XXXIII Floarea şi florea

A fost odată ca niciodată, a fost un împărat mare. Ăst împărat a avut război o dată cu nişte zmei pe cari bătîndu-i, ei s-au jurat că de va face nevasta împăratului fată, că era borţoasă, apoi ei o fură şi o batjocoresc.

Împăratul auzind așa și întâmplându-se să fie copilul ce născu împărăteasa tocmai fată, a pus de a durat un turn mare cu zidurile groase-groase și cu grătii la ferestre cât piciorul omului și dese, și acolo a pus pe domniță de cum s-a mai mărit nițel.

Domnița avea acolo tovarășe o roabă bătrână, femeie credincioasă împăratului.

Într-o zi, stînd fata la fereastră şi uitîndu-se la cîmpul înflorit şi verde de-ţi era mai mare dragu să-l vezi, a poftit la o floare frumoasă. Dacă a poftit a rugat pe roabă să se ducă să i-o culeagă. Roaba s-a dus şi a cules-o şi i-a adus-o, iar ea a mirosit-o şi cum a mirosit-o cum a rămas însărcinată.

Acum însărcinată azi, însărcinată mâine, a ajuns femeia la vreme să nască. Cînd să se apropie ceasul iacă se pomeneşte fata că aude plîngînd copilul în pîntecşle ei.

Ei, minune ca asta! Ce să facă ea? L-a mîngâiat cu vorba, i-a făgăduit una, i-a făgăduit alta, că „taci cu mama c-o să-ţi fac aşa, c-o să-ţi dreg pe dincolo...” Copilul plîngea de tot. La urma urmei văzînd că chip să-l potolească nu e, ce se apucă fata? îi făgăduieşte că dacă o tăcea îi dă de nevastă, de o fi băiat copilul, cînd i-o veni vremea să se însoare, pe Floarea Florilor, care era minunea frumuseţilor.

Cum i-a făgăduit aşa, cum a stătut copilul din plîns, şi după ce a mai suferit ea niţel, ca la naştere, a făcut băiat şi l-a botezat Florea, că din floare a fost făcut.

După ce l-a făcut, l-a crescut ea bine, l-a iubit şi cînd i s-a făcut şi lui de însurat, iacă într-o zi vine la mă-sa şi-i zice:

— Mamă, cînd am plîns în pîntecele laie, mi-ai făgăduit să-mi dai, cînd mi-o veni vremea de-nsurat, pe Floarea Florilor de nevastă. Iacă mie mi-a venit vremea de însurat, ţin-te şi tu de vorbă.

— Ei, maică, i-a fost răspuns mă-sa, am zis şi eu aşa ca să taci, da’ cum să ţi-o dau eu, de un’ s-o iau?...

— Eu nu ştiu, mamă, de unde de ne unde, mi-ai făgăduit... acum să mi-o dai şi de nu vrei ori nu poţi, apoi eu plec după ea s-o caut unde o fi şi s-o iau de nevastă.

Dă-i mă-sa în sus, dă-i în jos, sileşte-se să-i scoață nebunia din cap, el defel... „mă duc şi mă duc!...“

A plîns mă-sa, s-a bocit, că cum să umble el singur prin lume, cum s-o lase el singură să moară până s-o întoarce şi să nu-l mai vază... degeaba, că băiatul nu se îndupleca deloc. A plecat; s-a dus el, s-a dus, şi tot a întrebat pe unde a ajuns care ştie unde stă Floarea Florilor. Nu ştia nimeni de ea, dar el se ducea înainte. După ce s-a dus el de se sfârşiseră şi oraşele şi satele de nu mai era decît cîmp gol şi pustiu, iacă a dat după mult umblet de un cîmp şi în mijlocul câmpului de un bordei dărăpănat. A bătut la uşă; dacă a bătut s-a auzit dinăuntru lătrături de cîine şi un glas de om bătrîn care a zis:

— Cine e?... de e om bun să intre, de nu, mai bine să fugă, că am o căţea de-l face mici fărîme.

Băiatul a răspuns că e om bun şi a intrat; iar căţeaua s-a gudurat pe lîngă el. A dat el ziua bună, după aia a spus ce căuta. Bătrânul i-a zis că el bătrîn e, dar de fata aia n-a auzit, dar să stea să se odihnească şi după ce s-o odihni să se ducă mai înainte, că stă frate-său care e şi mai bătrîn decît el şi care poate o fi ştiind.

Pînă una-alta băiatul văzînd pe unchiaş muncind din greu, i-a dat ajutor, iar unchiaşul cînd a plecat i-a dăruit un frîu de aramă şi i-a zis că de va avea vrodată trebuinţă de ceva, să scuture frîul şi va veni un cal care-l va ajuta şi va dobîndi tot ce va dori.

A mulţumit băiatul şi a plecat.

A ajuns la fratele unchiaşului ăl mai bătrîn. Ăst unchiaş n-a ştiut nici el, dar l-a îndreptat la ăl mai mare dintre toţi fraţii, care sta mai încolo şi care fiind şi mai bătrîn putea şti şi mai multe. Iar la plecare i-a dăruit şi el băiatului un frîu de argint, că şi pe el l-a ajutat băiatul, şi i-a zis tot cuvintele de i le zisese frate-său mai mic.

După mult umblet a ajuns băiatul şi la unehiaşul ăl mai bătrîn. Ăst unchiaş s-a întîmplat de a fost domnul păsărilor din lumea asta.

— Ce vînt te-a adus prin locurile astea? a fost întrebat unehiaşul pe băiat.

— Caut pe Floarea Florilor s-o iau de nevastă, şi fratele dumitale m-a îndreptat la dumneata ca unul ce eşti mai bătrîn, că poate ştii despre ea.

— Eu, flăcăul moşului, de bătrîn, bătrîn sînt şi drept e că am auzit de ea, da’ unde o fi stînd nu ştiu, dar să-mi întreb păsările deseară cînd s-or întoarce; ele poate or şti.

Şi pînă seara, pînă să se întoarcă păsările, pune băiatul mâna, ridică ici, ajută colo pe bătrîn de l-a mulţumit de tot cu hărnicia şi destoinicia lui.

Vin seara păsările stoluri, stoluri; vin, vin şi iar vin de nu se mai sfirşeau şi le întreba moşul, care cum venea, de ştiau de locuinţa Floarei Florilor.

Nici una nu ştia, dar seara de tot văzu unchiaşul că lipsea un porumbiel.

Îl aşteptă, îl aşteptă... Veni tocmai hei în colo înnoptat de tot, de l-a fost luat moşul la bătaie de ce a întîrziat aşa, dar el a început a se ruga să-l ierte, că nu era vinovat că a dat de grădina Floarei Florilor şi, trecînd pe d-asupra, l-a îmbătat mirosul florilor şi a căzut mai încolo ameţit şi abia pe seară de tot s-a putut dezmetici.

— Va să zică ştii unde e grădina Floarei Florilor? întrebă flăcăul voios.

— Cum să nu ştiu!

— Mă poţi duce acolo?

— Te pot.

Atunci bătrînul s-a dus în casă şi i-a adus un frîu de aur şi i-a zis să-l scuture că va veni un cal numai şi numai de aur şi el să încalece pe el, şi să ia şi pe porumbiel cu dînsul ca să-i arate calea.

Cum a scuturat frîul, cum a ieşit ca din pământ un cal cu totul şi cu totul de aur şi a îngenunchiat înaintea lui şi el s-a urcat pe el cu porumbielul pe umăr, şi l-a întrebat pe urmă calul:

— Cum să mergem, stăpîne, ca vîntul or ca gîndul?

— Ca gîndul, că unde gîndesc acolo să fiu.

Au plecat.

Au umblat ei cît a fost calea şi au ajuns, şi a văzut flăcăul palatul Floarei Florilor, s-a dat jos de pe cal şi s-a dus acolo îmbrăcat în nişte haine zdrenţuite şi a întrebat de nu e loc pentru o slugă harnică, că el e doritor să se bage slugă.

Cum s-a întâmplat, vezi dumneata acum, că taman trebuia o slugă la palat, şi fiind băiatul chipeş şi tânăr l-au băgat slugă pe el să îngrijească de flori.

Duminică fiind el în grădină, ce să vază? Iese Floarea Florilor îmbrăcată mîndru de nu puteai ţine ochii la ea şi se urcă într-o trăsură cu cai albi ca laptele şi pleacă la horă să joace.

Cum vede flăcăul, cum scutură şi el frîul de aramă şi zice să-i vie un cal şi vestminte de aramă. Şi cum a venit calul cum i-a zis să-i caute în ureche de a găsit vestminte şi s-a îmbrăcat, s-a urcat călare pe cal şi i-a poruncit să-l ducă unde s-a dus Floarea Florilor.

Acolo cînd a ajuns el, era hora în puterea ei. Ea s-a uitat la el, şi l-a văzut acolo frumos la înfăţişare şi cu hainele de aramă de strălucea pe el de-i luau ochii, a prins a juca cu el, dar parcă-l cunoştea, parcă mai văzuse ea ochii ăia ai lui undeva, dar unde nu-şi putea da cu socoteală.

Jucară ei ce jucară şi, cînd se sfîrşi hora, Floarea Florilor ieşi afară, bătu în palme, de-i veniră caii şi plecă spre casă, iar flăcăul încălecă şi el, se duse iute ca gîndul, şi cînd ajunse Floarea Florilor acasă, el se şi dezbrăcase şi sta în grădină făcîndu-se a lucra la flori.

Duminica viitoare se întîmplă tot aşa, doar că Florea se îmbrăcă în haine de argint. Jucînd Floarea Florilor eu el şi uitîndu-se în ochi bine, bănui că e sluga ei, căci taman se uitase la el de dimineaţă şi ochi ca ai lui nu mai văzuse ea, că se minunase de frumoşi ce erau.

Ce să facă ea ca să afle cine e flăcăul de o juca şi era aşa de mîndru îmbrăcat ? S-a hotărît să caute a-i afla duminica viitoare.

Când se duse la horă iacă şi flăcăul în haine de aur şi cu pietre nestimate pe el de rămăseseră toţi cu gura căscată. O luă el pe Floarea Florilor la joc, jucară, şi ea, cum făcu, cum drese, îi duse mâna pe lângă cap aşa în învîrteala jocului şi-i lipi in păr un cocoloş de ceară de l-adusese de acasă.

După ce se sfârşi hora plecară iar, ea cu caii ei albi, el în urma ei pe calul lui, dar ajunse acasă înaintea ei şi-l găsi tot în grădină.

Văzîndu-l ea acolo se duse la el.

— Ia ascultă, băiete, i-a zis ea, să te duci la bucătărie să zici să puie să fiarbă apă curată şi să mi-o aduci sus cum o fierbe.

A făcut flăcăul aşa şi cînd a ajuns sus, Floarea Florilor nu că vrea să-l spele la cap.

Florea, că în sus, că în jos, că cum să-l spele pe el, o slugă, ea, stăpâna lui.

Ea o ţinea întruna că aşa vrea, că ea e stăpînă.

Ce să facă flăcăul? S-a lăsat. Dacă s-a lăsat, cum a pus capul să i-l spele, ea a căutat în părul lui şi a dat peste cocoloşul de ceară. Atunci i-a sărit de gît şi l-a sărutat şi i-a zis:

— Tu să mi fii bărbat, că pe tine te iubesc de atîta vreme.

Dacă a văzut băiatul aşa, a sărit de-a sărutat-o şi el, şi s-au sărutat amândoi de... de... de... nu se mai isprăvea. Şi peste vro câtăva vreme au făcut nuntă mare şi pe urmă s-au apucat să facă copii şi or fi trăind şi acum de n-or fi murit.

Povestit de Ion Olteanu din Ardeal.

Share on Twitter Share on Facebook