XXXIV Cei trei fraţi

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, a fost un împărat şi ăst împărat a avut o fată pe care i-a furat-o un zmeu. Ce să facă bietul om?... Cum să-şi ia fata îndărăt din mîinile spurcatului, că fugise cu ea pe tărîmul ălîlalt?... A dat sfoară în ţară cum că care se prinde să-i ia fata din mîinile zmeului şi să i-o aducă înapoi, îi dă fata de nevastă, de o fi flăcău şi avuţie mare şi jumătate din împărăţie.

În ţinutul ăstui împărat au fost trăind trei flăcăi, fraţi, şi ăști fraţi auzind aşa s-au hotărît să-şi încerce ei norocul unul după altul; întâi să se ducă ăl mai mare şi dacă o izbuti, să ia fata de nevastă, iar de nu o izbuti, or l-o răpune fiara de zmeu, să se ducă ăl mijlociu, şi de n-o izbuti nici el, să se ducă la urmă şi ăl mai mic. Aşa a plecat întâi ăl mare. S-au dus fraţii cu el pînă la o răspîntie de unde porneau trei drumuri; acolo fratele ăl mare a dat ălui mijlociu o basma şi i-a zis:

— Frate, ia basmaua asta şi o atârnă în odaie, şi de-i vedea-o vreodată pătată cu sînge să ştii că sînt or mort or în primejdie de moarte; să alergi să mă ajuţi, dacă-i putea.

După aia s-au sărutat ei, a apucat fratele ăl mare pe drumul din mijloc, şi fraţii ăilalţi s-au întors acasă.

Acum ăşti fraţi aveau fiecare câte trei cîini, trei şomei ogărei, şi când a plecat fratele la drum şi-a luat şi cîinii.

A mers el cu ei după el cale lungă pe drumul pe care apucase, şi la urmă a dat eu ochii de o pădure mare. Dacă a dat s-a apropiat de ea, a intrat şi s-a gindit să rămîie noaptea acolo, că taman se însera.

A început el să caute un loc mai adăpostit, vreun copac mai scorburos, ceva, şi căutînd iacă dădu cu ochii de unul cu o vatră de foc la rădăcină.

Se opri acilea.

După ce îşi lăsă jos din spinare traista cu d-ale trebuincioase — că-şi luase de acasă mai de toate, îşi luase carne, mălai, căldăruşe, frigare, o bucată să-şi frigă, o mămăliguţă să-şi facă — se duse să aducă o croznie de lemne; după aia a bătut un ţăruşi în pămînt de a legat ogăreii, şi s-a pus să-şi facă o mămăligă să mănînce.

Învîrtind el cu un făcăleţ mălaiul, iacă se pomeneşte că aude prin copaciu d-asupra trosc!... trosc!... se da careva jos şi trosneau crăcile, şi pe urmă aude pe cineva miorlăindu-se şi ţipînd şi zicînd:

— Aoleu, frig mi-e, foame mi-e şi n-am ce mînca şi n-am unde mă-ncălzi!

Iar şomeii-ogăreii lătrau, lătrau în sus de vuia pădurea.

Se uită flăcăul şi unde vede o namilă de nu era nici om nici nimic.

Uitîndu-se el, namila de colo de sus iar:

— Aoleu, frig mi-e, foame mi-e, şi n-am ce mînca şi n-am unde mă-ncălzi!

— Da dă-le colea dracului jos, face-i-ar şi drege-i-ar, şi mănîncă şi te încălzeşte, cine dracu ăi fi, că e mîncare şi căldură de la Dumnezeu.

— M-aş da eu, a fost răspuns namila, dar mi-e frică de cîini.

— Nu vezi că sînt legaţi?

— Măcar; na aste fire de păr şi afumă-i la nas niţel, că aşa mi-e frică.

Băiatul nu s-a gîndit mai încolo şi a făcut ce i a zis namila, şi cum a făcut aşa, cum au amuţit cîinii din lătrat şi namila s-a dat jos şi a întins mîinile la foc să se încălzească...

După aia a mîncat bine, ba ce bine, că flăcăului nu i-a mai rămas nimic, şi cînd i-a zis că de ce nu-i lasă şi lui să-şi potolească niţel foamea, ea i-a zis:

— La ce să mai mănînci, că eu am să te omor pe tine, că nu sufer om pămîntean în pădurea mea.

Şi a şi sărit namila la gîtul lui cu ghearele ei ca de fiară, să-l omoare.

A ţipat, el, bietul, a strigat, a zis: „săriţi şomeii ogăreii mei, că mă omoară!“, de unde, că ogăreii erau amorţiţi de tot.

L-a omorît namila spurcată, şi după aia i-a scos inima din trup de a băgat-o într-o dăsagă şi a omorît şi cîinii şi s-a dus de i-a aruncat: pe flăcău intr-o groapă unde erau mii şi sute de trupuri şi pe cîini într-alta.

Acasă la fratele ăl mijlociu s-a fost pătat basmaua cu sânge.

Cum s-a pătat, cum şi-a luat merinde, şi-a luat şi şomeii ogăreii lui cu el şi a plecat.

L-a petrecut fratele ăl mic pînă la răspîntie, i-a dat ăl mijlociu şi lui basmaua zicîndu-i tot ca fratele ăl mai mare că: „de-o vedea-o pătată de sînge să vie să-l ajute că or mort e, or în primejdie de moarte”, şi a apucat tot pe drumul pe care apucase el şi a ajuns tot la pădurea aia şi d-acolo luîndu-se după urme a ajuns la copacul cu vatra de foc.

A pus şi el de mămăligă, a legat cîinii, s-a pomenit cu namila trosc!... trosc! prin copac, a auzit-o ţipând şi văitindu-se, şi zicând:

— Aoleu, frig mi-e, foame mi-e şi n-am ce mînca şi n-am unde mă-ncălzi!

În sfîrşit, i s-a întîmplat şi lui taman ca lui frate-său, că şi pe el l-a omorît namila şi i-a aruncat şi trupul lui şi pe-al căţeilor în gropi.

Acasă la el s-a pătat basmaua în cui.

— Iii! săracii fraţii mei, a gîndit fratele ăl mai mic, or morţi sînt, or trag să moară!

Şi n-a mai stat la gînduri, şi-a luat ce i-a trebuit, şi-a strigat şomeii ogăreii şi a plecat tot în fugă.

Dacă a ajuns el la copacul cu vatra de foc din pădure şi a auzit trosnind crăcile şi miorlăindu-se namila, a zis:

— Hei! Dumneata mi-ai fost?

— Eu.

— Apoi dă-te colea la foc.

— Vezi că mi-e frică de cîini.

— Nu-ţi fac nimic, că sînt blînzi.

— Nu; mai bine na aste trei fire de păr şi afumă-i întîi la nas.

Flăcăul le a luat, dar s-a făcut numai că-şi afumă clinii şi a aruncat firele de păr.

Iar clnd s-a dat namila jos şi a vrut să-l omoare ca pe fraţii ăilalţi, el a strigat:

— Săriţi, şomeii ogăreii mei, că mă răpune spurcăciunea!

Şi căţeii acilea fură.

Mi-ţi-o apucară frumos şi mi ţi-o traseră unii dintr-o parte şi alţii dintr-alta de-i rupea carnea după ea.

— Iii! a fost zis atunci namila, mă omorîşi, fecior de lele ce mi-ai fost!

— De omorât nu te-am omorît pînă acuma, dar nici nu scapi până nu mi-i spune ce-ai făcut cu fraţii mei.

— Că nu ştiu... că nu i-am văzut...

— Rupe-ţi-o, ogăreii mei, a zis flăcăul.

Iar namila spurcată văzând că n-are încotro, a spus că i-a omorît şi că le-a aruncat trupurile în nişte gropi. Flăcăul i-a zis să-l ducă acolo să-i vază, şi după ce l-a dus cotoroanţa într-un tufăriş unde era groapa acoperită cu capace, i-a poruncit flăcăul să descuie copacele şi a lăsat-o pe ea ţiind-o cîinii şi el a intrat de a scos trupurile fraţilor, şi i-a zis pe urmă ca să-i învieze cum o şti, că de unde nu, lasă cîinii s-o facă bucăţi.

Văzînd spurcăciunea că nu e glumă, i-a zis:

— Uite, ia inimile din teşila asta şi le aşează la loc şi toarnă apă vie din sticla de ici peste ei, ş-or învia.

A făcut flăcăul aşa, au înviat fraţii, şi după ce a turnat apă vie şi peste cîinii lor de i-a înviat şi pe ei, a poruncit flăcăul clinilor lui să o facă mici fărîme şi au sfişiat-o ogarii de nu s-a ales nici praful de cotoroanţă.

I-au mulţumit acum fraţii ăi mari ălui mai mic că i-a scăpat de n-au rămas morţi, şi de mulţumiţi ce erau, ce s-au învoit ei?... să lase pe fratele ăl mai mic să cerce a scăpa pe fata împăratului de la zmei, că dacă nu era el tot morţi rămîneau ei şi tot nu o mai scăpau; ba nu că să-l şi întovărăşească şi să-l ajute şi ei de o cere trebuinţa.

Fratele ăl mic le-a mulţumit bucuros şi au plecat înainte şi s-au dus, şi s-au dus zile lungi câte or fi fost până la gaura pămîntului, pe unde e locul de coborît pe tărîmul ălîlalt.

Ajungând ei acolo, fratele ăl mic a zis fraţilor lui mai mari că ei să nu se coboare cu el, că la ce să-şi primejduiască şi ei viaţa degeaba pe acolo, ci mai bine îl pot sluji de vor sta la gura pămîntului, că l-ar putea trage sus, de i-o ajuta Dumnezeu să scape pe fata împăratului.

A scos el, care va să zică, din dăsagi o funie lungă de o luase cu el de acasă, şi după ce a zis fraţilor că de o scutura funia să ştie că a izbutit şi să-l tragă sus, s-a încins cu ea bine pe la mijloc, şi-a luat ziua bună de la ei, şi-a făcut cruce şi s-a lăsat pe gaură în jos.

Cînd a ajuns jos pe tărîmul ălîlalt, ce să vază el, o cîmpie maare-mare, de nu se mai sfîrşea în toate părţile şi într-o parte strălucea ceva.

S-a îndreptat şi el într-acolo.

Pasămite, ăla era coperişul unor case.

A bătut el la poartă, a întrebat cineva dinăuntru că cine e, şi el a răspuns:

— Om bun e! Atunci s-a deschis poarta şi a dat flăcăul cu ochii de o fată pămînteancă, frumoasă de pica, care, cînd l-a văzut, i-a zis:

— Ce cauţi p-aici, om pămîntean, pe tărîmul ăsta, că nu mai scapi cu viaţă cum o veni zmeul?

— Dar dumneata cine eşti? a întrebat el.

— Ei, eu sînt fata împăratului cutare, m-a răpit zmeul şi m-a adus aici, de e vai de mine ce viaţă chinuită duc, dar ce să fac?

— Apoi şi eu am venit că m-a trimes tata dumitale să te scap şi să te duc îndărăt la împărăţia lui.

Atunci a apucat-o pe fată o jale şi un plîns din cale afară, că-şi adusese aminte de părinţi şi de ţara ei, şi şi de mila bietului flăcău că era tînăr şi chipeş de ţi-era mai mare dragul să-l vezi, că ştia ea ce-l aştepta.

Plângând ea aşa, iacă se aude un zgomot mare.

Atunci se dezmetici ea din plâns și zise:

— Vine zmeul!

— Vine repede după ce se aude zgomotul? întrebă băiatul.

— Ba mai întârzie.

— Uite ce să faci dumneata: eu am să mă lupt cu el; de l-oi răpune, bine, dar de m-o omorî să ceri dumneata de la el barim să mă îngropi ca creştinul în pămînt, că atît doar s-o învoi ca să facă de l-ăi ruga. Şi dacă o vrea, să mă duci undeva până a doua zi cînd ar fi să mă îngropi şi noaptea sa vii unde oi fi şi să torni din sticluţa asta niţică apă în gura mea, că asta e apă vie şi învie pe morţi, ş-apoi pe urmă lasă pe mine.

Şi i-a dai fetei sticluţa cu câtă apă vie îi mai rămăsese de la namila din pădure, după ce-şi înviase fraţii şi pe ogarii lor.

După aia n-a mai trecut mult şi s-a apropiat şi zmeul cu o falcă în cer si cu alta în pămînt, şi încruntat că ce miroase a om de pe pămînt.

Fata i-a răspuns că şi ei i-a mirosit, dar nici ea nu ştie ce să fie, iar flăcăul care se ascunsese sub un pod ieşi şi spuse că el a venit să se măsoare cu dânsul să vază care e mai vrednic.

Atunci zmeul a început a rîde de s-a cutremurat palaturile şi l-a întrebat că cum vrea să se lupte: în săbii să se taie, or în luptă dreaptă?

— În luptă dreaptă, a răspuns flăcăul.

Şi s-au şi repezit unul la altul...

Acum flăcăul nu era om de nimic aşa să-l pui jos cu una cu două; a dat zmeului de furcă bine, dar nici aşa puternic ca să rămîie pe zmeu n-a fost, şi aşa l-a adus o dată zmeul bine şi l-a îngenucheat. Dacă l-a îngenucheat, a scos paloşul şi i l-a înfipt în piept.

A horăcăit bietul băiat o dată din greu, a început sîngele a-i gâlgîi negru din rană, şi a murit.

Dacă a murit, s-a rugat fata împăratului să-i lase trupul să-l îngroape după legea creştinească în pămînt, şi cum l-a rugat, ce i-o fi spus ea, că l-a înduplecat pe zmeu.

Aşa a luat fata trupul flăcăului şi l-a dus într-un grajd părăsit de i-a pus pe nişte paie, zicînd că-i lasă acolo pînă a doua zi, pînă l-o îngropa.

Dar noaptea, cînd a fost adormit zmeul bine de nu mai simţea şi cu tunul să fi dat, s-a sculat fata împăratului binişor, şi-a luat sticluţa cu apă vie de unde o ascunsese şi s-a dus la grajdul părăsit de a turnat toată apa pe gîtul flăcăului, care, cum a înghiţit-o cum s-a deşteptat şi s-a frecat la ochi zicînd:

— Greu am dormit!

Şi văzînd pe domniţă lângă el şi-a adus aminte cum şi ce fel se întimplase şi i-a căzut în genuchi mulţumindu-i, şi pe urmă a rugat-o să-l ducă la odaia unde doarme zmeul, şi acolo a scos paloşul şi i-a dat una în beregată, de numai a strigat o dată zmeul şi s-a întins de a rămas ţeapăn.

După aia i-a zis fetei să-şi ia ce are de luat şi să plece să iasă pe pămînt.

Domniţa n-a mai putut de bucurie, a mulţumit lui Dumnezeu că a scăpat-o de zmeul spurcat şi au plecat.

Au ajuns la gura pămîntului.

Acolo funia atîrna pînă jos, cum o lăsase flăcăul cînd plecase.

Se legă el de mijloc, dar cînd vrea să ia pe domniţă în braţe şi să scuture funia ca să-i tragă fraţii sus, ce i-a trăznit lui prin cap, vru ca să-şi încerce fraţii, să vază sînt ei oameni de ispravă, că multe ştia el de răutatea şi de pizma oamenilor, şi încă tocmai de a ălor de le faci cîte un bine.

S-a dezlegat şi a legat un pietroi mare, care a bănuit el să fie greu cam cît doi oameni aşa, şi pe urmă a scuturat funia.

Dacă a scuturat-o, s-a şi pomenit că o trag fraţii în sus şi au tras-o şi au tras-o pînă sus, hei!... încolo, şi numai odată se pomeneşte flăcăul că aude vîjîind ceva... pasămite pietroiul venea vuind de sus cu funie cu tot, că fraţii gîndind că e el şi fiindu-le necaz că era să se însoare cu fata împăratului şi să ajungă şi împărat şi bogat, dăduseră drumul pietroiului gândind că era el şi fata împăratului, ca să-i omoare pe amîndoi căzînd de la atîta înălţime.

L-a cuprins o supărare mare şi o jale mare pe bietul flăcău, una de răutatea fraţilor lui pe care îi scăpase de moarte, şi alta că cum era să mai scape de acolo de pe tărâmul ălâlalt?

A plecat şi el cu domniţa plîngînd amîndoi şi fără nici un pic de nădejde şi au umblat pînă pe cînd se ridica soarele d-asupra şi atunci iacă că aud nişte ţipete şi nişte chilomane de li s-a zbârlit părul pe cap.

Se uitară ei în toate părţile şi văzură între nişte stînci, mai încolo, un cuib de scorpie plin cu pui micşori şi un şarpe mare ieşise dintre stînci şi se ducea spre ei să-i mănînce.

Flăcăul, o dată cât clipeşti, a şi scos paloşul şi s-a repezit la şarpe de l-a izbit o dată după ceafă de l-a lăsat lat.

Puii văzindu-se scăpaţi au început a-i mulţumi de bucurie şi a-i zice să aştepte pînă o veni muma lor, că o să-l răsplătească de bunătatea lui, şi n-a aşteptat mult şi a şi venit scorpia, că-şi auzise puii ţipând şi venea într-un suflet. Dar cînd a ajuns la cuib şi a văzut pe flăcău cu paloşul în mână, nu a mai zărit pe şarpe şi a gîndit că el și ameninţa puii şi l-a înghiţit dintr-o dată.

Atunci au început puii a se tîngui că cum se poate să-i mănînce, că el li scăpase de la moarte pe ei.

Scorpia auzind aşa şi văzând şarpele mort jos, a zis:

— Nu vă mîhniţi, puişorii mei, că-l dau eu afară, şi-l dau şi mai puternic de cum a fost.

Şi, drept, a icnit o dată şi a ieşit flăcăul viu şi zdravăn cum fusese mai înainte.

După aia l-a întrebat scorpia că ce cere de la ea drept plată pentru binele ce-i făcuse.

El îi spuse ce i se întîmplase şi-i ceru să-i scoaţă pe tărâmul pămîntesc pe el şi pe domniţa, fata împăratului.

Scorpia a răspuns că greu lucru îi cere, dar că face pentru el cât de greu să fie, şi l-a învăţat de s-a dus de a omorât nouă boi din nişte cirezi de păşteau mai încolo, şi după ce i-a omorât, i-a încărcat în spinare, i-a luat şi pe ei amîndoi şi au pornit.

Pe cale, cînd i se făcea foame scorpiei, cerea de mîncare; flăcăul îi da câte o ciozvârtă de bou şi i-a tot dat pînă le-a isprăvit taman cînd mai era numai niţel pînă sus că se vedea lumina zilei pământului.

Scorpia cerea mereu, că zicea că nu mai poate şi cade înapoi.

Ce să facă flăcăul?

A tăiat şi el o bucată de carne din pulpa piciorului şi i-a aruncat în gură, şi aşa au ajuns cu bine sus pe pământ.

Cînd i-a lăsat jos, a întrebat scorpia că de unde era carnea aia de-i dăduse la urmă.

El a spus că era din pulpa lui.

— Nu ştiam eu că e aşa dulce că te mîncam pe loc, a răspuns ea, dar acuma fie-ţi de bine şi cale bună!

Şi a pornit scorpia de vale prin gaura pămîntului nu flăcăul cu domniţa s-au îndrumat spre palatul tătâne-său.

Ce bucurie şi ce veselie pe împărat cînd şi-a văzut fata! Nu au mai contenit chefurile şi mesele şapte zile şi şapte nopţi.

După aia dându-i flăcăului jumătate din împărăţie s-a urcat el într-o zi pe tron şi a pus de i-a adus înainte pe fraţii lui.

Ăia, cind l-au văzut, au căzut în genuchi şi s-au rugat de iertare. El, după ce i-a dojenit bine şi i-a făcut de ruşine înaintea tuturor, nu le-a făcut nimic, ci i-a gonit ca pe nişte ticăloşi ce erau, lăsându-i în plata Domnului.

Iar el, după ce a făcut cununia, a trăit bine şi mulţumit vreme îndelungată, cum se cade să trăiască omul bun şi cu cugetul curat.

Şi încălecai pe o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Povestit de mama mamii, doamna Maria Pariano, caro l-a auzit, cînd era copilă, la Mihăileşti, în Vlaşca, de la o ţărancă bătrînă.