XXIV Pici ramură din nuc

A fost într-o vreme, demult, pe cînd se potcovea puricele cu cîte 99 de oca de fier şi cu cîte 99 de oca de oţel la un picior, şi zbura în slava cerului şi se lăsa pe foaia teiului, de se spurca în gura grecoteiului, şi se lăsa pe foaia lipanului, de se spurca în gura ţiganului; d-atunci şi nici d-atunci, că e mai dincoace cu vro trei conace, de cînd îşi ungea fetele feţele și flăcăii mustăţile... a fost un împărat mare, dar prea mare, foarte mare; şi ăst împărat avea trei fete. Două erau zănatice rău; dar a mai mică minunea lui Dumnezeu, aşa era de bună şi de milostivă şi mai cu prisos cu minte. Să se gîndească ea la fel de fel de drăcii, ca alelalte fete?... or să cate cu jind la flăcăii ăi chipeşi, cum făceau surorile ei ale mai mari?... ferit-a Ăl-de-sus! Gîndul ei, măcar că era fată de împărat, era la bucătărie, la curăţenia casei, în isprăvit la ale căsni ciei, d-aia şi împăratul o iubea mai mult, şi tot d-aia surorile ei o urau, de-ar fi fost în stare s-o spînzure.

Într-o zi, sta împăratul pe tron şi ţinea sfat cu sfetnicii săi, când se pomeni că intră un om în cămara de sfat strigînd :

— Măria ta, a intrat vrăjmaşul dinspre soare-apune şi ne pustieşte ogoarele, ne batjocoreşte femeile, ne ucide copilaşii... vai de mama noastră... sări cu oastea, măria-ta!...

Bietul împărat, bătrîn cum era, de unde se gîndea şi el să se mai odihnească, puse de strînse oaste mare, că era puternic vrăjmaşul, şi hotărî ca în trei zile să şi pornească.

Peste trei zile încălică împăratul pe calul lui ăl credincios şi care, măcar că era bătrîn, făcea treabă ca şi unul tînăr, că în multe războaie fuseseră amîndoi, şi porniră, împăratul fiind în fruntea oastei; iar treburile împărăţiei rămaseră în grija vizirului.

Împăratul plecase de vro câteva zile... era o căldură de înnăduşcai        în apă;        fetele        împăratului stăteau într-un pridvor, care da în grădina a frumoasă şi plină de flori mirositoare ce era în dosul palatului, că acolo veneau de coseau, or torceau, când le prididea căldura.

Nu ştiu cum, nu ştiu ce fel, se întâmplă de căzu jos fusu pe care torcea fata a mare a împăratului, şi ei fiindu-i lene să se coboare pînă jos, rugă pe vizir, care taman trecea pe acolo, să i-l dea.

— Ţi l-oi da, de mă-i săruta, zise vizirul.

— Ai că te sărut, răspunse fata.

Iar vizirul aducînd fusul, îl sărută fata.

Nu trecu mult şi iacă căzu şi fusul alei mai mijlocii.

Vizirul să tot plimba prin grădină.

— Vizire, zise ea cu glas miorlăit, fă bine de-mi dă fusu-ăla de jos...

— Ţi l-oi da, de mă-i săruta.

— Ai că te sărut, răspunse fata.

Şi cînd îi aduse vizirul fusul, ea îl sărută.

Nu ştiu cum se întimplă şi iacă căzu şi fusul fetei celei mai mici jos.

— Vizire, zise dânsa, dă-mi fusul de jos.

De mă-i săruta, ţi l-oi da, răspunse vizirul învăţat rău de alelalte fete.

— Ba mai bine te-oi scuipa, decît te-oi săruta! zise necăjită fata a mică. Şi se coborî repede jos, îşi luă singură fusul si începu să toarcă înainte.

Surorile ei, cînd auziră aşa, las’ că şi de necaz, de ce să fie ea mai înţeleaptă decît ele, dar şi de frică ca să nu le spuie tatălui lor, cînd s-o întoarce de la război, prinseră şi mai mare necaz pe dînsa şi hotărîră să-i facă de cap.

Aşa într-o zi fiind ele cu toatele în grădină şi fiindu-i sete surorii lor a mai mică, ceru niţică apă; cum auzi aşa, fata a mai mare se repezi singură de i-aduse într-o cană apă de la izvorul care curgea limpede ca lacrima prin fundul grădinii.

Fata a mică se miră de atâta grabă ce avusese soră-sa ca să o slujească, dar nu se gîndi mai departe şi bău, după ce-i mulţumi.

Pasămite, soră-sa a mare nu se dusese să-i aducă apă ca să-i facă un bine, ci fiindcă găsise prilej să-şi scoată necazul care o muncea şi pe ea şi pe sora sa a mijlocie, de era o vreme; dânsa găsise un pui de şarpe prin iarbă şi-l pusese în cană, iar cînd a băut soră-sa a mică apa, fără să ştie, a înghiţit și puiul de şarpe pe care-l aruncase acolo surora ei.

Nu trecu mult şi simţi fata a mică a împăratului că se mişcă ceva în pîntece.

— Ce să fie? se gîndi ea, dar nu-şi putea da cu socoteala.

Ba peste vro două zile se pomeni că începe să i se umple pântecele.

C-o fi glumă, că ce-o fi, puiul de şarpe creştea şi burta fetii se mărea mereu.

Surorile băgau de seamă şi se bucurau între sine, dar tăceau.

Într-o zi, nemaiputînd răbda, fata le spuse pricina.

— Vai, că eşti borţoasă?

— De unde, păcatele mele?...

— Ce mai tura-vura, nu vezi că creşte copilu-n tine? Nu te mai preface...

Fata se jură că nu ştie nimic, şi începu să plîngă de obidă de ţi se rupea inima; dar surorile ei neînduplecate îi trîntiră nişte cercuri împrejurul pîntecelui şi o azvîrliră intr-un beci întunecos, umed şi plin de mucegai, zicîndu-i:

— Aici ai să stai pînă o veni tata de la război, ca să te judece el.

Trecuseră vro două luni de cînd sta fata a mică a împăratului cercuită şi zăvorâtă în beci, şi nu-i dădeau surorile decât pâine uscată şi apă.

Într-o zi se auziră surle în depărtare.

Toată lumea furnica prin oraş.

Ăi mai mulţi nu-şi dădeau cu gîndirea că ce era.

— Ce să fie surlele alea, mă neică? întreba un ţăran p-un târgoveţ.

— Vine împăratul de la bătaie.

— Ce mîndreţe de viers!... Te mira-te de n-o fi biruit pe vrăjmaş.

— Ce stai de vorbeşti? Păi ăsta e-mpărat, nu glumă; alai de aşa viteaz, un’ să duce bate.

— Mare ţi-e minunea, Doamne!... e-te uită mândreţe de straie pe soldaţi! zicea altu, un cioban tînăr.

— Ci ca taci, mă prîsleo, şi-ţi scoate căciula, că trece-mpăratul, zise baciul care era cu el.

— Iliii!... mamă! Ce mîndreţe! îţi ia luminile, zise ciobanul scărpinîndu-se în cap.

Iar strigătele de: „Să trăiască măria-sa!“ nu se mai conteneau.

Împăratul cu părul şi cu barba albă, călare tot pe calul lui ăl bătrîn, mulţumea blînd în toate părţile.

Cum ajunse împăratul acasă, îi săriră fetele ale mari de gît; el le sărută plîngînd de bucurie.

— Dar unde vă e sora? întrebă el văzînd că fiica sa a mai mică lipsea.

— Or a murit? strigă împăratul şi se făcu galben ca turta de ceară.

— Mai bine ar fi murit! ziseră amîndouă fetele într-unglas şi făcîndu-se a plînge.

— Cum? de ce?

Şi istorisiră fetele cum că s-au pomenit că se îngreunează şi ca să nu o vază şi lumea, şi cu chipul ăsta să se facă împăratul de ocară, i-au pus cercuri împrejurul pîntecelui și au ascuns-o.

Împăratul se făcu de parcă era mort.

— Aduce-ţi-o-n faţa mea, zise el cu glas slăbit.

Biata fată fu adusă în faţa tatălui său; se făcuse urîtă, slabă, părul îi crescuse ca la o pădureancă, unghiile ca de cal, şi neagră, murdară şi pe d-asupra şi cu burta mare şi pusă în cercuri, dar cu ochii căta drept în ochii lui tat-său, nu-i pleca nicidecum, că omul nevinovat ţine capul sus şi înfruntă uitătura oricui.

Împăratul, cînd o văzu în aşa hal, nici nu mai vru s-o asculte, să zică şi ea ceva, ca să se dezvinovăţească...

— Duceţi-o, duceţi-o mai curînd d-aci, să n-o văz în ochi.

Biată fată începu să plîngă, să se roage s-o asculte... aş! de unde? că cum era împăratul de îndîrjit şi cum îi dădea ţi fetele alelalte ghies, nu se înduplecă nicidecum.

Iar fata fu aruncată iar în beciul întunecos.

A doua zi, abia se luminase de ziuă, veni în beci, unde era fata împăratului închisă, un ţigan, slugă, cu poruncă de la împărat ca s-o ia şi s-o ducă s-o prăpădească; iar ca semn cum că s-a supus, să-i aducă ochii şi vîrful limbii.

Plîns ce plînse biata fată cînd auzi aşa, n-o mai fi plâns om de la făptura lumii!... Ea se ştia, biet, nevinovată. Dar ce-i faci poruncii împărăteşti?... că nu e chip nici să cîrcnești.

— Du-te de-i spune tatii, zise ea, să mă îngăduiască să-i spui numai două vorbe.

Ţiganul, săracul, om de omenie, se duse, că el o iubea, era de e vreme la curtea împăratului, şi ţinuse pe fată și în braţe cînd era mică şi căzu în genuchi înaintea împăratului, şi sărutîndu-i tîmplele îi spuse rugăciunea fetei; dar împăratul rămase neînduplecat.

Atunci ţiganul văzînd că nu poate face nimic spre ajutorarea bieţii fete se întoarse în beci şi-i spuse că împăratul e neîmblînzit, şi că i-a zis să facă ce i s-a fost poruncit.

Fata, dacă văzu că nu mai e nici o scăpare şi că degeaba nădăjduia dreptate, se supuse şi plecă cu ţiganul.

Cînd ajunse la poartă fata, şi pe cînd era să iasă, se întoarse cu ochii înapoi şi blestemă aşa:

— Să dea Dumnezeu, tată, să-ţi răsară din burtă un nuc şi să crească pe toată ziua, şi pînă n-oi veni eu să nu te tămăduieşti!

Apoi plecă cu ţiganul după ea.

Pe drum, băgă fata de seamă că se luase după ei un căţel şi zise ţiganului:

— Ioane, de ce vrei să mă omori, că nu ţi-am făcut nici un rău?

— Ferească Dumnezeu, nu mi-ai făcut, măria-ta! dar ce să fac? că mi-a zis împăratul că unde-mi stau picioarele mi-o sta şi capul de nu m-oi supune, şi am o spuză de copii şi tot mărunţi, şi muiere... rămîn pe drumuri, vai de mama lor...

— Dar de ce nu omori căţelul ăsta, să-i iei limba şi ochii... tata n-o să cunoască.

Se gîndi ţiganul şi văzu că se putea, că ochiul tot ochi, din limbă tăia numai vîrful...

— Du-te cu Dumnezeu, măria-ta, şi-acu ce-o fi, o fi!...

Fata plecă mulţumindu-i, iar el ucise cîinile, îi tăie limba, îi scoase ochii şi-i duse la împăratul, care nici nu se uită la ei de scîrbă.

Fata o luă înainte prin pădure. Era un ger de îngheţa măruntaiele în om, şi biata fată tremura vargă, că nu era îmbrăcată gros... n-o ducea la moarte, cînd a plecat de-acasă? ce să-şi mai ia veştminte? Plecase cum fusese, şi sufla un vînt prin pădure, de-ţi îngheţa măduva-n oase... Mai alergă fata să se încălzească, dar aş! se încuibase frigu-n eu ca boala în omul sănătos; taman şi ea văzînd că nu e scăpare, se hotărî să se aşeze jos şi să aştepte moartea acolo, ea nu mai putea, cînd auzi în apropiere un lătrat de cîine. Nădejdea îi mai dădu putere şi o luă alergînd într-acolo, dar nu alergă mult, că alunecă şi căzu. Dacă căzu, îngheţată şi prăpădită cum era, nu se mai putu scula şi amorţi acolo.

Norocu ei, că cum căzu, căzu aproape de o colibă şi câinii de-i auzise ea, mirosind urmă străină, se strânseră împrejurul ei şi începură să latre. Şi lătrară pînă ieşi un om din colibă să vază ce e.

Când o văzu, omul — un tânăr zdravăn — o luă în braţe şi o băgă înăuntru.

Pasămite, aci era o tîrlă şi omul era cioban; în colibă mai erau încă trei.

Cum o aduse înăuntru, o aşeză lângă vatră, mai puse aşchii în foc şi începu s-o frece pe trup să se mai dezmorţească. Ăilalţi ciobani stăteau împrejurul focului de-şi dogoreau mâinile înfăşuraţi în ghebe şi cu căciulile pe urechi, povesteau basme, iar afară viscolea şi crivăţul fluiera printre trestiile de pe acoperişul bordeiului, de gîndeai că ha-ha-ha! să dea năvală pe dedesubt şi să-l zboare cît colo.

Când văzură ciobanii fata, se sculară în sus şi dădură cu toţi ajutor ălui de o adusese.

— Mă, săraca! te uită: e şi borţoasă după alelalte toate, zise unu.

— Da, mă; şi căcin-aveao scurteică pe ea... o găsii amorţită colea alături cu tîrla, o lătra clinii, zise ăl ce o adusese şi pe care-l chema Gheorghe.

— Cin’ să fie, baciule?

— Da eu ştiu? asta e fată de neam, te uită mâini la ea, parcă le-a spălat tot în lapte, şi chip ca de înger.

— Că albă e, zău, şi frumoasă! e-te păr ca al Ileanii Cosânzeanii din poveste.

— Te mira-te de n-o fi vro fată de-mpărat rătăcită.

Cînd vorbeau ei aşa, iaca deschise fata ochii, dogorâtă de focul de pe vatră, şi grăi cu glas slab: — Mi-e frig...

— Ce stai, mă Barbule, zise baciul către unu din ciobani, ad’ gheb-aia-ncoa... Dă şi plosca să tragă o duşcă de rachiu, să-şi mai vie-n fire.

O îngrijiră bieţii ciobani ca pe-o soră şi încălzindu-se, se dezmetici fata. Cum o văzu dezmeticită o întrebă baciul că cum şi ce fel şi ce i s-a întîmplat...

Iar fata povesti din fir pînă-n aţă toată şiretenia.

— Iiii! fata mea! nu eşti borţoasă; eu îţi ştiu leacul, d-o fi ce gîndesc eu... Barbule, fă dă adu găleţile alea cu laptele dă-l mulserăm aseară... Mă, adu şi ţidilele să-l strecurăm... Tu, Stanciule, ad’ căldarea a mare... Aşchii, Gheorghe, ăşchii mereu şi pune crăcanele pe foc. Aşa... Toarnă laptele în căldare... Acu, fata mea, dezbracă-te... la ieşiţi, flăcăi afară, că i-o fi venind fetii peste mînă... Dezbracă-te, taică, nu-ţi fie ruşine... că şi eu am fete mari... ai, că mă uit încolo... ia de te înveleşte cu gheba pîn’ la brîu... Ci ai, nene, ce stai de te gîndeşti? Nu vrei să te scap? Ia brîu-ăla şi încinge-te mai în jos de buric... aşa... acu strînge bine, şi te pleacă colea pe căldare... cască gura mare...

Fata făcu cum îi zise moşul, se plecă d-asupra căldării în care fierbea laptele în colcote, şi cît să te scobeşti într-un dinte, simţi fata mişeîndu-i-se ceva în pîntece şi suindu-i-se pe gîllej în sus, şi pîn’ să sughiţă, ait! ieşi coşcogeamite matahala neagră de şarpe şi căzu în căldare de se opări.

— Hei! fata moşului, văzuşi ce ştie bătrînu?... Eu mă temeam c-o fi şarpe... ce m-am gîndit? să-ncerc şi, văz Doamne, aşa a fost.

Ce sărutări de mîini, ce să-i sară moşului de gît... De vorbit, nicicît, dor că nu plângea de bucurie...

— Gheorghe, Barbule, Stanciule, veniţi măi de luaţi căldarea şi daţi laptele la cîini.

Flăcăii veniră şi se minunară şi ei de aşa mărime de şarpe, că era gros ca pe mână şi lung să-ţi fi cuprins de trei ori trupul.

După ce dădură băieţii căldarea afară şi se înturnară în bordei, zise moşul:

— Care aveţi, măi, niscaiva straie, să îmbrăcăm fata asta, că i-a fi frig?

— Ce, să mă-mbrac bărbăteşte? întrebă fata.

— Da’ ce, or nu vrei?... Măre, ce-i folosi că-i fi muiereşte şi-i dârdâi de frig?... Bărbăteşte, muiereşte, cald să-ţi fie; nu vezi ce ger e?... înghiaţă mucii-n nasul rumânului.

Gheorghe, feciorul baciului, se repezi să-i dea el:

— Să-i dai p-ale mele, că eu oi mai umbla cu alea de le lepădai.

Şi se dezbrăcă de se îmbrăcă fata cu hainele lui.

Cum o văzu moşul:

— Măi, da mîndră ai fost, nene!... să te uiţi în razele soarelui şi la ea ba; parcă e luceafăr între stele... Ai, că vă făcui stele, nu vă mai pasă, zise el uitîndu-se la ciobani... Ce? or v-o fi necaz? Păi nu vă uitaţi, măi?... mîini ca de zână... curat de zînă; chip de Ileană, soare, nu altceva; sânul ei taman ca luna a plină; d-apoi părul?... parcă e raze de soare... ochii? ce e mura pe lângă ei? parigorie, nimica toată; s-o sorbi într-o lingură şi mai multe nu; halal d-aşa lată!... Vin să te sărut, fata moşicului, că doar d-oi mai întineri cu vro cîţiva mari de ani!

Viaţa ce duse fata împăratului în tîrla baciului... parcă sta în rai nu altceva...

Dimineaţa pleca cu ăilalţi băieţi cu oile, şi seara, cînd se întorcea, mînca, şi după ce mulgea oile asculta la poveştile ciobanilor.

Şi poveştile ca poveştile, dar nu trecu mult şi se îndrăgostiră fata cu Gheorghe al baciului.

Să fi văzut dragoste!... Măre, o mai fi fost dragoste, dar şi ca a lor! Băiatul deştept, frumos, muncitor, zdravăn; fata p-aşişderea; zi-i pereche potrivită şi las-o!

Se înemerea cîteodata de plecau ciobanii, care la tîrg, care la curtea ciocoiului; baciu rămînea la tîrlă şi plecau cu oile numai Gheorghe cu iubita lui, fata împăratului. Atunci să fi fost p-aproape şi să fi văzut!... Pe pajişte păşteau oile, lăsate în grija lătracilor şi a ălui măgar urecheat; altele se odihneau la umbra vreunui copaciu stufos, iar ei într-un stufiş de unde puteau vedea oile, — că nu le lăsau aşa singure; se dădeau dragostei cu totul: îşi spuneau fel de fel de vorbe de parcă erau unse cu miere, aşa erau de dulci, ba se şi sărutau cîteodată, şi soarele de răsărea, văzîndu-i, umblă încet-încet de părea că uită şi să se ridice pe cer privind la ei, iar prinprejurul lor cîntau păsărelile nişte viersuri de rămîneai în loc... Aşa se legă o dragoste între ei de greu s-ar mai fi putut dezlega.

Acum să-i lăsăm pe ei îndrăgostiţi gata, şi să vedem, pe la curtea împăratului ce mai e.

După ce plecase fata cu ţiganul, cum ieşise din curte, se pomenise împăratul că nu i-e bine; puse el de-l trase, mai bău rachiu cu piper, că gîndea c-o fi răcit, dar aş! îl durea la inimă grozav. Noaptea nu aţipi nici cât dai într-un amnar. Cind se sculă dimineaţa şi se pipăi, se pomeni că-i crescuse ceva în burtă; se uită... ce să vezi? ll ajunsese blestemul fetei: răsărise un nuc care pînă seara crescu de vreo şchioapă.

A doua zi, toate babele, toţi vracii din împărăţie fură chemaţi să vază, n-or putea face ceva?... Aş! să-i taie, să-i belească, nu ştiau deloc şi nucul creştea, creştea mereu. Azi aşa, niîine aşa, se făcuse cogeamite pomu, şi pe împărat. îl durea, vai de mama lui, de-i scăpărau ochii.

Trecu preţ ca la o lună şi nucul n-o mai contenea din crescut. Ăi de prinprejurul împăratului văzînd că-l doare peste poate şi că nu e nădejde de tămăduit, se gîndiră să-i spuie cîte-o poveste, că doar ascultînd i-o mai trece durerea, și drept, o nemeriră: cît asculta, mai uita durerile, dar cînd se isprăvea povestea, iar începeau, mai cumplite.

Ei, da’ toată ziua poveşti, de unde? că din sac să le fi scos şi tot se sfîrşeau. Isprăviră curtenii poveştile ce ştiau, chemară şi slugile şi isprăviră şi ele.

Într-un sfîrşit se gîndi un sfetnic să aducă în toate zilele câte un cioban, ca unii ce ştiu ale mai multe şi mai frumoase poveşti. Cum zise, aşa făcu.

Deveni vremea de ajunse trimisul de la împărăţie şi la tilda baciului, unde era fata împăratului şi le spuse cum că să vie la palat.

— Du-te, tu, Gheorghe, de spune, ş-apoi cînd te-i întoarce ne-om duce şi noi, că n-om lăsa oile singure, în paza lupului.

Fata împăratului nu, că să meargă şi ea.

— Ia-o şi pe ea, Gheorghe, zise baciul. Şi plecară amândoi.

Cum ajunseră la curtea împărătească, îi aduseră p-amîndoi înaintea împăratului şi începu Gheorghe să spuie o poveste frumoasă, care cît ţinu mai-mai aţipiră durerile împăratului puţinei. Dar povestea se sfirşi şi durerile iar apucară pe bietul bolnav.

— Ia spune şi tu, măi ciobănaş, o poveste, ce stai stîrcit ca un arici, acolo?

— Păi de un’ să ştiu eu?

— Ce, nu ştii nici una?

— Ba știu una, nu e vorbă, dar n-o pot spune, că n-am darul graiului.

— Spune cum poţi...

Şi începu fata:

— A fost odată un împărat mare, dar mare, foarte mare, pici ramură din nuc; şi împăratu ăsta avea trei fete, pici ramură din nuc; fetele ale mai mari prinseseră pică pe a mai mică, că era mai cu minte, şi n-a vrut să sărute ca ele pe vizir, cînd le-a dat fusul, de le căzuse torcînd, pici ramură din nuc; şi într-o zi i-a dat d-a înghiţit într-o cană cu apă un şarpe, pici ramură din nuc; şarpele a crescut în burta fetii şi ele au zis că e borţoasă, pici ramură din nuc; şi au încins-o cu cercuri şi au aruncat-o în beci întunecos, pici ramură din nuc; cînd a venit împăraţii de la bătaie si a văzut aşa, a crezut spusele surorilor; că e borţoasă, pici ramură din nuc; şi a trimis s-o omoare, pici ramură din nuc...

Şi aşa spuse fata tot, din fir pînă-n aţă: cum a lăsat-o ţiganu, cum a scăpat-o baciu de şarpele din burtă, cum a trăit apoi cu ciobanii... şi cum zicea: „pici ramură din nuc”, pica cîte o ramura din nucul de crescuse din burta împăratului, pînă picară toate, şi cînd isprăvi ea povestea, căzu şi trunchiul şi se făcu împăratul sănătos, sări din pat ca cum nici usturoi nu mîncase, nici gura-i puțea, o sărută rugînd-o să-l ierte c-a făcut nedreptate, şi osîndi pe ale două surori să fie legate de coadele a doi cai nenvăţaţi, împreună cu doi saci de nuci. Se rugă fata a mică să le ierte, că era blânda din fire, dar împăratul nu o ascultă şi porunci să se facă astfel, iar cînd începură caii să fugă şi să le dea cu capul pe pietre, se rupse şi fundul sacilor cu nuci, şi unde pica nuca pica şi bucăţica; iar pe fata a mică o mărită cu Gheorghe, care o scăpase şi cu care se iubea, şi trăiră în pace stăpînind jumătate din împărăţie; iar cînd muri împăratul, că om era, nu era să trăiască cît lumea, muri împăcat în mijlocul copiilor şi nepoţilor săi iubiţi.

Auzit de la mama.