II Cerbul de aur

a fost, cică, un unchiaş ş-o mătuşe. Unchiaşul a fost avînd de la nevasta dintâi doi copii: un băiat ş-o fată; şi p-ăşti copii mătuşa, muma a vitregă, nu-i putea suferi, îi ţinea nemîncaţi, îi bătea de le învineţea carnea pe ei — bătaie de mumă vitregă, cînd e vorba; în sfîrşit, vai mămuşoara lor ce viaţă duceau bieţii copii, c-avea zgripţoroaica o inimă neagră de-a fost ştiut-o şeapte sate primprejur, şi era şi prefăcută.

Într-o zi, ce i se năzări ei, nu, că ea nu mai mănîncă pîine şi sare cu moşul, de n-o prăpădi copiii; să-i ducă în ce pădure o şti şi sâ-i omoare, or să se piarză de ei, or ce l-o lumina Dumnezeu să facă, numai cu ochii de ei să nu mai dea, că s-a isprăvit.

Se necăji unchiaşul s-o înduplece, o întoarse, o moi suci, c-aşa, că pe dincolo... aş! Baba o ţinea una cu ce apucase de zisese.

N-a putut ieşi cu ea la căpătii. Deci fiindcă era slab de inimă şi o iubea prea mult — vezi cum îl orbise pe el Dumnezeu la bătrîneţe — s-a hotărît moşul să-i facă pe voie.

Într-o zi... « hai, taică, cu mine la pădure să aducem niscai crăci să avem cu ce momi ăl foc », zise el copiilor. Copiii taman se jucau prin bătătură. Cum auziră că să meargă la pădure, prinseră bucuroşi şi porniră.

Dar vezi dumneata, cînd vrea ăl de sus cu omul: copiii cum s-au jucat cu nişte cenuşe, sânul băiatului era plin pînă-n gură; pe drum a tot curs cenuşe d-a lungul pe toate petecele pe unde au trecut.

Şi cînd s-a pitit moşul de ei, ca să se piarză, şi s-au pus bieţii copii jos pe o buturugă plîngînd că se vedeau singuri în desiş, numai a dat fata cu ochii de urma de cenuşe şi tot în fugă s-au dus după ea pînă acasă.

Ajunseră, dar nu îndrăzniră să intre în bordei, c-o ştiau pe mătuşe rea, şi te mira-te de nu i-o lua la bătăi învinuindu-i că s-au pierdut de tatăl lor.

Se lăsase frig căei era cam pe înnoptate. Se urcară pe din dosul bordeiului — că era bordei făcut în pămînt — şi şedeau lipiţi de coşul vetrii.

Unchiaşul şi baba se aşezaseră să mănînce; se auzeau lingurile cum se loveau de bliduri.

După ce sfîrşiră de mâncare, mătuşa de-a dracului, ca să amărască şi mai mult pe unchiaş, zise:

—- Aoleo, unchiaş, uncheşel, unde sunt bieţii copilaşii tăi, să ronţăie şi ei aste uscături?

Copiii, de sus, auzind glasul ei mieros, strigară pe coş :

— Aici suntem, mamă.

Şi dădură fuga în bordei.

Baba să crape de necaz şi mai multe nu. După ce adormiră copiii, ia-l pe moş la ocări şi batjocoreşte-l cum era mai rău, că n-a putut nici atîta lucru să facă şi el, nevoiaşul.

A fost silit de a făgăduit că i-o duce a doua zi, şi acum îi duce de nici nu mai vin.

Şi, drept, a doua zi a băgat moşul de seamă, a deschis ochii in patru, şi cum a pierdut pe copii, i-a pierdut de-a binele, că nu s-au mai ştiut Întoarce. Au rămas în bunget.

Au stat ei, bieţii, cît au stat, cu frică, tremurînd vargă că urlau şi răgeau fiarele de ţi se făcea părui măciucă pe cap, plîngînd de să fi muiat inima cuiva, de cremene să fi fost; dar ce să facă? ei au plâns, ei au tăcut. S-au pornit şi ei, cu inima în dinţi, cînd i-a răzbit foamea, să caute ceva d-ale mâncării. Ce să găsească? rădăcini, alt ce? După foame iacă şi setea, apa nicăieri... se frigeau bieţii copilaşi, săracii, şi mai ales băiatul, că lui îi era mai sete, fetei nu prea îi era aşa mult.

Taman într-un tîrziu, dădură de o urmă de vulpe, plină cu apă de ploaie.

Băiatul se repezi cu burta pe pămînt să-şi mai ungă ale buze barim niţel. Dar când să le atingă de apă, fata il opri:

— Nu bea, frăţiorule, zise, că te faci vulpe şi nu mai are cine mă păzi.

Bietul băiat îşi iubea sora mult.

Se gîndi niţel şi nu bău.

Mai încolo dădu de o urmă de urs tot cu apă de ploaie.

— Nu bea, frăţiorule, zise fata, că te faci urs şi mă omori.

Nu bău băiatul nici de as’dată, dar se pîrpălea de sete să moară.

Tocmai mai spre seară iacă şi o urmă de cerb.

Zise fata că să nu bea că se face cerb şi o împunge, ci să mai aştepte c-or da de vrun izvor, dar el nu mai putu răbda şi bău.

Dacă bău, cum bău se făcu cerb, dar aşa frumuseţe de cerb că s-ar fi oprit vîntul din adiere, şi ar fi încetat pasările ciripirile şi s-ar fi oprit norii pe cer să se minuneze cu toţii și cu toatele de aşa nemaipomenit cerb.

Trupul lui, cât era de mare, era numai şi numai de aur de strălucea să-ţi ia vederile. Soarele rămăsese pe lingă el ca stelele cele mici pe lingă soare, iar coarnele cică i-ar îi îost lungi şi pline de ramuri, şi pe coarne şi pe toata rămurica cică erau semănate pietre nestimate de sclipeau de o minune; iar de la vîrful unui corn la ălîlalt s-ar fi cumpănit încetişor de colo pînă colo un leagăn împletit numai in fire de mătase.

S-a uitat cerbul, cînd s-a pomenit aşa, la soră-sa care rămăsese încremenită, şi din ochii lui ăia mari şi vorbitori au început a se rostogoli lacrimi din belşug. Apoi a îngenunchiat în faţa fetei şi s-a silit s-o facă să priceapă ca să se urce sus în leagănul dintre coarne.

S-a suit fata şi a plecat cerbul prin desiş, şi la ce pas făcea, leagănul pornea cînd înainte, când înapoi lin, şi cînd i se tăcea fetei somn, adormea copilăreşte, legănată încetişor. Au trăit ei aşa în pădure, multă vreme; făcuse cerbul soră-si un culcuş într-un copac înalt, şi aşa-l făcuse că nu era cu putinţă omului or vreunei fiare să-i facă vreun rău.

Într-o zi, he! tîrziu încolo, după ce trecură ani la mijloc, de se făcuse fata mare, iacă se întâmplă de trecu un fecior de împărat prin pădure, umblînd în vînătoare. Uitîndu -se pe sus după pasări, numai dă cu ochii de fată în copac. Cum a văzut-o cum i-a sfîrșit inima, dar ce sfirîit, c-ă nici nu mai ştia pe ce lume e.

Drept, se şi făcuse fata frumoasă de pica; avea nişte ochi mari, mari şi negri, avea un trup subţirel, avea o gură... zână, zână şi pace, ce mai încoa şi încolo; zînă ca zîna a mai frumoasă ş-a mai fără cusur, ca zîna zînelor.

Lasă feciorul de împărat pustiului şi vînătoare şi tot şi se întoarse acasă. De acolea trimise sfetnici la toate peţitoarele din Împărăţie cu vorbă că a care i-o aduce la palat pe fata de sta într-un copac în pădurea cutare, se pricopseşte pe vecie, ea şi tot neamul ei.

Una, bătrână, dibace, se prinse că o aduce ea; se duse în pădure, căută până dădu cu ochii de fată, şi se ascunse în apropiere să vadă cum şi în ce fel merg lucrurile.

Văzu şi se cruci. Văzu cum venea cerbul cu rădăcini de da fetei să mănînce, cum o ajuta să se dea jos şi o însoţea să se plimbe, cum o îngrijea, în sfîrşit, şi cum îl săruta ea şi cum pe urmă, când era să plece cerbul, ea se suia în copac spre a nu întîmpina vreo primejdie.

Cugetă baba bine. Pețitorie nu încăpea; cui s-o ceară? cerbului? cum era să se înţeleagă cu el? ce, ştia ea limba cerbilor? Mai nemerit, gîndi ea, c-ar fi s-o ademenească cu ceva şi s-o răpească, că altminteri chip nu era.

Se întoarse acasă, ceru împăratului doi cai buni de-i puse la o căruţă, luă în căruţă ce-i trebuia şi porni la pădure. Intră şi lăsă căruţa mai departe în seama unui argat de la curtea împărătească, cu care se înţelesese. Pe urmă, în mină cu nişte pirostrii, cu o căldare şi cu o donicioarâ cu apă, se duse taman supt copacul unde era fata.

Făcu un locşor şi puse pirostriile pe foc d-a-ndoasele.

Fata de sus vedea. Ii strigă de acolo:

— Nu aşa, babo, nu se pun pirostriile aşa pe foc.

— Dar cum, măiculiţă, întrebă baba uitîndu-se în sus, şi prefăcindu-se că se miră că e acolo.

— Întoarce-le aminteri.

— Iacă le întorc.

— Nici aşa.

— Dar cum, fata mamii?

— Cu picioarele pe cărbuni, cum?

Le puse baba.

Când să puie căldarea, o puse cu gura în jos şi turnă niţică apă pe fund, de curse pe foc.

— Nu aşa, babo, zise fata iar.

Baba o puse pe o lăture.

— Nici aşa; măre, femeie butrînu să nu ştie ea să puie o căldare pe foc!

— Nu ştiu, măiculiţă, nu ştiu, vai de păcatele mele, că uite, am stat şi eu bine, am avut slugi, n-am pus căldare pe pirostrii de cînd mama m-a născut, dar acum m-a ars focul, măiculiţă, şi iaca sunt nevoită să stau în pădure, că nu mi se mai vede din case şi din acareturi nici cenuşa, şi pe ea a luat-o vîntul... Şi începu baba a se văita şi a plînge, că era prefăcută... ca o peţitoare, de!...

Fata de sus, înduioşată, zise:

— Lasă, babo, că mă dau eu jos să ţi-o aşez.

Şi se şi dădu.

Dar cum i-a atins piciorul pămîntul, cum i-a pus baba un căluş de gură, a strigat pe argat, şi urcînd-o în căruţă, a dat bice şi a intrat în goana cailor cu ea în curtea palatului împărătesc.

Feciorul de împărat, cînd a văzut-o, s-a isprăvit!... doar că nu sărea ca nebunii în sus, de părere de bine.

Făcu logodna chiar seară şi plănuiră şi nunta curînd.

În vremea asta răsuna şi urla pădurea de zbieretele cerbului, şi aşa îi era de mare jalea că pierduse pe soră-sa, încit le era mila tuturor vietăţilor pădurii de el:

Tot aşa se tînguia.

Tocmai într-un tîrziu îi veni minte, să se uite pe jos, şi cum se uită dădu de urmele de paşi care mergeau pînă unde poposise căruţa, şi de aci se vedeau urmele roţilor, că se-ntâmplase de plouase şi era pămîntul moale.

Se duse după făgaşul roţilor pînă la poarta palatului şi acolo a început să zbiere:

Soră-sa, cum l-a auzit, cum a spus feciorului de împărat, că e fratele ei cerbul, şi l-a rugat să-l primească.

Feciorul de împărat l-a primit cu dragă inimă şi a pus de i-a aurit un grajd de o minune de frumos, şi a dat poruncă să-i dea nutreţ ce iarbă era mai bună în împărăţie.

Mergeau lucrurile strună; feciorul de împărat fericit, fata p-aşişderea, că se iubeau, cerbul şi el nu mai putea de bucurie... numai o ţigancă roabă, de fusese ibovnica feciorului de împărat, urzea plan să prăpădească pe biata fată, sora cerbului, de necaz că din pricina ci nici nu se mai uita feciorul de împărat la dînsa.

Într-o zi, cerbul plecase să se plimbe prin pădure, şi feciorul de împărat, nu-ş’ cu ce trebi se dusese de acasă.

Hoaţa de roabă nu scăpă prilejul, se duse la sora cerbului şi o întrebă nu merge cu ea la pădure să culeagă flori? că «taman e o vreme, de mai rar aşa frumuseţe », zise ţiganca. Ea vru şi plecară. Culeseră ce culeseră şi nevestei feciorului de împărat i se făcu sete; dacă i se făcu sete ceru ţigancei apă, iar ţiganca, care era pregătită cu de toate, puse pe furiş în cană nişte prafuri şi cum bău sora cerbului, cum căzu pe spate galbenă ca şofranul la faţă.

Pasămite prafurile alea erau cu putere de adormeau, şi ţiganca se gândi că cum era adormită, de-o lăsa-o acolo in pădure, repede vor nimici-o fiarele.

O dezbrăcă pe urmă de hainele ei frumoase, se îmbrăcă cu ele, se boi la obraz cu dres, şi se duse la palat ca cum ar fi fost nevasta feciorului de împărat.

Se boise cu aşa meşteşug şi-şi schimbare glasul într-atât de bine, că feciorul de împărat nici bănui ce se întâmplase: putea ţiganca să se bucure mult şi bine de nelegiuirea ce săvârşise.

Dar cerbul simţi îndată. Începu a se tângui şi a zbiera:

Şi bătea din picioare, şi da să împungă pe ţigancă cînd o vedea. Ţiganca, nu, că are ceva, e bolnav de boală rea, dacă dă el s-o împungă pe ea, şi sfătui pe feciorul de împărat să-l omoare.

Pînă să se hotărască el să-l omoare, că nu-i venea, îi era milă de aşa frumuseţe de cerb, cerbul peri, nu se mai văzu vro două zile, iar a treia zi numai se pomeni feciorul de împărat cu el că intră în curte tot într-o fugă şi iar pleacă şi iar se întoarce şi iar se duce mugind şi dînd din picioare şi uitîndu-se cu ochii ca cum l-ar fi rugat să meargă cu el unde l-o duce.

Se luă feciorul de împărat după el, însoţit de cîţiva slujitori, şi ajunse în pădurea unde sta întinsă biata fată adormită.

Să-i vie nebunie feciorului de împărat cînd o văzu, să se omoare singur de jale şi mai multe, nu... Făcură slujitorii o targă de crăci şi puseră pe fată, apoi o luară spre palat.

Cum ajunseră, cum trimise băiatul la toţi doftorii şi la toţi vracii din împărăţie, să vie să vază nu e chip s-o deştepte.

Veniră toţi cu toţii, şi unul băgă de seamă că nu era moartă, iar după ce văzu aşa, lesne îi fu să o deştepte.

Când se deşteptă, spuse sora cerbului cum şi ce fel se intîmplase, iar feciorul de împărat puse de ucise pe ţigancă cu pietre.

Acum d-o fi vrunul din d-voastră de n-a ascultat ce-am spus, cu n-am ce-i face, c-al doilea nu mai spui să mă taie; oi mai spune, cînd mi-o veni bine, altă poveste şi mai minunată, cu zmei şi cu balauri, da p-asta ba, că de!... popa că e popă, să iertaţi, şi tot nu toacă de două ori pentru o babă surdă.

Povestit de Costache Georgescu de fel de la Telega.