nici tratate de fizică, nici manuale de astronomie, când, spre a desluşi toate fenomenele care-l înconjurau, omul — şi n-ar fi putut gîndi altfel — credea că toate fiinţele au voinţe asemenea cu ale sale, văzând cu ochii o nuntă cerească in veselia unei raze de soare în mijlocul unei ploi repezi, o ceartă mai mult ori mai puţin casnică în cîteva bubuituri de tunet, o bătaie în fiecare furtună, şi o punte dumnezeiască în fiecare curcubeu.

Acum putem răspunde întrebării: «Ce este folclorul?» Grămadă de rămăşiţe din toate vîrstele, ca nişte întipăriri de plante pe bucăţi de cărbuni de pămînt ori de oase de ale namilelor dinaintea potopului, ne fac să trăim din nou toată viaţa omeniră celei bătrîne. Aceste rămăşiţe trebuie să le strîngem şi să le studiem, să le culegem pentru că dacă nu ne grăbim să le catalogăm, nu va mai rămîne nimic din ele peste cîteva zile, să le studiem pentru că într-o superstiţie de sat ca şi într-un basm al unui negru din Africa se poate găsi soluţia vreunei probleme întunecate din istoria morală a omului.

Şi acum cititorul poate lua în mîini cărţile ce cuprind aceste vechituri; şi nu va rîde de ele, căci va şti de aci înainte că toate aceste nimicuri au avut cuvînt de a fi, că într-un minut ori altul al evoluţiunei credinţele ce ne par mai fără înţeles, ca acelea ale strigoilor, au fost tot aşa de neînlăturate, de bine judecate, precum sînt azi încredinţările noastre ştiinţifice.

Nu se va mira că în veacul nostru, al XIX-lea, vede atîtea vechituri. Civilizaţia abia ţine de ieri; pământul e încă plin de ruinele vechii clădiri, şi cînd ne gîndim cât de puţină vreme a trebuit spre a le răsturna, încredinţaţi de mergerea înainte neînvinsă a omului, nu putem decît să ne uităm cu un zîmbet de scepticism şi de dragoste la bietele lucruri vechi ce nimicim numai cînd le desluşim.

Nimeni nu rîde de fetiţa care îşi înfaşe păpuşa. Nimeni nu o opreşte de a face aceasta. O lasă să se mărească”

[D. STĂNCESCU]