XXXV Cele două sălcii

A fost odată ca niciodată, a fost o femeie care mult cu multul ar fi dat să aibă şi ea un copil, dar mult se rugase la Dumnezeu şi multe făcuse în zadar.

Într-un an, ducîndu-se la biserică în noaptea sfintelor Paşte, pe o cărare lăturaşe aşa, iaca îi iese înainte o femeie bătrînă care îi dădu „noapte bună” oprind-o în loc și-i zise:

— Femeie, mare ţi-e dorul de copii, dar nu ţi-e scris să ai; iar dacă te-o răbda inima să aibi unul care să-ţi moară cînd o împlini şaisprezece ani, apoi te pot eu ajuta, dar atît mi-e puterea, mai mare nu mi-e.

— Ce-oi îndura cînd o muri, nu ştiu, dar măcar să ştiu că-nnebunesc, că mor, să văz și eu ce e copilul, ăi şaisprezece ani, să-l iubesc şi să-l alint, şi pe urmă o fi ce-o fi, ar fi răspuns femeia.

Şi a pierit bătrâna ca năluca.

Iar femeia înaintind spre biserică a văzut o scînteie şi cum a văzut-o, cum a rămas însărcinată şi peste nouă luni a născut o fată care a crescut, s-a făcut frumoasă de s-ar fi mirat o lume, cică, că i se dusese vestea peste mări şi ţări; dar în ziua cînd a împlinit şaisprezece ani, a închis ochii în pace, ca şi cum ar fi adormit, şi cu ei închişi a rămas că nu i-a mai deschis.

Ţipetele, plînsetele şi vaietele bietei mă-si ar fi înduioşat tot satul şi pe toţi drumeţii trecători cari o auzeau, dar de!... aşa e scris, aşa e şi s-a isprăvit.

A îngropat-o biata mă-sa într-o poiană dintr-o pădure, să fie în mijlocul florilor şi floricelelor, că nu mai putea după ele cînd trăia, şi după aia n-a mai trecut mult şi de jale multă s-a tot uscat aşa pe picioare pină a murit şi ea.

A trecut, după ce a murit, multă vreme la mijloc, că pămîntul de-l făcuseră groparii moşoroi pe mormîntul fetei în pădure scăzuse, se făcuse otova cu ălîlalt, şi iarba amestecată cu flori crescuse peste el de nu s-a mai fost cunoscut unde era, că şi crucea de lemn de o avusese la cap se tot plecase pînă căzuse şi se făcuse una cu pămîntul putrezind, iar oamenii, ca omul, uitaseră de tot de ea.

Şi după ce a trecut atîta vreme, iaca i-a venit poftă feciorului împăratului ţinutului ăluia să-şi facă un palat într-o pădure, şi fiind pădurea unde era îngropată fata a mai frumoasă dintre toate, pe ea a ales-o, iar în ea locul ăl mai frumos era taman poiana unde putrezise biata fată a ălii femei de pomenirăm.

Dacă i-a plăcut, locul şi-a durat palatul şi — vezi dumneata, cum s-a potrivit — a căzut cuhnia pe locul unde fusese mormîntul.

Acuma fata, cică, cum fusese ea ursită, nu era moartă ca toţi morţii, şi când erau bucatele împăratului pe foc, numai gata să le dea la masă, se desfăcea binişor duşumeaua din cuhnie, cum ieşea bucătarul pe undeva, şi ieşea ea, şi mai frumoasă de cum fusese cînd trăia, şi lua pumni de sare şi arunca în bucate de le făcea potroacă şi iar pierea pe unde venise.

Pe mulţi bucătari îi dăduse împăratul afară din pricină că nu mai putea mînca nimic de sărat, dar degeaba, că oricare venea, bucatele tot sărate le dedea la masă, pînă o dată mirosind împăratul că trebuie să fie ceva la mijloc se hotărî să vază el ce e şi cum.

S-a pus de-a gătit el singur bucate într-o zi, şi cam pe sub seară — că pe sub seară îi spuseseră bucătarii că se sărau bucatele — cam pe sub seară se aruncă pe un pat făcîndu-se a dormi, dar cu ochii gata să vază ce-o fi.

Aşa a văzut cum se desface duşumeaua, cum ieşea frumuseţea de fată şi cum lua dintr-un dulap pumni de sare şi arunca în bucate. După aia se uită împrejur şi văzîndu-l acolo, pesemne că i-o fi plăcut ei orice, dar se duse spre patul pe care se făcea că doarme şi se uită la el lung, ba ce se uită?... că se apropie bine, pînă nu ştiu cum îi veni la îndemână băiatului şi mi ţi-o prinse repede de mijloc şi o sărută o dată.

Dacă apucă de o sărută, fata se aşeză lângă el pe pat, că aşa-i era scris ei ca, cum o săruta-o vrun flăcău, să nu mai poată intra în groapă, şi i-a spus istoria ei toată. Iar el nemaiputând de dragul ei i-a făgăduit că o ia de nevastă.

Petrecură ei toată ziua şi toată noaptea amîndoi, iar a doua zi de dimineaţă, ce să vezi dumneata? a fost venind un om de la tată-său împăratul, cum ca să vie la împărăţie că vrea să-l însoare.

Pe biata fată a coprins-o un plîns de-ţi era mai mare mila, dar feciorul împăratului nu se putea împotrivi poruncei tată-său: trebuia să plece şi a şi plecat lăsînd pe fată plângând, măcar că-i făgăduise că se întoarce şi că tot pe ea o ia de nevastă, că ea îi era dragă lui.

După ce a plecat feciorul de împărat şi a mai plâns fata ce a mai plins, ce s-a gindit ea: să se ducă şi ea acolo la împărăţia tatălui lui ca să fie pe-acolo să vază ce s-o întâmpla, că n-o mai răbda inima să stea locului. Dacă s-a gândit aşa, a şi plecat... S-a luat după urmele copitelor cailor şi a ajuns la palat că nu era departe. Dacă a ajuns acolo a prins a întreba pe unul, pe altul, şi toţi i-au spus că e să se însoare feciorul împăratului cu o fată frumoasă de i-o alesese tată-său. S-a chinuit ea mult, biata, auzind aşa, dar a mai aşteptat că doar o da cu ochii de feciorul de împărat ca să-i aducă aminte ce-i făgăduise; n-a putut da de el nici e-un preţ, şi a doua zi umblînd ea pe dinaintea palatului, iacă vro doi slujitori şi o femeie mai trecută că vorbeau aşa:

— Ei, doică, acu să vedem ce daruri ăi căpăta de nunta feciorului împăratului, că de!... dumneata l-ai lăptat.

— Ei, darul ca darul, măiculiţă, ar fi răspuns doica, să-l văz eu însurat şi norocul lui să fie bun...

— Păi, de-nsurat o să-l vezi, că cică e gata-gata... Auzind aşa a coprins-o pe fată aşa jale şi aşa durere incit s-a dus drept la doică şi a rugat-o să vie mai deoparte să-i spuie ceva, şi mergând doica, ea i-a zis:

— Să spui feciorului împăratului de l-ai lăptat dumneata, că fata din cuhnia palatului lui din pădure s-a înecat de dorul lui...

Şi cum a zis aşa, cum s-a repezit la o gârlă de curgea mai încolo niţel şi s-a aruncat în ea.

A ţipat ea, doica, a dat s-o oprească, a rugat pe ăi doi slujitori să se arunce după ea să o scape... degeaba... Când o găsiră d-o putură scoate pe mal, ea se înecase, murise d-a binele.

Dar acum, vezi dumneata, lucrurile cum se întâmplaseră nu erau cum ziseseră slujitorii, ci feciorul de împărat spusese lui tată-său cum şi ce fel i se întîmplase şi se ruga mereu de el să-l lase să ia do nevastă pe aleasa inimii lui, şi nevrînd împăratul cu nici un preţ, el sta mereu pe lingă el că dor-dor l-o îndupleca.

După ce se înecă fata, doica se duse de spuse feciorului de împărat ce se întîmplase, şi feciorul de împărat se repezi ca un zănatec să vază adevărat e, fata iubita lui era a de se înecase; şi văzînd că ea era, l-a coprins aşa durere încît curînd s-a stins pe picioare, lăsînd cu limbă de moarte să-l îngroape într-o groapă cu fata; dar împăratul n-a vrut deloc, ci a pus de l-a îngropat tocmai în partea do dincolo a bisericei, dar n-a apucat să se bătătorească pământul pe mormînt şi a răsărit o salcie şi tot în ziua aia a răsărit o salcie şi pe mormîntul fetei de partea ailaltă a bisericei, şi au fost crescut aste sălcii într-o zi ce cresc altele într-un an, şi curînd au trecut de susul bisericei, şi dacă au trecut au început a se întinde pe coperiş pînă li s-au întîlnit ramurile, şi de atunci din ce trecea din aia se amestecau ramurile şi crăcile mai tare şi amestecate şi alăturate stau întruna şi-or fi stând şi în ziua de azi acolo unde or fi, că cu nu ştiu, că nu le-am văzut, ci numai am auzit de ele, şi încălecind pe şea vă spusei dumneavoastră aşa.

Auzită în comuna Izlaz, lângă Brăila, şi comunicată de d. N.D.

Share on Twitter Share on Facebook