XXXVI Muma-Pădurii

A fost odată în vremurile de demult încolo, au fost doi oameni săraci: un bărbat şi o nevastă, şi ăşti doi oameni aveau o fată şi aveau şi un bordei într-o pădure.

Într-o zi, avind ei a se duce la un bâlci, lăsă pe fată singură acasă zicîndu-i:

— Fată, noi poate nu venim diseară acasă, că e bîlciul departe şi avem treabă multă cu una, cu alta; tu, ca să nu rămîi singură noaptea, suie-te pe bordei şi cheamă pe surata.

— Bine, a răspuns fata.

Şi oamenii au plecat.

S-a înnoptat. Dacă s-a înnoptat şi a văzut fata că nu-i mai vin părinţii de la bâlci, s-a urcat pe bordei şi a început a striga:

— Vin, surată, de dormi cu mine că au plecat tata şi mama la bâlci şi am rămas singură şi mi-e urît.

De răspuns n-a răspuns nimeni.

Fata a mai strigat o dată:

— Vin, surată, de dormi cu mine, că au plecat tata şi mama la bâlci şi am rămas singură şi mi-e urît.

Surata, cine ştie ce-o fi fost, n-a venit nici de data asta.

Când a prins fata a striga şi a treia oară, numai că se pomeneşte că aude gemînd şi urlând.

Ea s-a speriat şi a dat dosul în bordei.

Acolo dacă a stat niţel numai s-a pomenit cu uşa tindei scârţ! şi a dat cu ochii de o dihanie urîtă şi mare de a apucat-o tremuriciu pe biata fată când a văzut-o.

Dihania cum a intrat a zis:

— Bună vremea, fată mare!

— Bună vremea, dar cine eşti dumneata?

— Eu sunt surata pe care ai chemat-o.

— Ba nu eşti surata.

— Ba da, că şi eu sunt surată, a fost răspuns dihania.

Şi s-a pus pe vatră lângă foc.

Fata ce să facă, săraca?... încremenise de tot, dar vezi dumneata, nu-şi pierdu graiul de tot, că zise mirându-se:

— Aoleo, dar mari mîini ai!

— Mari, că multe mîini am mîncat.

— Vai! că mari picioare ai!

— Mari, că multe picioare am mîncat.

— Dar capul ce mare ţi-e!

— Mare, că multe capete am mîncat.

— Şi gura ţi-e mare!

— Mare, că cu ea am îmbucat atâtea şi atîtea fete şi flăcăi şi tot cu ea am să te răpun şi pe tine.

Şi zicînd aşa s-a şi repezit la ea şi a început a-i suge sîngele, şi a supt şi a supt pînă a rămas fata galbenă ca turta de ceară şi a murit.

După ce a murit, a lăsat-o acolo moartă şi a deschis uşa Muma-Pădurii şi a plecat de s-a dus la treaba ei.

Cînd au venit părinţii acasă au găsit pe fata moartă întinsă.

Au ţipat, au jelit, au întrebat pe lume că cum şi ce fel, ce au fost ia ei, hoţi or ce de le-au omorît fata. Nu ştia nimeni nimic să le spuie. Numai nişte oameni de lucrau nişte pămînt au zis că poate o fi fost Muma-Pădurii.

Dar acum, cine era, cine nu era, fata murise şi aşa începură şi ci a se pregăti să o îngroape ca pe tot creştinii, cînd iacă un flăcău, care o ceruse pe ea do nevastă, auzind de Muma Pădurii, se duse la o vrăjitoare şi aia îi spuse că de o fi omorâtă de Muma-Pădurii, aia o poate şi învia la loc de o vrea, or de o putea-o cineva sili.

Flăcăul iubea mult pe fată.

Dăduse fuga la părinţii ei şi le spusese să mi grăbească cu îngropăciunea că el se prinde să se ducă să puie mâna pe Muma Pădurii şi să o silească să-i învieze logodnica.

Aflase el flăcăul de la vrăjitoare şi pe unde o poate găsi prin pădure.

Îşi luă deci merinde, arme, străbătu pădurea d-a lungul şi d-a curmezişul şi după multă oboseală a văzut o stărişte mare ca o arie bătătorită şi colea şi colea stropi de sînge pe paie pe alea.

Cum văzu aşa, se ascunse după un copac gros şi se puse să aştepte să vie Muma-Pădurii, c-aşa îi spusese lui vrăjitoarea, că unde o găsi picături de sînge, acolo vine ea.

Nu trecu mult şi numai aude pădurea trosnind şi vede pe dihania de Muma-Pădurii despletită şi neagră şi cu mîinile ca răşchitoarele şi boboşată, venea cu un trup de fată în braţe şi sugea sînge din el.

Flăcăul, cum o văzu, se pregăti, o lasă să treacă în aşa chip ca s-o poată apuca pe la spate, şi cînd îi veni bine, se repezi şi îi dădu una în cap cu o moacă, de scăpă dihania fata din mînă şi căzu ameţită pe brânci.

El atunci a trîntit-o jos şi i-a pus genunchiul în spinare şi o mînă pe după gît, iar cu ailaltă a scos paloşul.

Muma-Pădurii s-a silit să se întoarcă cu faţa în sus, dar flăcăul o ţinea de nădejde cu faţa în jos că apoi nu mai scăpa de-l putea ea apuca în gheare; şi văzind că era băiatul puternic şi nu putea face nimic a început a se ruga să o lase că-i face şi-i drege şi-i dă bogăţii, şi câte făgăduieli toate i-a fost făcut numai s-0 lase.

Flăcăul i-a spus că-i dă drumul dacă îi spune cum să învie pe fata de-i supsese sîngele noaptea trecută.

Ea întîi n-a vrut să spuie, dar văzînd că flăcăul îi pune paloşul la gît şi începe a apăsa, a zis:

— Stăi, nu mă omorî, că ţi-oi spune.

Şi i-a spus:

— Crestează în pulpa piciorului meu, şi ce sînge o curge pune-l în ceva şi varsă-i-l pe gît, că înviază.

Flăcăul, dacă a auzit aşa, a omorît-o de-a binele şi după ce a omorît-o de tot a crestat-o la pulpă, a luat sîngele într-o sticlă de o luase cu apă, a luat şi pe fata de îi supsese dihania sîngele atunci, şi a dus-o în sat, şi acolo, după ce a înviat pe logodnica lui, i-a mai rămas sînge de a înviat-o şi pe ea şi a dat-o zdravănă şi bine părinţilor de nu mai ştiau de bucurie, săracii; iar el s-a însurat curînd după aia , cu logodnica lui, care-l iubi şi mai mult, c-o scăpase şi de la moarte, şi trăiră bine şi făcură o spuză de copii.

Povestit de doamna Maria Pariano, care l-a auzit, cînd era copilă, la Mihăileşti, în Vlaşca, de la o ţărancă bătrînă.