XX Sfîntul arhanghel și lemnarul

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, si nici noi de ea n-am fi vorbit. A fost un lemnar sărac. Nevasta lui ce făcu ce drese, îi născu un copil. Născându-i ăst copil, ce se gîndi lemnarul:

„Tot sînt eu sărac lipit pămîntului, barim să găsesc copilului un naş cu dare de mână să ne mai fie şi de un ajutor, ca naşul de!“

Şi pornisă caute naş.

Pe drum iacă Dumnezeu, schimbat în om bătrîn; nu-ş’ ce treburi avea pe pâmânt.

Lemnarul văzîndu-l, îi dădu bună ziua ca la tot drumeţul mai vârstnic.

— Mulţumim dumitale, răspunse Dumnezu, dar încotro?

— Ia, caut şi eu un naş, moşule, că mi-a făcut nevasta un copil.

— Apoi dar să ţi-l botez eu.

— Da’ cine eşti dumneata?

— Eu sînt Dumnezeu.

— Dacă eşti Dumnezeu, nu ţi-l dau, că nu eşti drept, nu te uiţi?... ba unu bogat putred alături de un biet sărac de n-are codru de pîine, ba unu sănătos tun lângă altul slab să-l sufli să cadă, unii frumoşi şi alţii schilozi... nu eşti drept, Doamne, şi mi-e că ţi-i nedreptăţi şi finii. Rămîi cu bine.

Mai departe iacă un om tânăr, frumos. Îşi dădu bună ziua cu el şi întrebîndu-l tînărul încotro şi cum, îi spuse.

Tânărul, nu, că să i-l boteze el.

— Dar cine eşti dumneata?

— Eu sînt Arhanghelul.

— Ei, dumitale ţi-l dau, că eşti drept: sărac, bogat, frumos, urât, le iei sufletul la toţi...

Şi aşa îi boteză Arhanghelul copilul.

Cînd să-i facă şi el un dar ca naş ce-i era lemnarului, lemnarul îi zise:

— Ştii ce, sfinte naşe, tot îmi dai dumneata ceva, ca unui fin; nu ţi-e întru nimic să mă faci bogat să mă mai întinz niţel că prea am stat tot zgîrcit de foame şi de frig de cînd m-a făcut mama.

— De!... fine, eu bani nu-ţi pot da, că n-am, nu mi-e datina să umblu cu bani, dar tu să te faci vraci şi să umbli plin împărăţie strigînd: „Vraci bun, vraci bun pentru bolnavi!” Lumea o să te cheme să vindeci pe ăi de suferă. Tu să te uiţi la patul bolnavului, că eu am să mă arăt, numai tu mi mă vezi; de mă-i vedea la capul lui să ştii că moare, iar de mă vei vedea la picioare să ştii că scapă şi atunci tu spui îndată or că moare or că-l faci sănătos. De e să-l faci sănătos fierbi și tu niscai buruieni, îi dai şi iaca se duce pomina de tine şi faci avere.

Începu, vere, lemnarul nostru cum îl învăţase naşu-său, şi-i mergea de nu mai avea unde pune banii şi plocoanele.

Într-o zi, iaca un om de la împărat că să vie numaidecât că i s-a îmbolnăvit fata pe care o iubea el mai mult ca orice pe lumea asta; să vie numaidecît să i-o vindece, că-i dă bogăţie nenumărată.

Se duse el îndată, dar cum intră în odaia bolnavei, iacă dădu cu ochii de Sfântul Arhanghel la capul ei. Ce să facă el?

Pofta de bani crescuse de tot. Din ce făcuse bani mai mulţi, din aia se lăcomise mai rău.

Spuse că mai vine după prînz şi atunci să spuie de o poate scăpa ori nu, că pînă atunci nu i se cunoaşte boala, şi făcu semn Arhanghelului să iasă pînă afară. Dacă ieşi, începu a se ruga de el şi roagă-se şi roagă-se să-l lase să scape pe fata împăratului, că de-o lua şi bogăţia ce-i făgăduise împăratul, apoi nu se mai lăcomeşte de acolo înainte defel.

Arhanghelul spuse că el nu se poate mişca de unde îl orînduieşte Dumnezeu, că nu e în puterea lui să mai lungească viaţa... În sfârşit, făgădui să se roage lui Dumnezeu să vază de-o putea să o mai amîne câtăva vreme.

Dar cînd se întoarse vraciul după nămiezi, cum fusese vorba, văzu pe Arhanghel la capul fetei drept ca lumânarea. :

— Aşa ţi-e vorba, naşule? gîndi lemnarul, apoi dar stai.

Şi se duse cu împăratul într-altă odaie şi îi spuse:

— Măria-ta, dacă vrei să scape domniţa, pune să-i întoarcă patul, să-i aşeze capul unde îi sînt picioarele acum.

Răminînd astfel, Arhanghelul la picioare, că-i spusese că nu se poate mişca de unde l-a orînduit Dumnezeu, scăpă fata cu şiretlicul lemnarului şi puse el mîna pe bogăţie nenumărată.

Iaca, odată, mai tîrziu încolo,îi veni şi lemnarului vremea să moară.

Căzuse la pat şi văzuse pe Arhanghel intrînd pe uşă şi așezându-i-se la cap.

Lemnarul, biet, acum prinsese şi el gust de viaţă, că dăduse de trai bun, dar de!... legea lui Dumnezeu, lege!...

Începu a se ruga de Arhanghel şi plînse şi se boci, ca să nu-l mai lase numai un an să mai trăiască, să se mai bucure și el de bunurile ăstui pămînt şi apoi să vie să-i ia sufletul că nu mai zice nimic.

Arhanghelul îi făgădui să roage pe Dumnezeu pentru el şi nu-ş’ cum îl găsi în toane bune, că îi dărui un an, cum ceruse lemnarul.

Bucurie pe lemnar de nu mai ştia. Acum se puse el pe viaţă şi bea şi mănîncă şi chefuieşte toată ziua şi toată noaptea. Dar cînd să se împlinească anul şi-şi aduse aminte că va muri de-a binelea, îl apucă atîta dor de viaţă încit se gindi să-i tragă o păcăleală Arhanghelului de o putea, că el îi ştia toate datinele lui cînd poate şi cînd nu poate lua sufletul omului.

Trimise să-i aducă un rînd de haine turceşti şi un armăsar de mînca foc, şi pîndi; iar cînd văzu că intră Arhanghelul pe poartă, el se aruncă pe cal şi să te ţii sfîriitură de copite.

Arhanghelul cînd îl văzu plecînd începu să strige:

— Măi fine, măi, stai măi fine c-am venit pentru vorb-aia.

— Turcul n-are naş! strigă lemnarul depărtîndu-se în goana armăsarului.

Ce să facă Arhanghelul, că nu i-e dat să se ia după cai? Se gîndi niţel şi pe urmă porunci că unde o fi lemnarul în minutul ăla de ceas să-i iasă înainte o comoară numai de aur şi cu pietre nestemate.

Şi ce e drept, nu s-a gîndit rău, că cum a dat lemnarul de sclipirile pietrelor şi de gălbeneala aurului, lacom cum era, numai a oprit armăsarul şi s-a coborît în groapă să-şi mai umple buzunarele pînă una alta. Iar pe cînd alegea el pietrele care erau mai mari şi mai frumoase, fără să simtă, groapa se scufunda, pînă cînd vrînd să iasă afară cu ce alesese se văzu ca într-un puţ. Şi aşa, Arhanghelul, cînd şi-a isprăvit treaba, s-a repezit pînă la groapă şi i-a luat sufletul, frumos, şi s-a sfîrşit şi cu lemnarul, cum s-a sfîrşit ş-o să se sfîrşească cu toată lumea.

Auzit de la domnul Chiriţescu, căpitan în retragere.