XVIII Cocoșul moșului

Cică a fost odată u n unchiaş şi-o mătuşe. Mătuşa avea o găină, iar unchiaşul un cocoş. Găina babei oua în toate zilele câte un ou.

Moşul:

— Fă mătuşe, dă-m i şi mie un ou să-mi mai ung ăl gâtlej, că tot cu mămăligă uscată mi s-a acrit.

— Ba mai pune-ţi pofta-n cui şi nu mai mânca ouă, că ţi s-o apleca; dacă ţi-e gustul, bate-ţi şi tu cocoşul ca să-ţi ouă.

Moşul ascultă pe babă şi puse mâna p-un băţ şi dă-i în cocoş.

— Uş! cocoş netrebnic, că nu te-oi mai slăbi din bătaie până nu mi-i oua colea-n copaie.

Azi, aşa, mâine aşa, până s-a luat bietul cocoş de gânduri cu atâta bătaie, că-l bătea moşul nemiluit în toate zilele. Într-o zi plecă şi el în lume, cu gând că de-o putea să-i aducă moşului bani ca să-şi cumpere ouă — că cum era el să ouă? — să se mai întoarcă; de unde nu... oricine o fi bucuros să câştige un cocoş.

Plecă el cu ochii în pămînt, tot gîndindu-se cum ar face să găsească ceva să aducă moşului, că-l iubea, îl crescuse de pui mic, până nici nu-i ieşise penele lui ale verzi, de care era mîndru.

Mergând el aşa, iacă trece pe dinaintea palatului împărătesc.

— Aici e aici! se gîndi cocoşul.

Şi sări pe gardul curții şi trase un „cucurigu gagu, scoală- t e-mpărate, de îmi dă ce v a să duc moşului că mă bate”, de sări împăratul drept în picioare din somnul ăla dulce al dimineţii.

— Bre! cine-a-ndrăznit să-mi turbure somnul! strigă împăratul mîniat peste poate.

Şi când văzu cocoşul, porunci unui slujitor să-l prinză şi să-l arunce în apă să-l înece.

Ăla, hoţ, se duse pe la spate, pe-afară, şi-i făcu vânt în curtea palatului, iar aci cu alelalte slugi lesne-i fu să-l prinză. Cum îl prinse, nici una, nici alta, la gârlă să-l înece.

Când se ducea la gîrlă — că era departe de palat —- iacă că-i iese în drum un lac.

— Ia să-l arunc acilea, zise slujitorul, că nu mai iese el.

Şi-l şi aruncă.

Cocoşul moşului, când se văzu aruncat, ce să facă? să înoate nu putea; se puse, nene, de înghiţi toată apa din lac. Iar după aia, umflat ca butia, fuga îndărăt la palat, se sui pe gard si începu:

— Cucurigu gagu, scoală-te-mpărate, de-mi dă ceva să duc moşului că mă bate.

Împăratul taman aţipise.

Pomenindu-se deşteptat s-a înfuriat de tot.

— Să ardeţi un cuptor pînă s-o roşi şi să aruncaţi cocoşul într-însul, porunci el, iar pe slujitor să-l aruncaţi în temniţa; de ce nu l-a aruncat in gîrlă, cum i-am fost poruncit?

Că de unde să-i treacă măcar prin gând împăratului că cocoşul secase lacul înghiţind toată apa din el?

Arseră slugile cuptorul până-l roșiră, și luând cocoșul îl aruncară înăuntru și puse o tinichea la gura cuptorului, ca să nu iasă afară.

Cocoșului nu i-a păsat, că cum era doldora de apă, icni odată și dă-i și varsă, până stinse cuptorul și ieși apa ș-afară, de făcu lac în bucătăria în bucătăria împăratului.

Cînd auzi împăratul aşa, porunci să-l aducă în faţa sa să vază ce fel dracu de cocoş era ăla aşa de şugubeţ.

Cocoşul, cum se văzu în faţa împăratului, odată plesni din aripi, ridică capul în sus şi, căscînd ciocul, strigă:

— Cucurigu gagu, măria ta-mpărate, dă-mi ceva să duc lui stăpînu-meu că mă bate.

Se puse împăratul p-un rîs, nene, de ha-ha-ha să rămîie strîmb şi-l apucă un sughiţ, de cum sughiţa toţi curtenii tresăreau; dar tot n-a vrut să-i dea nimic, că, una, îi era necaz pe el că-l sculase din somn, şi, alta, vrea să-l facă cocoş al găinăriei împărăteşti, că te mira-te ce pui or ieşi din el năzdrăvan cum era.

Dar cocoşului moşului nu-i pria cinstea să fie cocoşul găinăriei împărăteşti, măcar că erau nişte găini frumoase de să se iubească cu ele numai de drag; el vrea să ducă moşului lui bani şi asta e! Şi cum îl vîrî în găinărie, hap, hap, înghiţi toate găinile cu pui, cu claponi, cu cocoşi cu tot, şi sărind pe gard începu iar să strige către împărat să-i dea ceva să-i ducă moşului.

Împăratul se luase de gînduri, şi ca să scape de el, puse de-l prinse şi-l aruncă în haznaua de bani, unde erau galbeni sclipitori, să ia cît o lua şi să se ducă nouă cu a brânzii de unde a venit.

Dacă-l aruncă, se puse nebunul de cocoş, nenişorule, şi-mi înghiţi unul cîte unul toţi galbenii din hazna.

Împăratul, cînd văzu aşa, rămase cu gura căscată, că rămăsese sărac.

— Ia spintecaţi-l, măi, porunci atunci slujitorilor, supărat, şi scoateţi banii din el.

Cocoşul, năzdrăvan cum era, ştia ce poruncise împăratul; se lăsă să-l scoață din hazna că era adâncă de tot şi singur nu putea ieşi, şi, cum se văzu afară, trase repede un cioc în mîna dreaptă şi altul în mîna stingă ălui de-l ţinea, de-i găuri mîna, şi de durere-l scăpă. Atît i-a fost cocoşului, căci, cum s-a văzut slobod, şi-a şi luat picioarele la spinare şi fugi, şi sări pe gard; acolo stătu niţel şi întorcîndu-se spre împărat, bătu din aripi şi zise:

— Cucurigu gagu, să ne vedem sănătoşi, măria-ta!

Ş-apoi sări jos şi se duse, şi dus a fost, că nu i-a mai dat de urmă împăratul.

Cum a plecat de la împăratul, fuga acasă la moş, şi cum ajunse începu să strige:

— Cucurigu gagu, scoală moşule, de-aşterne zăblaiele să-ți vărs găinile şi paralele.

Moşul aşternu zăblaiele şi mai mai să-i vie dambla cînd văzu atâtea bogăţii.

Strînse el toţi banii, iar găinile, gîndea c-or fugi, dar de unde? Că ele cînd se văzură alături de cocoşul frumos — că-i străluceau penele de le lua vederile — le pică cu tronc şi începînd a rîcîi, rămaseră în curtea moşului, parc-ar fi fost d-acolo.

Baba, cînd văzu aşa, parcă-i trecu un fier ars prin inimă de necaz, văzînd cum se pricopsise unchiaşul.

— Aoleo, uncheşel, zise, ce fericire îţi căzu din cer? Dă-mi şi mie cîteva parale.

— Bate-ţi şi tu găina să-ţi aducă, răspunse moşul, că-şi aduse aminte de calicia babei cînd îi ceruse şi el un ou.

Dar baba şi-o luă asupră şi fuga la găină şi dă-i şi bate-o, să plece şi să-i aducă şi ei bogăţii ca cocoşul moşului.

Biata găină plecă şi, dând de nişte gunoi, începu a rîcîi prin el. Tot rîcîind, iacă o lăscaie rătăcită prin murdărie. Cum o văzu, o înghiţi şi fuga înapoi la babă şi începu să cutcudăiască.

Baba, cînd o văzu, ait! o şi găsi năbădăile de bucurie, că începu să sară prin casă de gîndeai că-i zdrăngăneşte douăzeci de ţigani, şi scoase zăblaiele, velinţele toate câte le avea şi le întinse.

Găina se învîrti de două-trei ori în loc, se scremu, se mai căzni şi ait! dădu drumul lăscaiei.

Când văzu baba lăscaia, se prăpădi de tot cu firea şi luă un toroipan şi svrr! după găină... şi o ajunse la coadă de i-o rupse, şi de atunci a rămas de sînt unele găini berce.

Găina, speriată de bătaie, fugi în coteţul moşului — c-acolo nemeri din fugă — ş-acolo rămase. După aia chemă moşul pe babă şi dojenind-o de răutatea ei, cînd i-a cerut un ou, i-a dat şi ei bani îndeajuns şi-şi durară nişte case să trăiască ca bimbaşalele şi trăiră multă vreme, că nu le mai păsa nici de frig, nici de foame, iar cocoşul, măcar că-i dădea să mănînce ce era mai bun, tot nu se lăsă de obiceiul lui de a scormoni prin gunoaie; numai biata găină a babei rămase şi stearpă după ce era bearcă, că cum o izbise baba cînd dăduse cu toroipanul după ea să-i aducă bogăţii, o cotonogise, vai de ea!...

Auzit de la mama.