VII Norocul şi nenorocul

A fost odată... e mult d-atunci şi de m-aţi apuca de scurt, nici n-aş şti cînd, dar a fost un împărat mare şi puternic. Şi era aşa de milostiv şi de drept, că venea lumea la el, să le facă dreptate de prin nouă împărăţii.

Împăratul era bogat şi în bogăţii şi în copii. Şi cum să n-aibă, că se căznise împăratul o vreme, o viaţă de om, căci nu era tînăr, slavă Domnului! avea părul şi barba albă colilie, şi cînd e vorba să fi fost tînăr, ar fi avut atîta înţelepciune, cîtă avea el, care trecuse şi prin ciur şi prin dîrmon...

Ar fi fost fericit împăratul, dar ce făcu, ce drese — n-avu de lucru — se pomeni încă cu un copil pe lângă ăi doisprezece ce avea.

— Iiii! nevastă, rău, frate; avem treisprezece copii. Rău număr. Încailea nu făcuşi doi gemeni... Trebuie să păţim noi ceva: or o muri vreunul, or cine ştie ce, că e puntul Iudii, şi unde epuntul Iudii, s-a isprăvit.

Parcă zisese într-un ceas rău, că de cînd se născu fata asta — că fată făcuse împărăteasa — din rău în mai rău o duse, bietul împărat. Ba lăcuste, ba vrajbă între prieteni, ba boale, ba bătălii... ajunsese biata ţară, în vreo zece ani de zile, de-i plîngeai de milă. Lumea gîndeşte că dacă e împărat, or om bogat, e fericit, dar nu ştie că cu cât eşti de sus, cu atît şi neajunsurile sînt mai mari.

Ăsta, iaca coşcogeamite împăratul, bogat, una alta, şi el mai nenorocit ca sărmanul de n-are ce mînca, fiindcă se ştie că nu fac banii fericirea omului, ci mulţumirea sufletească.

Ei... unde am rămas?... aşa... „îi plîngeai de milă“.

Pe bietul împărat îl durea inima de atîtea necazuri, căci era iubitor de supuşi şi drept, dar, se poate să te lupţi cu Dumnezeu?... Tăcea şi el, că n-avea ce face. Dacă văzu că nu mai scapă ţara de necazuri, se hotărî să cheme pe toţi vracii şi înţelepţii din vremea aia şi să ţie sfat cu dînşii, cum că ce e de făcut.

Dar nici ei nu se pricepeau; numai unul mai bătrân, cînd auzi de naşterea fetei, zise împăratului:

— Măria-ta, aici e bubă. Copilu ăla — să am iertare — e pacoste şi pe capul ţării şi p-al d-tale, şi cum să nu fie, dacă e el al treisprezecelea! Dar, de!... noi să-ncercăm... du-te d-ta într-o noapte şi vezi cum dorm copiii, şi să-mi spui mie.

— Bine, răspunse împăratul, m-oi duce. Şi chiar în noaptea aia intră în vîrful degetelor în cămara unde dormeau copiii. Toţi dormeau ca lumea, dar cînd ajunse la fata a mai mică, se minună: dormea cu genuchii la gură şi stîrcită să ferească Dumnezeu.

Ieşi împăratul din odaie şi toată noaptea nu închise ochii de necaz şi de mîhnire.

A doua zi, venind bătrînul cel înţelept, îi spuse împăratul ce-a văzut, iar dânsul oftînd a zis:

— Pînă nu vei depărta fata din casă, zi bună de la Dumnezeu n-o să mai vezi.

Ce ţipete! Ce chilomane! Şi cum, Doamne iartă-mă, să nu fie! că înţeleptul mai zărise că, dacă vrea împăratul să indrepteze lucrurile, să depărteze fata cu totul, s-o trimeaţă afară din împărăţie.

Nu-i venea împăratului, că de! era sînge şi carne din sîngele şi carnea lui. „Dar ce e vinovată ţara să pătimească din pricina mea?“, cugeta el fiind un om drept şi bun. Mai bine oi îneca necazul în mine, dac-aşa mi-a fost scris să pătimesc, şi să scap ţara de năpaste.

Cum zise şi făcu. Spuse fetii pe departe, cum şi ce fel. Fata... mică, plânse; plînseră şi surorile, plînseră şi fraţii şi mai vîrtos muma, ba plînse şi împăratul, dar ce să facă?

A doua zi, după ce o îmbrăcă în vestminte frumoase şi-i dădu bani şi toate trebuincioasele, porunci împăratul unei femei de-ale casei s-o întovărăşească, şi fata plecă plîngînd.

O luă, biata, spre soare-răsare şi merse şi merse, zi de vară pînă-n seară, vorba aia, şi ajunse la hotar; aci dădu drumul femeii de era cu ea, şi o luă singură înainte. Pe drum, se întîlni c-o ţărancă. Cum o văzu, o chemă şi o rugă să facă schimb cu hainele ei ţărăneşti şi să-i dea p-ale ei de prinţesă, şi să-i mai dea şi bani pe d-asupra. Ce vorbă! Cît clipeşti din ochi ţăranca se dezbrăcă, se îmbrăcă cu hainele prinţesei, luă banii şi p-aci ţi-e drumu la sat, să se mîndrească cu norocul ce dăduse peste dînsa; iar fata împăratului o luă înainte, şi merse şi merse vreme îndelungată pînă dădu de-un oraş mare şi frumos. Dar ce mărime? că nu-i dădeai de căpătîi, şi frumos de speriat: avea nişte case mari de zece-douăsprezece staturi de om, parcă erau făcute pentru uriaşi, aşa erau de înalte.

Bani îi mai rămăseseră ei niţel, dar ce să facă, nu erau să mai ţie mult; banul nu e ca năpastea: scapi lesne de el. Se gîndi ea ce să facă să n-ajungă vremea să n-aibă ce mînca. Nu doară că nu i-ar fi dat unul şi altul dacă ar fi cerut, că p-atunci era lumea bună şi milostivă, nu ca acum de te goneşte ca p-un cîine, de-i ceri ajutor, dar nu-i venea ei: sîngele ei de împărat nu o lăsa: ş-aşa întrebă de nu e vrun loc să se bage slujnică. Nici asta nu-i prea venea, dar încailea era ban cîştigat cu sudoarea feţei şi nu mai avea, nu era loc de stat pe gînduri şi pe ales. Aşa intră într-o casă ce-iieşi înainte şi întrebă dacă nu cumva le trebuie vro slujnică. Dar nu era nici un loc gol şi stăpînul o îndreptă la o casă din apropiere. Se duse fata şi-i spuse o slugă că într-adevăr n-au fată în casă şi o luă s-o ducă la stăpîna sa.

Intră cu ea în casă. Dar ce casă, că în ea numai frumuseţi, de-ţi luau vederile; aurării, argintării, pietre scumpe, bogăţii nevoie mare, îi era milă fetii şi să calce prin casă. Mai văzuse ea bogăţii şi la tată-său, dar ca aici, ba.

În sfîrşit, ajunse la uşa odăii în care sta cucoana; o deschise şi dădu cu ochii de o arăpoaică neagră şi buzată, urîtă de te lua groaza: unde avea o gură mare pînă la urechi şi buze mari roşii de-atîrna o oca în jos... s-o visezi noaptea şi mai multe nu!

Chemă pe fată cu binele, că altminteri era dulce la grai, şi pe cînd se tocmea, îi veni fetii să scuipe, dar îi fu milă să scuipe şi în scuipătoare, aşa era de frumoasă, şi scuipă drept pe buza arăpoaicii.

Arăpoaica pe cît era de urîtă, pe atît era de bună, că altminteri de şi-ar fi pus mintea cu dînsa o prăpădea, dar se mulţumi să i zică cu blindeţe:

— Ei, fata mea, eu sînt urîtă, dar cît sînt de urîtă, atît mi-e norocul de frumos; şi cît eşti tu de frumoasă, atît ţi-e norocul de urât; şi am să-ţi arăt.

Fata s-a minunat de atîta bunătate şi i-a căzut în genuchi de s-a rugat s-o ierte, şi i-a povestit toată viaţa ei: cum era fată de împărat, cum fusese al treisprezecelea copil la părinţi, cum o gonise tat-său după sfatul vraciului şi în sfîrşit tot, precum ştim şi noi; iar arăpoaica ridicînd-o de jos cu bunătate i-a poruncit ca chiar în seara aia să puie într-o odaie pe care i-o va arăta, o masă frumoasă şi gustoasă cu câteva feluri de bucate din ale mai alese şi vinurile de asemenea, iar dînsa să se ascunză sub pat, ca să vază norocul arăpoaicei.

Aşa şi făcu fata, şi pe la miezul nopţii se deschise uşa şi văzu, de sub pat, de unde era ascunsă, un tînăr frumos de pica şi îndelicat şi la trup şi la faţă de parcă era tras prin inel. Se puse de mîncă niţel, bău şi mai puţin şi plecă pe unde venise. Iar fata se minună de aşa frumuseţe de noroc.

A doua zi, o chemă arăpoaica şi o întrebă de l-a văzut şi de i-a plăcut norocul ei, şi-i zise că la noapte să ducă, tot în odaia aia, trei cuptoare de pîine, şi mîncarea s-o care toată ziua, iar vin să fie trei butoaie pline, că are să vie norocul ei, şi el nu se încurca cu una, cu două, el mînca şi bea, nu glumea; dar a mai sfătuit-o arăpoaica pe fată, să-i fure un ghem de mătase roşie din dăsagă, cînd a adormi norocul, căci el era să adoarmă după atîta băutură.

Se duse fata seara, după ce făcu cum i-a fost zis, şi se ascunse sub pat; tot pe la ceasu ăla, pe la miezul nopţii aşa intră un zdrenţăros de rumân, nene, de se ţinea peticile dîră după el şi gros şi gras, şi bubos, nespălat, neţesălat... şi cînd văzu mîncarea, fuga ca ogarul la ea, şi mîncă şi bău, pînă-adormi cu paharul în mînă, după ce băuse două butoaie şi dintr-al treilea mai rămăsese numai cît să îmbeţi o muiere.

Fata, încet-încet ieşi de sub pat, luă ghemul şi p-aci îi fu drumul. Cum simţi beţivul, se sculă şi strigă cum că: „Fata mea, îţi dau avuţii, îţi dau toate bunătăţile pămîntului, numai dă-mi ghemul”. Dar fata nu se uită îndărăt, că aşa o învăţase arăpoaica.

Iar norocul de necaz crăpă, acolo în odaie.

Nu trecu mult după astă întîmplare şi se auzi în tot oraşul un pristav, care striga cît îl luă gura, cum că era să se însoare un fecior de împărat mare, dar că firul de mătase cu care cosea rochia miresei se isprăvise şi nu mai găsea nicăieri fir la fel. Arăpoaica zise fetii să se ducă şi ea cu ghemul ei să vază nu s-o potrivi, şi dacă o fi aşa, apoi să nu ceară altceva decît ce-o trage ghemul.

Se duse fata şi parcă fu d-acolo ghemul, că taman aşa roşu trebuia.

— Ce ceri pe el, fetiţo? întrebă feciorul de împărat, bucuros că găsise ce-i trebuia; că şi feciorul împăratului era acolo.

— De, măria-ta... ce să cer?... ce-o trage ghemul, răspunse fata după învăţul arăpoaicii.

— Ia puneţi la cîntar, băieţi, porunci feciorul de împărat, de vedeţi ce trage... Şi rîdea într-însul de prostia fetii.

Dar cînd colo, ce să vezi! minunea minunilor... Puse bani mulţi, mulţi, toţi banii cu care venise feciorul de împărat şi ghemul tot mai trăgea.

— Ei drăcie ca asta! se mirau şi se cruceau toţi.

Ba mai pune cutare, ba cutare, puseră toate trăsurile şi caii şi lucrurile împăratului, şi ghemul trăgea, trăgea mereu.

— Ia pune-te şi dumneata, măria-ta, zise un poznaş bun de glume, să vedem dinadins, ce-o fi!

Împăratul întâi nu vru, dar apoi se înduplecă şi hop! în cîntar.

Nici nu se aşezase bine şi se cumpăni cîntarul. Toţi se minunară de aşa lucru.

— Ei, păi te-a cîştigat, măria-ta, cu toate acareturile, zise iar poznaşul.

— De! ce să-i fac? drept e; cine mă puse să mă sui în cîntar; dar ce e drept nici Dumnezeu nu zice că e strîmb; sînt al fetii.

Dar zicea el aşa mai mult, fiindcă-i plăcea fata, că era frumoasă rău, ba i se părea că e mai frumoasă şi decît logodnica lui.

Fata, cum auzi aşa, îi sări în braţe de bucurie şi-i spuse cine e, şi cum şi ce fel, şi de unde nunta cu fala împăratului, acum, hait! cu slujnica arăpoaicii.

După aia, fata se duse cu el la tată-său, la împăratul, şi făcură nuntă mare şi benchetuiră multă vreme, de bucurie că scăpase de nenoroc. În capul mesii, la locul de cinste, sta arăpoaica, iar împăratul şi împărăteasa împrejurul ei.

M-ar fi poftit şi pe mine la masa lor, că era bun şi drept împăratul, dar nu putea trimite om pe jos or călare, că era departe ţara lui de a noastră.

Şi iac-aşa, înghit şi eu în sec şi-mi ling buzele, numai gîndindu-mă la vinurile şi mîncările lor împărăteşti.

Auzit de la mama.

Share on Twitter Share on Facebook