XXV Săracul şi dracul

A fost odată un om care, fiind bogat, se tot ruga lui Dumnezeu să-i dea şi lui un copil, doi, să aibă de ce se bucura, că bogăţia fără mulţumire sufletească la ce mi-e bună? Dar multă vreme s-a rugat în zadar. În vremea asta, omului i s-a întâmplat d-a căzut pe capul lui o pacoste, mai peste câteva zile alta, si a mai venit una, pînă — ce mai vorbă lungă? — a ajuns în sapă de lemn.

Acum sărăcia ca sărăcia, c-ar mai fi pus şi el mîna şi or li ajutat pe unul, pe altul, or ar fi muncit şi de foame n-ar fi murit el, dar vezi dumneata cînd cade necazul pe rumân... el sărăcea de-o parte şi nevasta începuse a-i face la copii pe de alta. Ba ce, că-i făcea şi gemeni, pînă se pomeni omul în cinci ani cu şapte copii.

Ei, ce te faci, vere? cu ce ţii tu nouă suflete?... că guri sunt alea şi trupuri să hrăneşti şi să îmbraci. Muncea omul, muncea din greu, dar să dea de căpătîi, defel. Se chinuia, bietul, se înăduşea... degeaba!

Ce să facă el că n-o mai putea duce nici c-un chip?

Auzise că într-o baltă, mai încolo de capătul satului, sta dracul cu casa, şi ce rumân trecea pe acolo nu scăpa să nu paţă cîte una boacănă; unuia îi orbea vita, altul pierdea cojocul, pe altul îl trântea calul de-l schilodea, şi altele de-astea... că dracul ce treabă are alta decît să-şi vîre coada pe ici şi pe colea ca să paţă oamenii cîte rele toate?

Ce se gîndi rumânul? „Ori rămîi schilod, ori păcălesc pe dracu şi mă îmbogăţesc”. Cu vezi că avea el în gînd ce avea.

Luă în dăsagă un ghem de sfoară groasă şi făcu un ţăruş ascuţit şi plecă.

Cum ajunse la baltă, băgă capul sfoarei pe ţăruş, bătu ţăruşul în pămînt, desfăcu ghemul şi începu a se face că măsoară cu sfoara, cîntînd şi chiuind.

Auzind dracu gălăgie, ieşi să vază ce e. Dădu de rumân măsurind.

— Dar ce faci acolo, mă? l-a întrebat Dracul.

Rumânul se uită la el aşa pe sub sprânceană şi-i zise:

— Da’ ce zor ai tu?

— Am, că acilea stau.

— Apoi, dacă vrei să ştii, iacă: măsor locul să zidesc o biserică să fie pomană morţilor.

— Să nu te-mpingă păcatele să faci aşa lucru aici, că te-am prăpădit; aide, ia-ţi catrafusele şi pleacă, or te fac de-ţi trece pofta de toate.

— Mai încet, măi drace, nu te face al dracului, c-acu fac o cruce şi te duci opt şi cu a brînzii nouă, pînă-n fundu iadului.

Văzând dracu că cu ăsta n-o nemereşte cu răul, o lăsă mai domol.

— De ce nu faci mai încolo ce vrei să faci?... Ce zor a să faci tocmai aici?

— Iac-aşa, să fie lângă baltă, să aibă popa de un’ să ia apă când botează.

Şi rumânul se făcu că începe iar să măsoare.

— Ştii ce, mă? zise dracu, crezînd că nu e glumă, eu îţi dau voie să faci aici ce vrei tu să faci, dar să te prinzi şi tu a împlini trei lucruri ce-ţi voi zice eu, şi pe urmă, de l-ei face să fie locul al tău.

— Ce să fac?

— Întâi, uite vezi tu calu-ula de colo?

— Ei...

— Să-l duci în spinare până ăi ocoli de trei ori lacul.

— Da’ tu poţi?

— Poci.

— Ia să te văz.

Luă dracu calul şi-l puse pe spate şi ocoli lacul ca şi cum n-ar fi avut nimic in spinare.

— Aoleo, zise rumânul când se opri dracu, ce, tu ăi fi zicînd că ai făcut pricopseală mare, ai?

— Ei, fă şi tu ca mine.

— Ce ca tine? că eu fac altfel, mai abitir... Tu i-ai luat în spinare; să ţi-l iau eu numai între picioare, mă, să vezi!

Şi o dată se repezi călare pe cal; îi dădu două călcîie in burtă şi tot în goana calului ocoli de trei ori lacul şi sări lângă drac.

Dracu se vede că nu mai văzuse om călare, or că erau dracii proşti pe vremea aia, că rămase cu gura căscată.

— Ei, ce zici? întrebă rumânul.

— Ce să zic?... aici ai cîştigat.

— Ei, alta, ce să mai fac?

— Vino-ncoa cu mine.

Îl duse dracul la un puţ lângă care se afla un burduf de vită, dar nu de vită pămînteană, că era mai mare încă de două ori cît burduful de bivol.

— Uite, zise dracul, să încarci burduful ăsta de trei ori și să duci apă cu el să uzi florile din grădina casei mele.

Şi dracul luă burduful plin cu apă şi-l ridică c-o mână în sus.

— Ai niţică frînghie ş-o lopată?

— Am.

— Dă-le-ncoa.

Îi dădu dracu ce ceru, şi rumânul se puse să facă o groapă împrejurul puţului.

— Da’ ce faci?

— Ce să fac? găuresc pînă sub fundul puţului, îl leg bine cu frînghia, îl scoţ de-l duc în spinare la grădină ca să nu mă ostenesc de trei ori, şi ca să-ţi vie şi ţie mai la îndemînă la udat.

Dracul neavînd gust să-şi mute puţul din loc, zise:

— Ei, las-o p-asta, c-am vrut numai să te-ncerc aşa; văz eu că poţi. Acum să mai faci p-a treia. Să arunci buzduganu ăsta de fier în sus, să vedem vine mai încet decît cînd îl azvîrl eu, că la mine se întoarce tocmai seara de-l azvîrl dimineaţa.

Buzduganul dracului era uşor la coadă, dar capul era de mii de oca. De coadă îl putea ridica ş-un copil, dar de tot era peste putinţa omului să-l ridice de la pămînt.

Se uită rumânul amănunţit la buzdugan, făcu din cap semn ca cum ar fi priceput că e lucru ales, şi pe urmă ridicându-l de coadă se rezemă de el şi se puse a se uita ţintă spre soare pe cer, şi se uită... şi se uită...

— Da’ la ce te uiţi, mă? îl întrebă dracul.

— Măre, am un frate de e fierar în soare, şi mă uit să văz n-o fi acolo să-i arunc ăst buzdugan să-mi facă şi mie unu la fel, că mult e bun şi frumos.

Dracul avea buzduganul din moşi din strămoşi moştenire şi-i fu teamă că te pomeneşti că nu i-l mai dă fratele rumânului îndărăt.

— Ia lasă, zise, nu-l mai arunca, că-mi trebuie diseară la ceva.

— Ba îl arunc, că vreau să am şi eu unul la fel şi să-l fac aici pe pămînt nu poci, că sînt sărac.

— Că nu...

— Ba că da...

— Ştii ce, zise dracul, mai bine îţi dau o tocitoare cu galbeni să-ţi faci tu unu şi să-ţi mai şi rămîie, dar să te şi cari de pe aici.

Rumânului îi zîmbi mustaţa cînd auzi, dar se gîndi că n-o să poată să ridice tocitoarea cu bănet şi atunci văzîndu-l dracu nevoiaş şi că l-a păcălit, cine ştie ce-i face.

— Ei, zice, dacă e aşa, mai calea-valea, mă-nvoiesc, da’ tu să-mi duci banii acasă şi să mă iei şi pe mine în spinare, că las’ că sînt ostenit, da’ mi-e şi degrabă că am o treabă.

Dracul, bucuros că s-a învoit şi ca să scape de el mai curbul, zise ră vrea.

Şi luă tocitoarea cu galbeni în spinare, luă şi pe rumân d-asupra şi plecară!

Dacă ajunseră la locuinţa rumânului, el, după ce îi lăsă dracul tocitoarea în bătătură, ca să-şi bată şi joc de sufletul lui, zise o dată colo taman când se ştergea împeliţatul de năduşală pe frunte:

— Ptiu, ucigă-te crucea, drace!

Şi începu să-şi facă la cruci, de-a fost fugind dracu cu coada cîrlionţ mai rău ca de tămîie.

Şi aşa a rămas rumânul bogat, şi de-acum i-a mers bine tot mereu pînă la adînci bătrîneţe.

Auzit de la o slujnică bătrînă.

Share on Twitter Share on Facebook