Ca un fel de prefaţă

Cine din noi toţi, o, cititorule care deschizi această carte cu dulce şi blajină plăcere, căci, prin cele într-însa coprinse, te vei întoarce la anii fericiţi ai copilăriei; cine din noi toţi nu am avut o bunică sau o sfătoasă bătrână în familie?

Cine din noi toţi, de la vîrsta de şase şi pînă la vîrsta de doisprezece ani ai copilăriei, nu am ascultat, cu o lăcomie în veci nesăturată, basmele cele frumoase şi minunate pe care, cu glas liniştit şi mîngăios, ni le povestea bunica?

Câte salturi, câte călătorii pe tărîmul nostru şi pe tărîmul celalt, nu ne-a făcut închipuirea, zburînd tot mai iute ca vântul şi nu mai încet ca ghidul, îndată ce al bătrînei „a fost odată ca niciodată“ răsuna la urechile noastre cu un farmec mai inspirator decât cutare sau cutare frază a unei geniale melodii!

Ai văzut până acum şi vei mai vedea şi de aci înainte mult şi măreţe privelişti; ai citit şi vei citi multe şi măreţe descrieri și meşteşugite povestiri, desfâşurându-se ca în trâmbe-trâmbe din penele măiestre ale preavestiţilor romancieri; nici unele însă nu au vorbit închipuirei tale cu elocinţa vie a lui Făt-Frumus, a Ileanei Cosânzene, a Zmeilor celor buni şi a Zmeilor celor răi; nici unele nu au întipărit pe faţa ta mai adevărat, şi mai cu deplinătate plăcerea, sau mâhnirea, sau groaza sufletului; pe nici unele nu le-ai simţit apropiindu-ţi-le în tot şi-n toate, cum ai simţit atuncea peripeţiile admirabilelor basme din vremea de aur a copilăriei şi, deci, a imaginaţiunei tale.

Dacă nu eşti fin de si è cle, hîrşit adică şi în cuget şi-n simţiri, mărturiseşte, cititorule, mărturiseşte neted şi fără şirete restricţiuni că niciodată sau că rar, foarte rar ţi s-a intîmplat să mai vibrezi cu atîta intensitate, să mai împărtăşeşti atît de adânc fericirea sau nefericirea altora şi, ridicîndu-te uşor pe aripele fantasiei din lumea ta, să mai trăieşti atît de complet într-o altă lume cu alte raiuri, cu alţi zei.

Şi mai mărturiseşte, prietinosule cititor, că adesea, mai tîrziu, cînd lupta pentru existenţă te-a aruncat în învălmăşeala cea mare care se numeşte viaţă, te-ai gîndit cu dor la momentele ce petrecuseşi răzimat cu cotul de genunchiul bunichii, cu ochii în ochii ei şi sorbind cu delicie cuvintele ce de pe buze-i, în şiruri nesfîrşite, se deşiră dintr-al ei Înşiră-te, mărgărite!

O! da, te-ai gîndit, sînt sigur, în dese rînduri la Înşiră-te, mărgărite al bătrînei de multe minunăţii ştiutoare, şi te-ai întrebat cu curiozitatea şi mirarea coaptei judecăţi: Doamne! putea-se-vor scrie acele năzdrăvane basme pe cari bunica sau mama Izi ştiau să ni le povestească atîta de frumos acum 20, sau 30, sau 40 de ani? Cât de mult aş dori să văd ce simţămînte şi ce emoţiuni m-ar încălzi acum pe mine care, atunci cînd mama Izi ni le spunea, colcăiam şi ardeam cu atîta putere fie pe lumea aceasta, fie pe lumea cealaltă. Pierde-vor scrise basmele farmecul? Să se poată oare scrie basmele?

Greu, prietine, greu de tot se pot scrie cu florile, şi mirosurile, şi miresmele, şi firea, şi simţirea, şi gîndirea ce-ntr-însele coprind aceste amintiri iubite ale copilăriei noastre.

Nu ştiu, zău! dacă a scrie un basm, dacă a pune pe hârtie şi prin urmare a înlănţui această întraripată şi uşoară fiinţă a geniului popular nu ar fi totuna cu a zdrobi umerii rozalbi şi gingaşi ai unei adorate fecioare sub greutatea năprasnică a unei sarcini ce nu i se cuvine.

Şi iarăşi nu ştiu dacă nu ar trebui să credem că de sus caută să primească darul acei aleşi, cărora li s-a dat să ştie a povesti basmul, aşa cum din nemeşteşugita minte şi amintire a bătrânului sau bătrînei au auzit povestindu-se basmul cel minunat.

Să păstrezi d-a lungul povestirei nota într-adevăr firească a basmului; să ştii a fi şi liric, şi eroic, şi didactic, ca rapsozii, barzii sau scalzii civilizațiunilor primitive; să-ţi potriveşti cuvîntarca pentru ca într-însa şi copilul şi bărbatul să găsească cele ce doresc — primul cu judecata supusă imaginaţiunei şi secundul cu imaginațiunea supusă judecatei; să fii naiv şi profund, blînd şi crud, copilăros şi pricepui; să judeci prin simţire şi să simţi prin judecată; să reuşeşti cu o singură comparațiune a zugrăvi măreţ şi pentru totdeauna o întreagă situaţiune, să hotărăşti nuanţele şi să scoţi la iveală cu partea ce li se cuvine înghiocatele simţimînte mai lămurit şi mai cu ştiinţă decât analistul cel mai destoinic în a despica firul în patru; să poți fără greş şi într-o clipeală să te avînţi spre soarele cel mai fulgurant al unei poezii incomparabile şi îndată să revii pe pămînt, pe tărîmul poeziei glumeţe, sau mişcătoare sau inocente ca surîsul copilului ce-şi zăreşte muma; să-ţi făureşti gândirea sau simţirea în propoziţiuni şi vorbe cari să fie atît de potrivite cu geniul şi firea poporului tău, încât, îndată ce ai scris vorba sau propoziţiunea, ele să se găsească — ecou cunoscut şi iubit — în mintea şi în inima oricărui român de limba ta, toate aceste îndatoriri şi, alături de dînsele, altele multe poate şi mai grele decît acestea, se impun strîngătorului care se încumetă a fixa pe hîrtie acest liber şi mândru produs al muzei populare.

De aceea, ziceam că a transcrie un basm nu va să zică nici a înjgheba o aşa-zisă nuvelă, nici a aşterne un articol de înaltă economic politică, nici a înstruna în neînstrunate versuri o pocitură de simţimînt tras de păr ca şi rimele ce-l împodobise.

Mai greu este a transcrie un basm dccît a face o poezie cu luna, cu stelele şi cu prăpăstiile inimei mele? întreba-vor cu un fel de dispreţuitoare mirare acei ce ciupesc coardele unei liri de mult hodorogite.

Da, domnii mei, e mult mai greu, şi un transcriitor de basme, la care domniile voastre v-aţi uita din vîrful Olimpului năbădăios dar falş al nevrozei poetice contimporane — un transcriitor de basme pe care domniile-voastre l-aţi întreba cînd mai scoate un taxid de basme, v-ar putea răspunde ca Béranger academicului Vinet, poet epic, uitat azi şi de Dumnezeu şi de oameni:

— Ce, d-ta crezi că un basm se poate transcrie tot atât de lesne cît s-ar putea face o poezie cu: „te iubesc, copilă, ca florile roua?“

Într-adevăr, din cei mulţi care au transcris şi transcriu basme dintr-ale noastre, ale românilor, eu nu văd printre cei bătrâni decât pe adîneul cunoscător al limbei şi poeziei noastre populare, pe în veci neuitatul şi-ntru toate cinstitul Ispirescu — acel unchiaş sfătos pe care, ori de cîte ori îl văd cu ochii prietenoasei suveniri, mi se pare că-l aud continuând un basm de mult început: „iar fata de împărat cu părul de aur începu să plângă si plângeau cu dînsa şi crinul, şi rosmarinul, şi florile timpului, şi florile pădurilor...”

Ispirescu, în Legendele sau Basmele românilor, a dat literatura noastre scrise comoara cea mai preţioasă, care acum şi încă şi mai mult mai târziu va fi cartea de căpătîi, un fel de vade-mecum al scriitorului doritor de a şti în limba română ce a fost şi prin analogie ce poate să fie potrivit cu geniul limbei noastre. Pe Ispirescu, autorul falnicului monument al limba române, adică al lui Magnum Etymologicum Romaniae, d, P.B. Hasdeu, l-a pus la loc de mare laudă, şi cuvintele, şi frazele lui, şi accepţiunile de sens, ce el a luat şi pus pe hîrtie din gura poporului, sînt printre cei dintâi factori cu cari d. Hasdeu se foloseşte pentru dezlegarea nenumăratelor probleme ce întîmpinâ în prelunga cale a uriaşei sale lucrări.

Dintre tineri, dintre cei cari au mers şi merg c-un succes strălucit, şi aş zice c-un dar înăscut pe urmele lui Ispirescu, este şi autorul basmelor ce urmează, Dumitru Stăncescu.

Citisem din basmele lui Stăncescu multe, fie în prima-i broşură de acum câțiva ani, fie prin ziarele şi revistele în care, mai încoa, a publicat altele, şi totdeauna am găsit într-însele, toate, zic şi afirm toate îndatoririle ce se cer basmagiului, ca să vorbesc şi eu ca folcloristul Dumitru Stâncescu.

Între Ispirescu şi Stăncescu ca culegători de basme, lăsînd la o parte frumuseţea fondului care e proprie a basmului — fie ca invenţiune, fie ca bogate peripeţii —, deosebire nu există în formă decît că unchiașul sfătos se plimbă lin şi senin prin pajiştele însmălţate ale epopeiei naturale a poporului român, pe cînd tînărul basmagiu saltă şi rîde, zburdă şi s-alintă cu focoasă veselie într-aceleaşi frumuseţi ale folclorului nostru.

Ambii însă posed pe deplin forma ce trebuie dată basmului.

La amîndoi, în modul de a strînge, de a învăţa şi de a povesti basmul cu toate podoabele lui, se vede strălucind, în cea mai bogată lumină, iubirea pentru acest fel de literatură populară.

Pentru Dumitru Stâncescu orice s-ar zice şi scrie despre basm, l-atinge, îl supără sau îl fericeşte ca şi cum ar fi vorba despre el. Cînd a auzit în 1887 pe d. A. Odobescu lăudînd cu minunate cuvinte pe Ispirescu, culegătorul tipograf al basmelor celor preafrumoase; cînd a auzit că d. B.P. Hasdeu va studia basmul în mai multe din lecţiunile cursului său de la Facultatea de litere pe anul 1891—1892, tînărul folclorist şi „basmagiu“ s-a simţit mai fericit decît „Por împărat”; cînd d. B. P. Hasdeu a citat din basmele, strînse de el în Magnu m Etymologicum Romaniae; cînd d. Emile Picot, profesor la şcoala limbilor orientale vorbite din Paris a explicat şi tradus, într-unul din semestrele cursului său de limba română, prima modestă culegere a strîngătorului nostru; cînd cel ce scrie aceste rînduri a vorbit într-alte timpuri cititorilor Românului, într-unul din „Curierele literare despre meritul preţios şi apreţuit al publicaţiunei din 1885, în toate aceste rînduri Dumitru Stâncescu a simţit că i se deschide cerul tuturor fericirilor, că de acolo, dintr-acel cer, tixit cu aur şi nestemate ca o comoară de pe tărâmul cellalt, Făt-Frumos şi un alt fecior de împărat l-aplaudă, că „Fata mică a zmeului mare” îi face cu ochiul şi că „Arăpuşca“ cea mai mult decît frumoasă l-aşteaptă cu drag să-i mulţumească cu braţele întinse, — şi toată această scenă are drept soare luminător un bulgăre de diamant scînteios şi năzdrăvan în care stau bătute în rubine cuvintele: Basmul românesc.

Citeşte pentru a te convinge singur, cititorule; eu mă opresc aci căci de frumuseţea şi poezia basmelor cum le-a adunat Ispirescu şi cum le adună Dumitru Stăncescu, am putea să mergem înainte ca-ntr-un Înşiră-te mărgărite, cu flori dalbe aurite.

G.I. Ionescu-Gion

Domnului G. Ionescu-Gion

Domnule Gion,

Pe la sfîrşitul anului 1884 îmi ieşise de sub tipar cea dintâia coală din broşurica-mi de Basme ce era să apară curând pe urmă. Într-o zi te-am văzut la Biblioteca Centrală, cercetai o carte veche, fără să-ţi fi fost înfăţişat am venit la dumneata cu... mai bine să-i zic îndrăzneala celor şaptesprezece ani, de câţi eram atunci, şi ţi-am dat coala rugându-te ca, dacă-ţi va plăcea, să zici o vorbă la Românul despre mica mea culegere. Te ştiam din „Curierele“ dumitale bun cu cei începători într-ale literaturei îndeletniciri.

Şi ai vorbit la Românul, ba ai vorbit în bine, şi vorbele dumitale au dat avînt şi altora şi mie. În cei opt ani, ce au trecut de atunci, curentul a mers cu putere şi dintr-o parte şi dintr-alta, şi dintr-a încurajetorilor şi dintr-a încurajaţilor.

Pentru lupta pe care aţi întreprins-o dumneavoastră toţi, cei cari iubeaţi poporul şi roadele inteligenţei lui, şi pricepeați foloasele acestor roade, viitorimea vă va pomeni în veci. Dumneavoastră vi se datoresc culegerile de basme, de snoave, de cîntece ce s-au înmulţit în aceşti din urmă ani, căci numai avîntul ce ne-a dat autoritatea d-voastră de profesori, de conferenţiari, de publicişti, ascultaţi şi crezuţi, ne-a făcut pe toţi să avem curagiul trebuincios ca să înfruntăm, fără păs şi fără deznădăjduire, zîmbetde batjocoritoare ale gloatelor de nepricepuţi pretenţioşi.

Numai încurajerilor acestora suntem datori faptul că ne vedem astăzi munca pomenită în bine de oameni ca iubitul şi respectatul nostru director de la Revista nouă, d. Hasdeu, de la înălţimea catedrei sale de la Facultatea de litere, ca d. Odobescu, care a scris in aşa de frumoasă limbă românească, ca d. Emile Picot care ne-o explică franţuzilor la Şcoala limbilor orientale vorbite din Paris. Petricelele simple, culese de noi, au ajuns a avea preţ mare, tăiate in faţete fără cusur şi legate în aur lucrat de către marii meşteri giuvaergii...

În afară însă de recunoştinţa mea de „basmagiu“, care e împărțită între toţi cari au luat asupră-le recunoaşterea preţului acestei literaturi — atâta vreme neluată în seamă — şi la care am lucrat mai mulţi, eu unul îţi datorez dumitale recunoştinţă, domnule Gion, care şi aseară mi-ai făgăduit prefaţa ce-ţi cerusem pentru culegerea mea de ,,basme cu aceeaşi grăbită bunăvoinţă cu care totdauna mi-ai dat sfaturi şi încurajeri în orice alt scriam or întreprindeam. Dă-mi voie dar, domnule Gion, să-ţi arăt astă recunoştinţă închinindu-ţi culegerea de faţă. E munca mea de opt ani, din cei mai frumoşi ai unei vieţi, aceia în care sînt numai plăceri, veselii şi entuziasm; primeşte-o cu plăcere, te rog, căci eu ţi-o închin cu cea mai din fundul inimei mulţumire.

Dumitru Stăncescu

1892, februarie 26