I Sur-Vultur

Odată, pe vremea de demult, cînd mîncau şoarecii pe pisici şi erau mai înalţi ăi pitici, adică aşa vine vorba, da’ eu spui adevărat, s-a întîmplat de a vărsat stăpînul pasărilor din lumea asta cinci chile de mei şi a buciumat din bucium ca să se strîngă toţi supuşii lui de pe pămînt şi să împartă meiul frăţeşte.

Pasările cum au auzit buciumul, cum s-au adunat, care de pe unde erau, de au împărţit meiul parte dreaptă, cum le-a fost poruncit stăpînul. Dar după împărţeală — vezi dumneata cum s-a potrivit! — a prisosit un bob. Prisosind ăl bob s-au repezit toţi, unul ca să-l ia el, ălilalt că lui i se cuvine, ş-a ajuns treaba din vorbă-n vorbă de s-a făcut o bătaie aşa de din cale afară, că, cică, care a scăpat, a scăpat mai schilod, mai ciontit, cum a putut, în sfîrşit, dar care a murit, apoi a murit de tot.

Din astă bătaie a rămas beteag de aripă şi Sur-Vultur, năzdrăvanul de pe tărîmul ălîlalt, care cum s-a simţit că-l doare aripa, a dat dosul tîrîş-grăpiş, şi el cum a putut, într-o pădure mare cu copaci grooşi-groşi !... de nu era în puterea omului să-i fi coprins în braţe, şi înalţi de nu le puteai vedea vârfurile să fi avut cinci perechi de ochi, şi s-a aşezat p-o cracă, cam în marginea ei. Acolo, dacă s-a aşezat, n-a stat mult şi iacă s-a pomenit c-un vînător că întinde puşca să-l împuşce.

— Măi creştine, zise Sur-Vultur cum văzu aşa, lasă puşca jos, nu mă omorî, ci ia-mă de mă du acasă şi mă arăneşte că ţi-oi prinde şi eu bine cindva.

Vânătorul auzindu-l vorbind omeneşte lăsă puşca jos pînă sfîrşi, iar după ce sfîrşi iar o întinse spre el.

— Măi creştine, măi, te-nţelege, măi, că nu-ţi vorbesc de rău, lasă puşca-n jos.

Ăla nu vru, ăsta iar îl rugă... în sfirşit, pînă-n trei ori; la a treia oară se oţărî şi vînătorul să-l cruţe şi-l luă cu dânsul acasă gândind şi el că cine ştie... o fi ceva dacă vorbeşte el ca oamenii. Şi-l duse acasă. Cum ajunse îl obloji la aripă cu boz, cu una cu alta ca să-l vindece mai repede.

După ce-l obloji bine, Sur-Vultur ceru să-i taie o vacă să mănînce, ş-o mâncă toată.

A doua zi, nu, că să-i mai taie una.

— Păi bine, măi Vulture, tu mă laşi sărac, măi!

— Lasă, ce-ţi pasă, răspunse Sur-Vultur, ştiu eu ce fac, dacă-ţi place, dacă nu... eu altfel nu pot să te ajut întru nimic.

— Mai na, dar.

Şi-i dădu să mănînce cîte-o vacă în fiecare zi, pînă nu-i mai rămase nici una. Ce era să facă ? intrase în horă. În ziua cînd îi dădu p-a mai de pe urmă, se pomeni cu Sur-Vultur că-i zice să bată o prăjină de nouă stînjeni în mijlocul curţii ca de vro palmă în pământ şi după ce o bătu, Sur-Vultur o luă în sus şi du-te şi du-te şi iar mai du-te... s-a dus pînă l-a pierdut din ochi omul.

Cînd l-a pierdut din ochi, a început şi el să fluiere.

— Ia te uită, mă, îmi mîncă vitele şi mă lăsă aşa!...

Şi puse mina să se scarpine-n cap.

În vreme ce se scărpina el în cap de necaz, numai se pomeni că-i vîjie ceva la ureche; cînd se uită, ce să vază?... Sur-Vultur se năpustise tocmai d-acolo din văzduh, cît putuse, cu pieptu-n prăjina din mijlocul curţii şi cum o izbise cu osul pieptului o vîrîse pe toată în pămînt!

Apoi se îndreptă spre rumân şi-i zise:

—Îmi încercai puterea; acum pun’te-n spinarea mea şi aidi!

După ce plecară înălţîndu-se în văzduh, taman cînd erau p-aproape de vîntul turbat, Sur-Vultur numa dădu drumul rumânului din gheare şi după ce-l lăsă de se învîrti niţel, îl prinse iar; apoi după ce mai trecu niţel, iar îi dădu şi iar îl prinse pînă în trei ori, după care-i zise:

— Vezi, aşa frică am păţit şi eu cînd ai întins puşca spre mine, cum ai simţit şi tu acu cînd îţi dădui drumul.

Apoi după ce mai umblară, vreme îndelungată, iacă dădură de nişte case, de la soare a fost putând ţine rumânul ochii deschişi, dar la ele nu i-a putut deloc.

Sur-Vultur îi zise:

— Du-te la casele alea că sînt casele soră-mi, şi cere şi tu din pomană, că-mi face mie, gîndeşte c-am murit; iar cînd ţi-o da tu să zici: „Bogdaproste, să fie pomană cui a făcut-o, da’ Sur-Vultur să trăiască unde-o fi“. Şi să-i ceri nuca seacă dintre căpătîie.

— Bine, răspunse omul şi plecă.

Dac-ajunse la casa surorii lui Sur-Vultur, şi dacă i-a dat şi lui din pomană, el a răspuns:

— Bogdaproste, da’pomană să fie cui a făcut-o, iar Sur-Vultur să trăiască unde-o fi.

— Ce, or n-a murit? or trăieşte? întrebă cu bucurie sora; şi de ce n-a mai venit p-acasă... pe un’ s-a rătăcit?...

— Vine acasă, răspunse rumânul, da’ auzi cică întîi să-i daţi nuca seacă dintre căpătîie, şi după aia vine, că-i trebuie să facă nu-ş’ ce cu ea. — Ba aia-i vorbă! răspunse sora, nu l-am văzut d-atâta vreme, nu l-oi mai vedea nici d-aci înainte, da’ nuca seacă n-o dau.

Auzind aşa rumânu se-ntoarse îndărăt, unde lăsase pe Sur-Vultur, şi-i spuse că iaca şi iaca.

— Sui pe spinarea mea, zise atunci Sur-Vultur, şi ai sămergem la frate-meu.

Şi o porniră.

Dacă ajunseră la frate-său, coborî rumânu jos de pe spinarea vulturului şi se duse şi la el, după ce-l învăţă Sur-Vultur să zică tot vorbele ce zisese cînd fusese la soră-sa.

Dar şi frate-său răspunse tot în chipul ăla:

— Nu l-am văzut d-atîta vreme, nu l-oi mai vedea nici d-aci înainte, da’ nuca seacă nu i-o dau.

Atunci Sur-Vultur, văzînd că nici frate-său nu-i dă ce cere, o porni spre casele nevesti-si.

Alături de casele ei era un puţ. Sur-Vultur zise rumânului:

—- Du-te de scîrţiie cumpăna puţului niţel şi de te-o întreba cine e, să spui că eşti om bun şi eşti trimis de Sur-Vultur.

Se duse rumânu, scârțâi cumpăna puțului şi numai iacă auzi un glas:

— Cine e acolo la puţ, că am o căţea brîncuşe cu dinţii de oţel, cînd i-oi da drumul, il face mici fărîme.

— Om bun e, răspunse rumânu, trimis de Sur-Vultur.

Cînd auzi nevasta lui Sur-Vultur aşa, îndată ieşi afară la poartă şi-l pofti în casă şi-l ospătă, şi-i dădu de băut şi apoi se întrebă că ce veşti îi aduce de la bărbatu-său.

— De veşti, slavă Domnului, sînt bune, e sănătos, voinic; a avut un beteşug la o aripă, da’ i-a trecut ; acuma m-a trimis pe mine, că, cică, auzi, să-i dai dumneata nuca seacă dintre căpătîîe, că-i trebuie, nu-ş’ ce să facă cu ea.

Nevasta, cum a auzit ce-i cere, cum a răspuns:

— Să ştiu că nu mai văz cât oi trăi nuca seacă, da’ eu i-o dau, că el multe ştie face ou ca.

Şi i-a dat-o.

După ce i-a dat-o, şi-a luat rumânu ziua bună, a mulţumit că l-a ospătat, şi a plecat de i-a dus nuca lui Sur Vultur.

Cum a văzut Sur-Vultur nuca, îndată i-a zis rumânului să se urce iar pe spinarea lui că-l duce acasă îndărăt.

După ce umblară ei până sfârșiră calea toată, câtă era, au ajuns cu bine în părţile unde sta rumânu. Acolo dacă au ajuns, a coborit din spinarea lui Sur-Vultur, şi după ce s-a coborât, dânsul i-a zis:

—Ei, acu’ na ţie nuca seacă dintre capătîie; cind ăi aveatrebuinţă, despic-o frumos cu vârful custurii, că are să iasă din ea vite multe; vinde din ele, taie, fă ce ştii; iar ce rămâne, bagă-le la loc înapoi plesnind din ăst bici.

Şi după ce-i dădu Sur-Vultur şi biciul, îşi luă ziua bună de la el, şi se ridică, încet-încet rotogolindu-se în slava cerului, făeîndu-se mai mic, mai mic, pînă nu se mai văzu.

După ce se făcu Sur- Vultur nevăzut, rumânu vîrî nuca în sân, puse biciul în dăsagă, că era un bici mic, şi-o porni înainte de merse pîn’dădu d-o pădure mare, verde şi răcoroasă.

Dac-ajunse la pădurea asta mai umblă ce mai umblă prin ea, şi găsi un luminiş unde se aşeză la umbra unui frasin, să-i tragă un pui de somn, să-şi mai vie în fire, că era ameţit de drumul ce făcuse prin văzduhuri.

Adormi; dacă adormi nu se mai trezi pînă înspre seară, când cobora soarele spre asfinţit, iar după ce se deşteptă, nemaiputînd răbda până să ajungă acasă, scoase custura şi crăpa nuca seacă.

Ce să vezi, când o despică!... Câte naţii de vite în lumea asta, el le-a fost avut toate; se umpluse luminişul de mişunau, nu mai aveau loc deloc; un ac să fi aruncat şi nu cădea jos; boi cu coarnele aduse, lungi de cîte-un cot, vaci mai mărunte cu ugerile pline de abia le puteau purta, oi cu lîna ca mătasea, armăsari de mâncau foc, catîri, măgari, capre, pînă și cerbi cu coarnele înrămurite; tot felul de lighioane care va să zică, erau acolo.

Se uită el bucuros la ele, le mai scuipă su nu le dăoache, ş-apoi se duse la dăsagă să scoată biciul, să plesnească, ca să le bage la loc. Când colo, ce să vezi? ia biciul de unde nu e... că-ncoa, că-ncolo, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, biciul nu era şi pace. În somnul lui, cine ştie, o fi trecut vrun hoţ şi negăsind nimic la el, că bani n-avea nici frîntură, o fi luat biciul să nu zică încaltea că nu s-a ales cu nimic.

Ei, acum ce să facă el cu vitele? că să le ia să le mîie de la spate, nici gînd să fi avut; cum era el să mîie sumedenia aia marea? ba să mai şi răspîndiseră prin pădure. Se aşeză şi el p-o buturugă şi începu a plînge blestemînd ceasul când adormise. În vreme ce plîngea el, numai iaca se pomeneşte alături cu Tartacot, barbă d-un cot, călare p-o jumătate de iepure şchiop, care-i grăi aşa:

— Mă rumâne, nu mai plînge, eu ştiu ce-ai tu, şi mă prinz să-ţi aduc vitele şi să ţi le vîr în nucă, dacă mi-i da nădejdea ta d-acasă...

— Da’ ce nădejde mai am eu acasă, vai de capul meu, zise rumânul supărat.
— Ai, ce-ţi pasă, tu făgăduieşte-mi-o, şi eu îţi vîr vitele la loc.

— Apoi dar, dacă e aşa, ţi-o dau, răspunse rumânul.

— Bine, ne-am învoit, urmă a grăi Tartacot, şi scoase dintre firele bărbii un bicişor numai cît degetul ăl mic, şi plesni de trei ori din el. Cum plesni, cum intrară toate vitele în nucă, nuca se închise la loc, şi rumânul se pomeni iar cu vitele înăuntru; iar Tartacot îi dădu şi biciul să se slujească cu el la trebuinţă.

După aia, Tartacot pieri, şi rămîind rumânul singur, o porni înainte spre casă.

Pe drum, se întîlni la un puţ c-un flăcău zdravăn şi frumos c-o dăsagă la spinare, şi-l întrebă unde se duce.

— Un’ să mă duc, răspunse flăcăul, mă duc unde m-a rînduit tata, la Tartacot ăl dă are barbă d-un cot şi umblă călare p-o jumătate de iepure şchiop.

Şi plecă înainte flăcăul.

Taman atunci îşi aduse aminte bietul om că-şi lăsase nevasta borţoasă, cînd plecase, şi că flăcăul ăla era nădejdea de care el nu ştia şi pe care o făgăduise lui Tartacot, cînd i-a băgat vitele în nucă.

„Care va să zică, eu lipsesc d-acasă de vro 16—17 ani, se gîndi el, că el ştia că lipsea de mult, dar nu credea că e atât. Măre, cum trecu vremea!”

Şi începu a plînge de necaz, că cum să-şi dea el copilul pe mâna năzdrăvanului ăla, fără să se gândească; mai bine se lipsea de vite, că cu așa voinic de flăcău îşi agonisea el pâinea de toate zilele... Ei, dar ce să mai zici? ce se făcuse, se făcuse. O luă şi el înainte şi se duse acasă.

Flăcăul, după ce umblă vreme ca la vreun an de zile, ajunse la Tartacot, care îi şi arătă ce avea să facă, şi fiind flăcăul vrenic, în curândă vreme făcu pe năzdrăvan să-l iubească, să-l îngrijească şi să-i dea ce avea mai bun.

Alături de ţinuturile lui Tartacot, erau ţinuturile Dracului, care avea o fată... o drăcoaică şi jumătate, cu nişte ochi de scăpărau scîntei, cu gura mică... nu semăna cu tată-său, neam; se vede că era făcută cu vreo pământeancă. Dar acum cu cine era făcută, nu e treaba noastră, atît că flăcăul se amoreză de ea... şi s-amoreză nu glumă că de n-o vedea într-o zi se prăpădea de tot; fata iar, cum era împresurată tot de pocituri de draci, scălîmbăiaţi şi negri ca tăciunele, fără nici un lipici, se amoreză de el şi mai şi ca el de ea, şi văzînd că nu e rost să se ia amîndoi, că cum s-ar fi învoit Dracul?... otărîră să fugă... şi aşa şi făcură...

Într-o noapte, numai o puse flăcăul alături p-un armăsar turbat al lui, pe care i-l dăruise Tartacot, şi p-aci le fu drumul!...

Taman spre dimineaţă prinse de veste drăcoaica, muma dracului, de fuga nepoată-si şi repede porni pe fiu-său în urma lor.

Cînd a fost aproape să-i ajungă, fata a simţit şi i-a zis flăcăului:

— Ia te uită-ndărăt de vezi ce se zăreşte.

— Vine repede o cioară neagră, răspunse flăcăul, după ce se uită.

— Ăla e spurcatu de tata, zise fata, eu mă fac bisericuţă tu fă-te călugăraş înaintea bisericuţii.

Se făcură așa, și numai iaca și cioara fuga trecu pe lângă ei, uitându-se-ncolo, că nu-i e datina dracului să treacă pe lângă biserică și să se uite la ea. Apoi, după ce se mai duse înainte, văzând că nu dă de ei, se întoarse înapoi și se duse acasă. Cum trecu pe lângă tineri înapoi, cum se prefăcură și ei la loc oameni și porniră repede înainte.

Când ajunse dracul acasă și spuse mă-si că n-a văzut nici urmă de fată or de flăcău, numai o bisericuță c-un călugăraș, drăcoaica i-a dat o palmă de i s-au zguduit creierii-n țeastă...

— Ăia erau ei, netrebnicule, nici atât nu te-ai priceput? Fuga-ndărăt după ei, ce mai stai? Să-i ajungi și să mi-i aduci acilea, să le arăt eu fugă.

Dracul, cum a auzit vorba mă-si, fuga-ndărăt, până iar s-a apropiat de fugari.

— Ia te uită înapoi, ce vezi? zise iar fata flăcăului.

— O coțofană neagră vine de foc.

— Fă-te pieptene și eu pădure.

Pân’ să se facă, dracul și el acilea; da de un’ să știe el că pieptenele și pădurea sunt fugarii, după care alerga el? Că el nu se prea pricepea așa de mult la d-alde astea; astea mă-sa le știa bine. S-a întors îndărăt, iar fără ispravă. Drăcoaica, dacă l-a văzut așa de nevoiaș, l-a scuipat de necaz: apoi a pus o hanță pe ea, a încălecat pe piuă, a dat cu pistolul în fundul piuăi și o dată a sărit trei hotare, lăsând flăcări în urmă.

Fata, cum simți că se apropie bunică-sa, a cărei putere și vicleșug le cunoștea bine, o cam sfecli, dar tot nu se dădu prinsă: se făcu o baltă mare... și pe flăcău îl prefăcu într-un rățoi. Când veni drăcoaica a bătrână și văzu balta, îndată pricepu că aia e fie-sa și rățoiul flăcăul, dar era taman în mijlocul bălții, și nu-l putea ajunge, că fata îl învățase pe el dinainte să stea departe de mal și să nu cumva să deschiză ochii, că i-i ia mă-sa, ci să-i ție închiși strâns.

Mătușa l-a tot momit cu una, cu alta... că să vie să-i dea râme să mănânce... că aia, că ailaltă — rățoiul nu se apropia...

— Rățoiaș, maică, — urmă dânsa, văzând că nu e chip să-l înduplece a veni la mal — ai văzut tu drăcoaica adevărată cum e? N-ai văzut. Ia te uită-ncoa, că eu sunt curat drăcoaică, fata nu e, ea e corcită.

Flăcăul, prost, ce-i veni?.. să vază și el cum e drăcoaica, că tot auzise mereu, dar de văzut nu văzuse niciodată... Deschise ochii s-o vază și, cum îi deschise, cum i-i sorbi drăcoaica, și plecă lăsându-l orb. După ce plecă bătrâna, fata și flăcăul se prefăcură oameni iar la loc.

— Ei, vezi, zise fata, nu ți-am spus să nu deschizi ochii? Acu rămăseși orb! Da lasă că tot am nădejde să ți-i pui la loc. Așteaptă-mă aici, că eu mă duc să încerc să-i fur. Pe bătrână a fost ajuns-o un somn într-o pădure mare, lângă un izvor.

Fata, trecând p-acolo, o văzu și dacă o văzu, îi desfăcu binișor mâna în care ținea strâns ochii flăcăului, îi luă și puse în locul lor un găinaț de cioară; apoi se întoarse îndărăt.

Mătușa, după ce s-a deșteptat, și-a luat picioarele la spinare și a plecat spre casă. Când a ajuns, fiu-său a întrebat-o:

— Ei, ai făcut vreo ispravă?

— Cum să nu fac? ce, sunt nătângă ca tine? i-am sorbit ochii... ia uite-i...

Când desfăcu mâna să-i arate ochii, ce să vază? Găinațul de cioară.

— Asta ți-e pricopseala? întrebă dracul pe mă-sa, care rămăsese cu gura căscată — apoi dar... na!... Și-i plesni o palmă mătușii, vere, de-i săriră ochii din loc și rămase ea oarbă.

Fugarii, de dincolo, văzându-se scăpați teferi și nevătămați, se duseră acasă la tata băiatului unde după ce se cununară, făcură o spuză de copii și trăiră cu toții mulțumiți până la adânci bătrânețe...

Povestit de Dedu Dinu, ajutat de Ioniță al lui Radu Cojocaru, amândoi din Chirculești, plasa Câlniștea, județul Vlașca.