VI.Călugăraş

A fost odată un împărat şi o împărăteasă; şi ăst împărat şi a împărăteasă aveau o fată minune de vrenică, iar de frumoasă, cînd era vorba, pica, ştii, mai altmintrelea decât toate frumuseţile, că-ţi lua văzul, iar inima nu ţi-o mai simţeai la locul ei de se intîmpla s-o vezi, că parcă ţi-o lua cu dânsa.

Într-o noapte, taman cînd împlini 16 ani, visează fata un vis; se făcea c-auzea un glas care-i zicea:

„Fată frumoasă, bărbatu-tău e mort, şi de te-i duce la el, acolo unde e mort, ş-ai sta nouă ani, nouă luni, nouă săptămâni şi nouă zile, citindu-i la cap şi bocindu-l, a învia şi nu s-a mai pomeni căsnicie mai potrivită ca a voastră".

Se scoală fata a doua zi, şi cum se scoală fuga la mă-sa să-i spuie visul. I-l spuse şi o puse să i-l tălmăcească, să-i spuie ce e.        

— Iacă vis, ce să fie? zise mă-sa; nu ţi-o da-n gînd acu, să te duci să-l cauţi?

Plecă fata pe gînduri din odaia mă-si şi se dădu jos în grădină, cînd ce să vezi! nu făcu zece paşi ş-auzi un glas ca din pământ, care-i zicea taman vorbele de le-auzise noaptea în vis. Ş-apoi d-aci încolo un’ se ducea, încotro se întorcea auzea glasul spunîndu-i mereu vorbele alea, de-ajunsese, biata fată, să nu mai aibă chef, să nu mai vorbească, numai se tot gîndea.

Tat-său văzînd-o aşa se silea să-i facă toate poftele, o plimba, îi cumpăra cîte alea toate... degeaba, că ea tot tristă era.

Într-o zi, ai să meargă împăratul la vînătoare şi să-şi ia şi împărăteasa şi fata. Plecară cu curteni după ei, cu oaste, şi merseră, merseră pîn’dădură d-o pădure deasă şi cu nişte copaci groşi şi înalţi de să fi gîndit că acolo a uitat-o Dumnezeu de cînd lumea, că picior de om nu prea avea semn să fi intrat prin ea.

Acum ce era să facă, să se întoarcă îndărăt dacă ajunseseră pîn-acolo?... intrară cu toţii în pădure şi se afundară în ea bine, să vază unde-or ieşi, cînd iată o rărişte zmălţată cu fel şi chipuri de flori, iar în capul răriştei un palat; dar aşa , minune de palat nu mai văzuse nici împăratul nici curtenii de cînd îi făcuse, cine-i făcuse; strălucea, nene, de rămăsese soarele pe jos, că-l întunecase de parcă nici n-ar fi fost.

— Măre, dar al cărui împărat o fi minunea asta de palat? întrebă împăratul.

Curtenii se uitară unii la alţii că nu ştiau nici unul spune; numai unul dădu răspuns întrebărei împăratului cum că el ştie pricina, că palatu-ala aveă cică o pricină. Şi începu să spuie în astfel de chip:

— Palatul ăsta, măriile-voastre, e al unui zmeu; ăst zmeu venind într-o zi acasă a găsit înăuntru la nevastă-sa, care era femeie pămînteancă, pe un fecior de împărat tînăr, care era, cică, feciorul lui Roşu-lmpărat. Dar, cică, cînd a văzut el în ce chip îl înşela nevasta, aşa s-a cătrănit încît pe loc a ucis-o, iar pe feciorul de împărat, pe iubitul ei cică l-a prefăcut în stană de piatră şi pe slugile de prin curte aidoma, că de ce l-au lăsat să intre în palatul lui.

— Bre! făcu împăratul, zi aicea zace oscioarele bietului fecior al lui Roşu-mpărat, ş-alde tat-său nici nu i-o fi ştiind de urmă.

— Ba ştie, măria-ta... că fiindcă să vezi dumneata... e un şiretlic la mijloc. Cică feciorul împăratului Roşu poate să-şi vie în fire, să învieze, dar în ce chip, vezi dumneata, n-o ştiu spune, numai tat-său ştie, că a trimis zmeul p-o vrăjitoare de i-a spus.

Fata împăratului sta ş-asculta.

— Ia să intrăm şi noi să-i vedem, frate, zise împăratul, cum ori fi.

— Aş, păi de unde, măria-ta, că mînă de om nu poate deschide încuietorile. Cîţi au încercat!...

— Măcar, eu tot vroi să-ncerc. Şi puse mina pe clanţa porţii, împinse, smuci, degeaba! Mai puse pe vro cîţiva curteni... nimic!

— Ia stai, tată, să încerc şi eu, zise domniţa, să vedem n-oi putea-o deschide eu.

— Ietă mă minune! nu puturăm noi coşcogeamite cruci de voinici şi ea... Măi, că minunată ai fost, fa fetico...

Şi se puse împăratul pe rîs.

— Rîzi, d-ta, tată, dar eu tot încerc, zice fata.

Şi cum zise aşa şi făcu, puse mîna pe clanţă şi cum o trase în jos, se şi deschise poarta şi intră înăuntru. Dar cum intră, poarta se închise după ea şi o prinse acolo, iar împăratul, împărăteasa, curtenii rămaseră pe dinafară şi rămaşi au fost, că înăuntru nu mai putură răzbate.

Acum să fi auzit chilomane pe ăştia de ici c-au rămas fără fată, ea biet de dincolo, că-i era frică; căci rămăsese singură într-o curte mare şi pustie unde nu erau decît cîteva hoituri împietrite. Că aoleo, că vaoleo! geaba plîngeau toţi că poarta sta ca o stîncă, nu era în puterea nimului s-o deschiză ori s-o dea jos.

Acum fata mai plînse ce mai plânse, şi văzînd că nu e chip să scape, trecu curtea şi intră în casă să vază ce e pe acolo, sui scara de piatră şi dădu d-o uşe; nici n-apucă să puie mina şi se deschise singură; d-aici trecu printr-o grămadă de odăi ale căror uşi se deschideau singure înaintea ei, şi ajunse intr-o sală mare, dar mare nu glumă! şi în mijlocul ei ce să vază!? un pat împodobit frumos şi pe el întins un stei de piatră in chip de om, dar frumos!... de să nu te mai fi deslipit de el, iar dasupra capului atîrnată o bucată de piatră, care zicea cum că: „Cine l-o păzi nouă ani, nouă luni, nouă săptămîni şi nouă zile citind în cartea ce e pe scaun şi bocindu-l îl va învia, şi ăl de-l va învia, de va fi bărbat îi va fi frate, de va fi femeie măritată îi va fi soră, iar de va fi fată o va lua de nevastă”.

Se gândi fata: nouă ani... ani sînt ăia, nu glumă, ce se face ea singură în pustietatea aia? Şi cînd se mai învirti prin odaie şi se văzu singură, ba şi c-un mort alături, o apucă o jale, ş-o apucă un plînset de să fi dat cineva mult cu multul să nu fi fost pe acolo s-o auză.

Ei, dar ce să facă, plînse ce plînse şi tăcu, că şi plînsul e cu rostul lui, a plâns bunioară pină i s-au uscat ochii de lacrămi ş-apoi a tăcut. A tăcut ea, dar numai inima ei ştia ce ştia.

A stat aşa pînă a doua zi spre seară ş-a apucat-o o foame, ştii, d-alea tătărăştile.

— Or oi muri aci de foame, Doamne? strigă biata fată, prăpădită.

Ce să moară, nene! ce să moară, că se pomeni, cît te ştergi la ochi, c-o masă măreaţă de bucate, de gîndeai că... nu mai ştiu ce; şi vinuri, şi zaharicale, ş-o pîne albă... ştii, mai albă ca laptele, şi tacâmurile străluceau de nu puteai ţine ochii pe ele că erau numai aur. Mîncă fata, bău şi se dădu odihnei niţel că era prăpădită, nu atîta de osteneală, cât de obidă. După ce se sculă, văzînd că n-are încotro, că stă degeaba, puse şi ea mîna pe cartea de lingă mort şi începu a citi pe ea... şi aşa tot citind la capul mortului întruna, trecură, nene, nouă ani, nouă luni şi nouă săptămîni. Gînd mai erau nouă zile, iacă aude pe la poarta palatului strigînd: „Roabe de vînzare, roabe, ai la roabe !“

— Iiii! că bine-ar mai prinde o roabă d-alea, gîndi domniţa, s-o mai pui să-l bocească şi ea, iar eu să mai trag un puişor de somn, că nu mai poci.

Şi nu stătu mult la gînduri, chemă p-ăl de vindea roabe şi-i dădu două pungi de galbeni pe una, ş-o cumpără.

Dac-o cumpără îi spuse fata toată şiretenia cum merge şi-i spuse să-l mai bocească şi ea pân’ s-o odihni niţel.

Ţiganca — că ţigancă era roaba — se puse la capul mortului şi începu să-l jelească, iar domniţa se trînti p-un pat şi dormi dusă, preţ ca la vro cinci zile, şi după aia s-a sculat.

— Ei! păzeşti bine? întrebă domniţa cum se deşteptă, s-a întîmplat ceva?

— Păzesc, domniţă, dar de întîmplat nu s-a întîmplat nimic.

— Acum treci de te mai odihneşte şi tu, că-i fi ostenit, şi pe urmă te scol eu cînd o fi să mă culc iar.

A dormit şi ţiganca două zile ş-apoi a sculat-o fata zicîndu-i că, mai fiind două zile pînă să se împlinească vremea să se scoale feciorul împăratului Roşu, s-o lase să doarmă o zi ş-o noapte, iar dimineaţa zilei a doua s-o scoale să-l păzească ea.

Şi după aia se culcă şi rămase ţiganca.

Cum văzu ţiganca pe fata adormită bine, se sculă de la capul mortului, se duse la ea, o dezbrăcă frumos, fără să simţă, de hainele ei de domniţă ş-o îmbrăcă cu ale ei; după aia veni iar lângă mort şi începu a-l boci pînă s-a sculat, iar pe domniţă a lăsat-o să doarmă.

Cînd se sculă feciorul de împărat, dădu cu ochii de ţigancă...

— Ce, dumneata m-ai păzit atâta vreme?

— Păi cine, luminate împărate? eu...

— Da’ aia de acolo cine e? întrebă împăratul dînd cu ochii de domniţa adormită.

— Ia, o păcătoasă de roabă, am luat-o să-mi dea vreo mână de ajutor şi ea doarme bumben.

— Zi, dumneata m-ai bocit?        

— Eu, măria-ta.

— Ei, dar dumneata să-mi fii nevastă, zise feciorul de împărat.

Dar zicea fără chef, că lui îi da brînci inima spre ailaltă, dar tot nu se lăsă, că-i plăcea peste poate şi, uitîndu-se cu drag la ea, cum se făcu cum nu că fata rămase însărcinată. Iar a doua zi îşi luă cu el cîţiva curteni, că pe ceilalţi hotărî să-i lase la palat spre pază, şi plecă la împărăţia tătînă-său.

Iar ţiganca rămase ca doamnă în palat şi fata de împărat dormind dusă.

Merse feciorul de împărat ce merse, după ce porni spre împărăţia lui tată-său, şi numai se pomeni pe drum că-i ajunge la ureche un glas tînguitor.

— Ce să fie glasul ăsta, măi? întrebă el pe vizitiu; ia te uită înapoi de vezi ce e.

— Nu văz nimic, măria-ta, numai o picătură de lucru negru, dar nu-mi pot da bine socoteala că ce e.

— Lasă caii mai încet, să vedem, nu s-o mai apropia.

Mai trecu ce mai trecu şi iar se auzi glasul, dar acum se auzi desluşit.

— Ia te mai uită, măi, de vezi nu poţi zări ceva.

— Ba om se vede, măria-ta... e un călugăr, vine tot în fugă-ncoa.

— Lasă la pas, pînă ne-o ajunge. Şi cum lăsă vizitiul caii la pas, numai se pomeni feciorul de împărat, nu peste multă vreme, cu un călugăr a cărui faţă nu i se vedea că era mai de tot acoperită.

— Ia stai, călugăraş... De unde vii?

— De departe viu şi mi-e degrabă.

— Sui colea alături cu mine, dacă ţi-e degrabă.

Şi călugăraşul se sui lingă feciorul de împărat, iar trăsura o porni înainte.

— Dar de ce-ţi sînt ochii plini de lacrimi?

— Cum să nu-mi fie?... că trecui pe lingă un palat mare şi frumos ş-am auzit un glas duios că cânta jalnic aşa:

De cu seară, fecioară,

Peste noapte mămuşoară

Şi dimineaţa văduvioară.

— Iii! se gîndi feciorul de împărat, aia e fata a frumoasă d-am găsit-o dormind lângă patul meu cînd m-am deşteptat.

Și-l coprinse pe flăcău, măre, o milă ș-un dor de fată, că lui îi și plăcuse cum o văzuse de-l junghia la ficați.

Iar călugărașul plângea bietul lângă el de se prăpădea.

— Taci călugăraş, taci şi mai spune ceva.

— De cu seară fecioară,

Peste noapte mămuşoară

Şi dimineaţa văduvioară,

răspundea călugăraşul şi ofta şi ofta... de ţi se rupea inima să-l fi auzit, iar glasul lui blînd şi jalnic aşa-l pătrundea de adînc pe feciorul de împărat încît prinse un chip de dragoste pentru călugăraş, că n-ar mai fi vrut să se despartă de el pentru toată lumea.

Într-un sfîrşit, după îndelung umblet, ajunse feciorul de împărat acasă.

Cînd l-a văzut bietul tat-său şi biata mă-sa aşa se bucurară, că gîndeai că s-or prăpădi.

— Dar călugăru ăsta ce rost are? îl întrebă mă-sa uitîndu-se la el cam chiondorîş.

— Călugăru ăla nu se desparte de mine.

— Ba e vorbă, nu-l pui eu p-ăla la masă cu noi, zise împăratu.

— Da’ de ce, tată?

— De ce de ne ce, asta e, scurtă vorbă!

— Păi bine, mi-a ţinut de urît atîta vreme, să-i dau barim să mânînce şi odaie să se culce la noapte.

— Las’ că pui eu să-i dea odaie şi demîncare, zise mă-sa, dar la masă cu noi nu-l voi cu nici un chip.

Şi-i dădu bietului călugăraş o odaie murdară la un loc cu slugile şi nişte lături de bucate de-ţi era mai mare scârbă să le vezi, necum să le guşti.

El biet, nu zise nimic, dar noaptea, după ce se culcară toţi, scoase un inel din deget şi trase o cruce în văzduh cu el, zicînd să se facă un palat, şi ce să vezi, măre, ce să vezi?... că cît te ştergi la ochi ieşi ca din pămînt un palat alături de al împăratului, de-l lăsase p-ăla pe lângă el de părea bordei, şi învelit numai cu pietre scumpe de luminase noaptea strălucind.

A doua zi cînd se sculă împăratu rămase cu gura căscată şi multă vreme nu-şi putea veni în fire, văzînd aşa minune de palat durat într-o noapte. Chemă pe împărăteasă, chemă pe fiu-său, şi ăsta cum văzu, fuga se scoborî jos şi se duse acolo ca să vază al cui e şi cum şi ce fel. Cînd intră înăuntru, pe cine să vază?... Pe călugăraş, pe cine?

— Da’ ce, al tău e, călugăraş, palatul ăsta minunatu?

— Al meu.

— Da cum îl făcuşi aşa-ntr-o noapte?

— Vezi că am eu un inel fermecat de la tata.

— Da’ cine e tat-tău?

— E un împărat mare ca ş-al tău.

Şi cum zise aste cuvinte îşi şi lepădă zdrenţele alea de haine de călugăr cu care era îmbrăcată, şi-şi scoase potcapiul de se pomeni feciorul de împărat în faţă cu fata pe care o lăsase dormind în palatul de unde plecase, şi era îmbrăcată în nişte haine d-o minune de frumoase, iar păru-i negru căzuse în valuri pînă la pămînt.

Şi... şi ce?... şi iaca se azvîrliră unul în braţele ăluilalt şi se dezmierdară, iar printre sărutări îi spuse fata toată istoria, îi spuse şi şiretenia roabei, iar cînd veni împăratul ăl bătrîn, că gîndea că i s-o fi întîmplat ceva lui fiu-său de nu se mai întoarce, îl găsi sărutîndu-se cu fata.

— Măi, da’ ce e asta? întrebă el cum îi văzu.

— Păi uite, tată, cum merge treaba: uite aşa şi uite aşa... şi-i istorisi împăratului toată şiretenia, iar la urma urmelor o încheie aşa:

— Şi p-astă fată de-mpărat, tată, am s-o iau de nevastă.

— S-o iei, vezi bine, c-aşa bujoraş de fată nu mai găseşti tu să colinzi lumea întreagă.

— Să ne dai blagoslovenie.

— Ei, cununaţi să fiţi, şi prunci să vă dea Dumnezeu. Aiti... tii!... că mare noroc ai avut, mă, bată-te scîrba, mai zise împăratul uitîndu-se cu drag la noră-sa, halal să-ţi fie!

Ei, şi după aia au făcut nuntă împărătească şi s-au veselit şi împăratul ăl bătrîn cu tot neamu, şi s-a veselit şi norodu de veselia împăratului, şi s-a veselit, cum s-ar zice, cu toţii, numai pe zgripţoroaica de ţigancă o legară de coada unui cal neînvăţat şi-i dădură drumul de se prăpădi, iar eu

încălecai p-o şea

Şi sfirşii povestea.

Povestit de mama mamii, doamna Maria Pariano.

Share on Twitter Share on Facebook