XL Vaca neagră

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, a fost o femeie şi un bărbat şi ei aveau o fată. Fata s-a strîns la un an cu altele şi s-au prins pe un caier de lână, care nu l-o isprăvi să găsească pe mă-sa acasă vacă neagră.

Fata femeii şi a omului n-a putut sfârşi lucrul, şi cînd s-a dus acasă, mă-sa se făcuse vacă neagră în bordei.

A strigat fata:

— Mamă, deschide.

Din bordei a auzit:

— Bee!

Şi s-a pomenit că-i deschide uşa cu cornul o vacă neagră.

A plâns fata că din pricina ei se făcuse biata mă-sa vacă, că nu fusese ea harnică îndeajuns, dar nu avu ce să facă. Se făcuse vacă biata femeie şi vacă rămase.

Trecînd cîtăva vreme la mijloc, omului i-a venit gust a se însura iar, că nu putea sta aşa, şi a luat de nevastă o femeie care avea o fată tot cam de seama fetei lui, dar puturoasă de nu o puteai scula de jos. O trimitea numai cu vaca la cîmp şi tot nu putea face nici atît, că nu vrea să se mişte ca să fie de vreun folos, de a trebuit tot fata omului să se ducă şi cu vaca să o pască, după ce făcea toate prin casă şi prin curte şi pretutindeni.

Dar omul văzînd aşa, tot o înjura pe fata a vitregă toată ziua că era aşa nevoiaşă, şi nevastă-sa văzînd că-i înjură fata ei şi o batjocorea cum era mai rău, a prins pică pe fata lui a bună.

Cînd se ducea la cîmp la lucru nu-i mai dădea decît turtă de făină şi ciorbă de cărbune să mănînce, dar fata se îngraşă şi se făcea tot mai frumoasă, de se mira ea cum se îngrăşa şi se făcea frumoasă cu aşa mîncare.

Pasăminte, fata venea la mă-sa, la vacă, şi-i spunea toate păsurile ei, şi dacă muncea şi nu-i dădea muma vitregă de mîncare or de băutură, mă-sa îi zicea să ia cornul ei ăl drept, să sufle în el şi aşa găsea într-însul cîte bunătăţi toate.

A trecut multă vreme aşa la mijloc fără să bage de seamă cum şi ce fel; într-o zi, iacă nu ştiu cum veni fata a leneşe în staul unde era vaca şi a prins-o pe fată cînd mînca şi bea din corn.

L-a pus ea repede la loc, nu e vorbă, dar ea o văzuse.

Dacă a văzut-o s-a dus fuga la mă-sa să-i spuie ce văzuse.

Mă-sa auzind aşa, s-a dus repede la staul şi a încercat să scoaţă şi ea cornul de la vacă, ca să mănînce şi să bea lucruri bune.

N-a putut.

Atunci a rugat-o pe vacă să o lase să-l ia şi ea, dar vaca s a făcut că nu pricepe şi n-a lăsat-o.

De atunci nevasta a d-a doua a omului a început să se ţie de capul lui bărbatu-său ca să taie vaca şi s-o taie că n-aduce nici un cîştig şi cheltuieşte o grămadă cu ea, şi s-o taie şi s-o taie că ea pîine şi sare dintr-un blid nu mai mănâncă, dacă n-o tăia-o.

Omul a răspuns că:

— Cum s-o tai eu, că e vaca mea din tinereţe?

Vezi bine, omul ştia că era nevasta lui dar n-a putut-o îndupleca deloc, şi la urma urmei a hotărât s-o taie și a şi tăiat-o.

După ce a tăiat-o şi i-a mâncat carnea femeia cu fata ei, că el şi fata lui n-au mâncat deloc, i-a îngropat oasele în grădină.

Acum la împăratul ţării ăştia în care sta omul ăsta se făceau hori în toate duminecile si venea tot omul din împărăţie cum era la ei acolo.

Într-o duminică, iacă femeia nu că să se ducă şi ea cu fii-sa, că i se făcuse de măritat şi doar de o găsi şi ea pe cineva prin grămada aia de lume.

A luat-o, a sulemenit-o şi a plecat cu ea, iar pe fata omului a lăsat-o plină de baligă şi i-a lăsat două băniţi de porumb în cenuşă să-l aleagă pînă s-or întoarce ele de la horă.

Fata de!... doritoare să petreacă şi ea că era tînără, s-a mâhnit că n-a luat-o şi pe dînsa şi s-a dus la locul unde erau oasele mă-sii îngropate şi a început sa plingă şi să-i spuie mă-sii mâhnirea ei.

N-a isprăvit fata să spuie tot şi a auzit glasul mă-sii din pâmânt că-i zicea:

— Ia, măiculiţă, hainele de aramă de sînt lângă tine, îmbracă-te, du-te la horă, învârteşte hora de trei ori cu fecioru împăratului şi dă fuga îndărăt, când o veni mă-ta a vitregă să te găsească alegând porumbul din cenuşă.

— Păi dacă n-o găsi porumbul ales nu mă bate, că cum o să-l aleg eu dacă mă duc acolo?

— Lasă că-ţi port eu de grije. Trimit eu un stol de găini să-l aleagă şi să lase nealese numai câteva boabe ca să ai tu ce alege, să te vază ele când s-or întoarce.

A luat fata hainele de aramă, s-a dus de s-a îmbrăcat cu ele şi când s-a îmbrăcat s-a pomenit şi cu ăripi ca îngerii de a putut zbura şi se duse ca pasărea de iute la locul unde era hora împărătească.

Acolo s-a prins lingă împărat, a învîrtit hora de trei ori cu el şi a zburat.

S-a întors acasă, s-a dezbrăcat de haine, le-a dus de le-au pus pe locul unde erau îngropate oasele mă-sii, s-a întors in bordei, a mai ales câteva boabe de porumb de le lăsase nealese stolul de găini de-l trimisese mă-sa, şi când s-au întors de la horă mă-sa şi soră-sa vitregă, ea taman isprăvea de ales.

— Iiii! soră-mea, zise soră-sa a vitregă, mai mult ca să o facă să-i pară rău că n-a fost şi ea, căci n-ai fost şi tu la horă unde-am fost noi, să fi văzut cum a venit un înger îmbrăcat numai în aramă, şi s-a prins lângă împărat, a învîrtit hora de trei ori cu el şi a zburat.

— Am văzut, a răspuns fata.

— Ai văzut tu?

— Da.

— De unde?

— Iacă de pe straşină, m-am urcat şi am văzut.

Şi i-a spus cum fusese pe acolo.

Fata i-a spus mă-sii.

Iar mă-sa a pus de a tăiat straşina ca să nu mai aibă de unde vedea.

Dumineca viitoare, muma şi soră-sa a vitregă iar s-au înţolit să se ducă la horă.

De data asta i-a lăsat două băniţi de orz ca să-i fie şi mai greu, şi să nu mai aibă vreme să se mai uite de undeva ca să vază şi ea hora şi ce se mai întâmplă pe acolo.

Ea, cum au plecat ele, iar s-a dus la locul unde erau îngropate oasele mă-sii şi a început a plînge şi a se văita la ea.

Glasul mă-sii iar s-a auzit.

Acum i-a dat haine de argint.

Cum s-a îmbrăcat de s-a făcut înger, cum a plecat de s-a dus şi s-a prins lângă împărat, a învîrtit hora de trei ori cu el şi a zburat.

Când s-a întors acasă, orzul era ales tot de nişte stoluri de porumbei de nu mai erau decît cîteva boabe când s-au întors mă-sa şi soră-sa de la horă.

Alea cum veniră, fata fuga la ea:

— Iiii, soră-mea, căci n-ai fost şi tu la horă unde am fost noi, să fi văzut cum a venit îngerul ăla îmbrăcat în argint şi s-a prins lângă împărat, a învârtit hora de trei ori şi a zburat.

— Am văzut, a răspuns iar fata.

— De undo ai văzut?

— Iaca de pe coşar.

Şi i-a spus cum fusese pe acolo tot.

Fata iar s-a dus de a spus mă-sii.

Mă-sa a pus de a dărîmat coşarul ca să nu mai vază altă dată, iar când veni dumineca se duseră iar la horă.

Fata acum a fost îmbrăcat-o mă-sa numai şi numai în aur, de au rămas toţi uimiţi cîţi au văzut-o.

Dar împăratul când a dat ea să zboare, a prins să o apuce de un picior: a zmucit ea şi a scăpat, dar i-a căzut pantoful şi împăratui l-a luat, un pantofior mic numai cît o şchioapă.

Când s-a întors muma a vitregă şi soră-sa acasă, ea se făcea că mai alege nişte mei, că acum îi lăsase două băniţi de mei ca să-i fie şi mai greu, dar mă-sa trimisese nişte stoluri de vrăbii de n-avusese ce alege de el până să se întoarcă fata.

I-a spus soră-sa ce s-a întîmplat la hora împăratului, şi ea a răspuns că a văzut.

— De unde ai văzut?

— De pe coş.

A dărâmat muma vitregă şi coşul de necaz.

Dar dumineca viitoare nu mai fuse hora la împărat.

Ce se întîmplase?

Împăratul se amorezase într-atît de fata care se tot prinsese lângă el de învîrtise hora câte de trei ori trei duminici, încât dăduse poruncă în toată împărăţia ca să fie gata toate fetele când or trece oamenii împărăteşti pe care i-a trimes el să vază cine e aia de i s-o potrivi pantoful care i-a căzut ei din picior cînd a zburat, ca s-o ia el de nevastă.

El gândea să dea peste a care fusese la horă de-i rămăsese lui la inimă. Ba ca să nu se întîmple să fie nepricepuţi oamenii lui şi să vază el cu ochii, mergea şi el cu ei prin împărăţie cind încercau fetele pantoful.

Ajunse împăratul cu oamenii lui şi în partea unde stăteau ăl om cu nevasta d-a doua şi cu fetele surori vitrige.

Femeia, cum auzise că se apropie împăratul, pusese pe fii-sa de se înţolise cu ce avea mai bun, de se sulemenise, iar pe fata lui bărbatu-său. care avea taman piciorul mititel de tot, a umplut-o cu baligă şi cu cenuşe şi a băgat-o sub pat poruncindu-i acolo să stea şi să nu crîcnească cît o fi împăratul acolo, c-apoi vai de ea.

A ajuns împăratul acolo, a ieşit fata femeii cu câte alea pe ea, de era ca o pupăză, a încercat pantoful... de unde, că avea un picior de nici gînd nu era să-i fi intrat în pantof. Se pregătea împăratul să plece, când colo iaca in prag cocoşul:

—- Cucurigu gagul... fata noastră a frumoasă e băgată sub pat, mărite împărat.

Împăratul, cum a auzit aşa, cum a pus de a scos-o de sub pat, şi a cunoscut-o cu era ea, că şi pantoful parcă fusese de acolo şi a pus să o spele curând că vrea să o ia cu el îndată.

Femeia de colo:

— Lasă, măria-ta, că e murdară, nu e îmbrăcată, lasă că o aduc eu mîine la palat; plec cum s-o lumina de ziuă.

A ameninţat împăratul ca să nu care cumva să n-o aducă şi a plecat bucuros că o găsise.

Cum a plecat împăratul, ce a făcut femeia?... A luat peşte d-ăla săratul de tot şi până a doua zi nu i-a dat fetei lui bărbatu-său să mănînce altceva decît peşte sărat.

A doua zi, a îmbrăcat-o şi urcat-o intr-o căruţă şi au plecat câte trele şi cu fata femeii.

Femeia luase cu ea un urcior cu apă şi o furculiţă.

Pe drum a apucat-o setea pe fată de atîta sărătură de mîncase şi cînd a răzbit-o tare a cerut mă-sii vitrigi să-i dea niţică apă.

Ea a zis:

— Îţi dau, maică, dacă-ţi scoţi un ochi.

— Vai de mine, cum să-mi scot eu ochiul?

— Dacă vrei, dacă nu, rabdă.

Şi era drumul lung, şi era o arşiţă de soare d-alea cumplitele şi apă nicăieri.

N-a mai putut răbda biata fată.

— Dă să-mi scot un ochi că n-am ce să fac, că mor de sete, a zis ea.

Şi i-a dat mă-sa vitregă furculiţa de luase de acasă şi şi-a scos biata fată un ochi cu ea, şi mă-sa vitregă tot nu i-a dat apă să se sature de tot.

Mai încolo niţel a apucat-o pe fată iar setea.

— Mamă, mai dă-mi niţică apă, că nu mai poci de sete.

— Daca îţi scoţi şi ochiul ălâlalt, maică, îţi dau pînă te-i săt ura.

Fata întâi n-a vrut.

Pe urmă nemaiputând răbda, s-a învoit.

Şi-a scos şi ochiul ălâlalt.

Şi au ajuns aşa la palatul împărătesc cu fata oarbă. Ba a spus împăratului, muma a vitregă, că ea şi i-a scos dinadins, că nu vrea să-l ia pe el de bărbat, că ea iubea pe un flăcău din sat, de s-a scîrbit împăratul de tot de ea, iar muma a vitregă văzînd aşa a început să laude pe fii-sa că e aşa şi e pe dincolo, şi dacă nu e aşa frumoasă ca ailaltă, dar sînt surori... si câte alea, de l-a zăpăcit pe împărat şi a luat-o de nevastă pe sora a vitregă a fetei, iar pe ea a dat-o pe poartă afară.

Biata oarbă, ce să facă?... a dibuit şi ea cum a putut şi s-a aşezat mai încolo la o margine de drum să se odihnească şi s-a pus pe plîns.

Cînd plingea ea, iacă un moş bătrîn.

— De ce plîngi, fetiţo? a întrebat-o.

— Cum să nu plîng? a răspuns ea, că uite şi uite ce mi s-a întîmplat.

Atunci moşul i-a zis:

— Las’ să te ajut eu. Ştii să coşi frumos?

— Ştiu.

— Na astă igliţă şi ăst ac şi astă aţă şi pune de coase o cămaşe cu flori, aşa pe nevăzute cum ăi putea şi dă mai iute, că trec eu mîine pe aici să văz ce ai făcut.

Şi i-a pus moşul în mână o igliţă şi un ac de lemn şi un fir de salcîm d-alea pe care se înşiră foile şi i-a lăsat şi demîncare şi apă şi a plecat. Ea a cusut cum a putut cămaşa pînă a doua zi, că aţa nu se mai sfîrşea şi parcă îi erau degetele vrăjite, aşa umblau de repede, şi cînd a venit moşul era cămaşa gata şi aminteri de frumoasă.

A luat-o moşul şi a plecat cu ea spre curtea împărătească.

Ajungînd acolo a început a striga:

— Cămaşe frumoasă pentru împărătese, cămaşe frumoasă pentru împărătese!

Împărăteasa, sora vitreagă a oarbei, a auzit.

A ieşit la geam.

— Ce cămaşe ai, omule?

— O cămaşă minunată, măria-ta.

— Ia fă-te-ncoa cu ea.

Cînd a văzut-o, i-a rămas inima la ea că, drept, era o cămaşe cum nu s-a mai pomenit pe lume de frumoasă.

— Ce cei pe ea, moşule?

— Un ochi să-mi dai, măria-ta.

— Ce fel de ochi?

— Un ochi de care o fi, de cal, de cîine...

Atunci ea şi-aduse aminte că mă-sa băgase în buzunar ochii soră-si.

Dădu fuga la ea şi-i ceru unul.

Mă-sa îi dădu şi ea luă cămaşa.

Moşul se duse fuga cu ochiul la fată unde era, i-l unse cu scuipat şi i-l puse la loc.

După ce i-l puse la loc, de văzu fata iar, i-a zis să mai coasă o cămaşe.

P-asta încailea a făcut-o de parcă o lucrase zânele nu altceva, că acum şi vedea să lucreze şi moşul îi dăduse el dar să coasă.

După ce a sfârşit-o, a luat-o şi p-asta şi s-a dus iar cu ea la palat de a vîndut-o tot împărătesei pe ochiul ălâlalt pe care l-a dus de l-a aşezat la locul lui unde fusese la fată. După aia a luat-o moşul de mînă şi s-a dus cu ea la împărat d-a dreptul şi a pus-o să spuie ea tot cum şi ce fel i se lntîmplase, cum o pusese mă-sa a vitregă să-şi scoată ochii şi tot.

Atunci împăratul a pus de a legat pe nevastă-sa şi pe mă-sa de coadele a doi cai neînvăţaţi şi cu cîte un sac cu nuci. Când s-au rupt sacii, unde pica nuca, pica şi bucăţica din trupurile lor.

Iar el a luat de nevastă îndată pe fata a bună, şi unchiaşul, care era chiar Dumnezeu, că i se făcuse milă şi lui de cîte îndurase biata fată, a înviat şi pe mă-sa scoţându-i oasele de unde îi erau îngropate, şi suflînd peste ele, şi au trăit cu toţii cu bine multă vreme de acolea încolo.

Auzit da la o fetiță numai de opt ani, anume Ana, care îl ştia împreună cu o mulţime altele de la tatăl său Niţă Ionescu, fierar la Gara de Nord şi de fel bucureştean de la marginea oraşului.

Share on Twitter Share on Facebook