XLI Țapul babii

A fost odată, când o fi fost, demult, doi bătrâni, un unchiaş şi o babă.

Ăşti bătrîni erau sărmani. N-aveau ei după sufletul lor decît o viţeluşe.

Într-o zi, nemaiavând deloc parale, n-au avut ce face şi a zis moşul:

— Du-te, babo, cu a viţea la bâlci ş-o vinde.

— Bine, moşule, să mă duc, a răspuns baba.

Şi a plecat cu viţeaua legată cu funia de coarne.

S-a dus ea la bâlci.

Aci cum a intrat, iacă trei inşi, trei fraţi, cari cum au văzut-o bătrână, cum s-au vorbit să vază n-or putea-o înşela, că ăştia erau trei fraţi înşelători.

Se învoiră cum să facă şi aşa făcură.

Se despărţiră.

Veni la babă numai unul.

— Bună ziua, babo.

— Bună să fie, măiculiţă.

— De vânzare ţi-e ţapu ăsta?

— De vânzare, dar nu e ţap, e viţea.

— Asta viţea?

— Păi !

— Aş!

— Viţea, zău!... Ce, dumneata nu vezi?

— Da’ e ţap, babo, mai întreabă şi pe altul, dacă nu crezi.

Baba a început să se închine şi s-a depărtat.

Nu merse mult şi iacă fratele al doilea.

— De vânzare ţi-e ţapu, babo?

— De vânzare, dar nu e ţap, e viţea.

— Da ce viţea!... Ce dracu, nici nu ştii ce ţii de funie?

Baba iar s-a închinat şi a plecat înainte pînă i-a ieşit în cale şi fratele al treilea, cu care i s-a întâmplat tot aşa.

Biata babă, văzînd că toţi îi zic tot aşa, că e ţap viţeaua ei, ce era să facă?... a crezut şi ea că e aşa şi a zis ălui d-al treilea:

— Dacă zici dumneata că e ţap, ţap să fie.

— Păi ţap e... Ce cei pe el?

O fi, o drege, i-a dat ce i-a dat, ce s-au învoit, şi-a cumpărat şi ea lucruri cit i-au ajuns paralele şi s-a dus acasă.

Cum a văzut-o, moşul a întrebat-o:

— Vînduşi viţeaua?

— Ce viţea, moşule, că era ţap!

— Care, fă?

— Ia ălade plecai să-l vînz.

Moşul se uită la ea lung aşa, nedumerit.

Baba i-a spus cum a mers lucrul şi atunci a priceput el cum mergea şiretenia.

„Aşa! gândi moşul, apoi dar las’ că eu vi-s popa, fraţilor înşelători !“

Că moşul ştia pe ăi trei fraţi, că se ţineau numai de d-astea.

S-a dus în sat, a luat cu împrumut de la un ţăran o gloabă de cal numai pielea şi osul de slab, şi de la altul un galben de aur şi, cînd s-a mai făcut bîlci, a vîrît, să iertaţi, galbenul sub coada calului şi a plecat călare la bâlci.

Cum a ajuns la bîlci, cum s-a pus într-un colţ lângă ăi trei fraţi înşelători şi sta la spatele calului, şi cum se băliga calul, cum se repezea colo cu un beţişor şi răscolea şi răscolea.

Ăi trei fraţi înşelători băgară de seamă ce făcea moşul şi se apropiară de el să-l întrebe:

— Dar ce faci, moşule, de răscoleşti aşa balega calului?

— Răscolesc, oameni buni, că venisem să tîrguiesc la bîlci şi eu cîte ceva şi alte parale n-am decât ce-mi dă ăst cal, şi azi nu-mi dete nimic pînă acum.

— Cum îţi dă calul bani?

— Uite aşa, că are dar calul meu; în toată ziua găsesc în baliga lui un galben, doi, uneori si mai mult.

— Ce glumeşti?

— Ba nu glumesc deloc.

Ăi trei fraţi înşelători nu crezură, dar stătură lîngă calul moşului, că tot n-aveau ce face.

Nu stătură mult şi se mai baligă calul o dată, de două ori; la a treia oară iacă găseşte moşul galbenul de faţă cu ei.

Ei au rămas cu gurile căscate.

Ioi-te, mă ! au șoptit ei, fu adevărat. Ai să cătăm să-l cumpărăm de la unchiaș.

Și se dădură pe lângă el.

— Ia ascultă, moşule, cum vine de face calul dumitule galbeni?

— Are dar el aşa; da’ încă nu-k hrănesc eu bine, că sunt om sărman, da’ să-l hrănesc cum hrănesc caii boierii cu orz, cu ovăz, apoi face mulţi, ce numai cîte unul? Acum nu vedeţi dumneavoastră că el, săracul, abia se ţine pe picioare de nemîncat?

— Nu-l vinzi moşule?

— Nu, cum să-l vînz?

— Îţi dăm bani buni pe el.

Că ce s-au gîndit ăi fraţi?

„Dacă i-om da noi hrană bună, lesne ne scoatem banii şi ne şi îmbogăţim după aia.“

Că în sus, că în jos, făcură tîrgul în sfîrşit.

Luă moşul o căciulă de galbeni şi se duse.

Cum ajunse acasă se duse de plăti calul, plăti galbenul şi rămase cu ce-i mai rămase.

Fraţii înşelători s-au dus acasă, au curăţit bine un grajd, au pus ele au umplut o baniţă cu ovăz, cu gînd să facă calui galbeni mulţi de la început, că erau lacomi, şi a pus-o dinaintea calului.

Calul, săracu, flămînd şi lacom, că nu mîncase ovăz niciodată, s-a pus şi a mîncat şi a băut pînă a crăpat şi a căzut dinaintea uşei.

A doua zi de dimineaţă, unul dintre fraţi se duce la grajd să vază pricopseala. Dă să deschidă, uşa nu se deschidea deloc.

A început să strige la fraţi:

— Măi, ia aduceţi o pătură d-alea-ncoa, că mi se pare că ne-a pus Dumnezeu mîna-n cap.

El gîndea că a umplut calul grajdul de galbeni.

Ăilalţi doi fraţi ieşiră din casă cu o pătură, dar şi începură a-l ocări, ba era să-l şi bată, că ce a căutat el la grajd fără ei, că se juraseră, unul fără ăilalţi să nu se ducă, ca să nu se înşele unul pe altul.

În sfîrşit, s-a isprăvit asta şi s-au pus să deschidă grajdul.

Dacă l-au deschis, au dat de stârvul calului umflat.

Au rămas cu gurile căscate pină la urechi.

Ce era de făcut acum?

Să caute pe unchiaş să-i ia banii îndărăt că-i înşelase.

S-au pus ei să-l caute.

Până să-l caute, până să-l găsească, că l-au găsit la urma urmii — că-l cunoscuse un giambaş din bilei, cum şi de unde era — moşul s-a vorbit cu baba aşa:

— Fă babo, pregăteşte o burtă de vacă şi umple-o cu sânge, şi de-i vedea că vin ăi trei fraţi înşelători, să dai fuga să te-ncingi peste pântece cu ea şi pe urmă să vii în casă şi să nu te temi de ce oi face cu, că eu am să dau cu un cuţit în pîntecele tău de am să sparg burta de vacă şi să curgă sângele din ea. Iar după aia eu am să fac un vioroi de coceni şi am să te mângâi aşa cu el ș-am să zic:

Tu atunci să te scoli şi să te freci la ochi şi să zici: „bre, dar greu dormii!” Auziși?

— Auzii, unchiaş, a răspuns baba.

Şi-i mai spuse el şi altele mai multe cum să facă.

Aşa peste câteva zile iaca vede baba de departe trei inşi pe linia satului.

Se uită bine la ei...

Ei erau: ăi trei fraţi înşelători.

Fuga baba să facă cum îi zisese moşul, după ce-i spuse moşului că vin.

Dar moşul în vremea aia făcuse şi vioroiul de coceni şi-l pusese pe vatră.

Intră fraţii înşelători în casă şi cum intră nici „bună ziua“, nici nimic, încep să strige la unchiaş că i-a înşelat şi să meargă la judecată cu ei îndată.

Moşul le-a spus:

— I-ăţi fi dat să mănânce ovăz mult dintr-o dată şi a băut apă şi s-a umflat de a crăpat, — că el bănuia ce făcuseră ei ştiindu-i lacomi — d-aia nu e vina mea, că nu trebuia să-l daţi mult dintr-o dată, că nu era-nvăţat...

Dar fraţii o ţineau una că să meargă cu ei la judecată, că ei acum rămăseseră fără cal, si vreau barim să încerce, nu şi-or mai putea scoate ceva din parale?

Baba sări cu gura, că ce e vinovat moşul, că aşa, că pe dincolo.

Moşul îi zise să tacă.

— Ba nu tac deloc.

— Fă, taci.

— Ba nu tac...

Pînă se făcu moşul a se îndârji tare, şi o dată scoase cuţitul şi se repezi la ea de o înjunghie drept în pântece.

Cum o înjunghie, cum începu a curge sîngele din burta de vacă, şi baba căzu jos şi se făcu că moare.

După aia moşul zise ălor trei fraţi de rămăseseră încremeniţi.

— Aide, neică, aide acum la judecată.

Şi se prefăcu că nu mai ştia ce face de nelegiuirea pe care o săvîrşise.

Fraţii se luară după el.

Pe drum, nu se depărtară mult, şi le zise moşul:

— Ştiţi ce, oameni buni, ai îndărăt niţel să-mi înviez baba, că mi-e milă de ea săraca, şi după aia plecăm la judecată.

— Cum s-o înviezi după ce-ai omorât-o?

— Aoleo, păi ce nu ştiu eu?

Se luară oamenii după el să vază şi ei cum o s-o învieze.

Unchiaşul, cum ajunse acasă, se duse de luă vioroiul de coceni de pe vatră şi începu a mîngîia pe babă cu el şi a-i zice

Şi baba începu a se mişca, se frecă la ochi, şi se deşteptă de tot şi zise:

— Bre, dar greu dormii!

Ăia se uitară unii la alţii.

Pe urmă întrebară:

— Bine, pe toţi morţii îi înviezi cu vioroiul ăla?

— Pe toţi, numai mort să fie.

Atunci ei începură să-şi şoptească între ei, că ar fi bine să-l cumpere ei vioroiul ăla.

— Asta, încailea, o văzurăm cu ochii, zicea unul care dorea mai mult să-l cumpere, că se gîndea ce cîştig erau să aibă ei dacă pot învia morţi.

Tura-vura, se învoiră să-i cumpere şi vioroiul unchiaşului cu două căciuli cu galbeni şi plecară cu el.

Ăi fraţi acum întâi şi întâi se duseră acasă să învieze calul.

Nu putură.

Încercară cu un român de la ei din sat... ăla mort ca morţii, ce să mai învieze?

Porniră îndărăt la moş cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt, cu gînd să-l ducă legat la judecătorie.

Unchiaşul, pînă să se ducă ei acasă, pînă să încerce vioroiul, pînă să se întoarcă, a plecat de acasă şi a luat în rînd toate cârciumile de la el din sat pînă la judecătorie, şi a vorbit cu toţi cîrciumarii, şi le-a plătit dinainte tot pentru ce o să vedem noi acum că pusese de gînd să facă.

Dacă au ajuns fraţii la el înfuriaţi de tot, el le-a zis:

— Să merg şi la judecată, de ce să nu merg, că eu v-am dat marfă bună, dar aţi stricat-o voi.

Dar staţi întii să-mi iau a chivără de cînd am fost oştean.

L-a lăsat, fireşte, să-şi ia chivără şi după aia au plecat, în cale iaca o circiumă.

Unchiașul zice:

— Ia ai să poposim aici niţel şi să mâncăm, că sunt obosit şi mi-e foame.

Şi i-a poftit şi pe ei de au mîncat.

Când la plată, ce să vezi?... unchiașul de colo se scoală și cheamă pe cârciumar.

—Ia ascultă, bre!

— Auz.

— Desfundă un butoi cu vin şi dă la toţi oamenii să bea-n norocul meu, că mă duc oamenii ăştia la judecată.

— Dumneata plăteşti? a întrebat cîrciumarul, care era învoit cu unchiaşul.

— Chivăra plăteşte! răspunse unchiaşul, şi dădu cîrciumarului chivăra, iar cîrciumarul se duse cu ea într-altă odaie niţel şi după aia se întoarse iar cu ea de i-o dădu îndărăt moşului şi îi mulţumi de alişveriş ca cum ar fi fost vrun boier, şi după aia plecă moşul cu ăi trei fraţi înşelători după el.

Ăia șopăcăiau între ei că ce să fie chivăra aia de plăteşte singură?

Moşul mai intră într-o circiumă, intră într-alta şi făcu tot aşa, pînă ăia nu mai putură răbda şi-l întrebară:

— Da’ ce e chivăra aia, moşule, de plăteşte pretutindeni pentru dumneata?

— Ei, feţii mei, chivăra asta era istorie lungă, da’ eu să v-o spui aşa mai pe scurt.

— Spune-ne-o, zău, moşule.

— Chivăra asta e fermecată, ea plăteşte pentru cine o are orişiunde; mi-a dat-o mie împăratul cînd am fost la o bătaie cu el în tinereţele mele şi l-am scăpat de la moarte din mîna vrăjmaşului.

Atunci şi-au pus ei în gînd, ăi trei fraţi înşelători, să-i cumpere şi chivăra.

Îi spuseră, după ce se învoiseră între ei.

— Ba aia-i vorbă, le răspunse unchiaşul, să mă lăsaţi şi fără ea. Calul-l omorîrăţi, că nu l-aţi ştiut hrăni de lacomi ce sunteţi, cu vioroiul cine ştie cum aţi umblat de l-aţi stricat, şi pe urmă veniţi la mine să mă purtaţi pe la judecată om bătrîn, care n-am fost la judecată de cînd mama m-a făcut. Nu vă mai vînz nimic. Duceţi-mă la judecată, cum plecarăm, să mă orânduiască la ce-oi fi vinovat, dac-oi fi vinovat, cu ceva, şi când oi scăpa din puşcărie, barim să mai am şi eu chivăra, că alelalte s-au dus.

— Că nu, moşule, că am greşit, că aşa, că pe dincolo... se olicăiau ăi trei fraţi, că acum nu mai facem aşa; numai să ne înveţi bine cum şi ce fel să facem...

— Bine v-am învăţat şi dăţile alelalte, dar dacă nu ştiţi prinde minte ce vă zic, cu ce sînt vinovat.

— Lasă că acuma prindem, ai că-ţi dăm trei căciuli cu galbeni pe chivără, dacă ne-o vinzi.

Moşul se scărpină în cap, şi rămase niţel pe gînduri.

—- Ştiţi ce? a zis el pe urmă.

— Ce? întrebară fraţii.

— V-o vânz, da’ uite cum.

— Spune, moşule.

— Să-mi daţi ale trei căciuli şi să facem ş-un zapis, cum că ce s-o întâmpla, pe la uşa mea să nu vă mai văz. Vă-nvoiţi?

— Ne-nvoim.

— Aduceţi mâinile-ncoa’ dar.

Şi făcură zapisul, îl întăriră, luă moşul banii, ăi trei fraţi chivăra, și plecară care încotro le-a fost drumul şi nici nu s-au mai văzut, că măcar că-i înşelase moşul pe fraţii înşelători și cu chivăra dar ei n-au mai zis nimic, că era zapis la mijloc și le trimisese şi moşul răspuns pe urmă că de ce-şi bătuse joc de ei.

Iar eu sfârşii astă poveste care adevărată este, tocmai ca râmătura de oaie şi ca cornul de porc pe care le-a văzut un orb, după care-a alergat un olog, le-a luat un ciung, şi un despuiat în sân le-a băgat.

Povestit de Leana Gheorghe Sandu, locuitoare pe la marginea Bucureştilor.