LIV Basmul cu măciuchiţa

A fost, şi acum poate să fie, dar nu se ştie, a fost odată un tăietor de lemne, om sărac şi cinstit, care trăia la marginea unui orăşel şi avea biet o droaie de copii. Muncea el din zi până în noapte, dar truda-i era deşartă, căci leauta de copii stingeau tot.

Amărît, sărmanul creştin zise într-o zi nevestii:

— Nevastă, mălai n-avem, fă-mi o turtă de tărîţe şi pune-mi-o în traistă, căci mă duc în a lume, doar oi scăpa de pîrdalnica asta de sărăcie.

Nevastă-sa îi făcu turta; el o luă şi punîndu-şi-o în traistă,porni spre soare răsare.

Merse el ce merse, pînă ce ajunse la marginea unei păduri şi se opri la un izvor cu apă limpede; se întinse pe iarbă, să mai răsufle, că doar lungă-i fusese calea, şi i se făcuse biet o foame de nu mai vedea cu ochii.

Scoase din traistă turta şi se puse să mănînce.

Pe cînd mânca şi se gîndea cam ce ar putea face să iasă Ia liman cu sărăcia, iată că zăreşte doi oameni, unul bătrîn şi altul mai de mijloc, venind spre dînsul.

Era Dumnezeu şi cu Sfântu Petre, căci pe atunci Dumnezeu umbla pe pămînt ca să poată vedea cu ochii lui nedreptăţile oamenilor.

Cum ajunse lângă dînsul, îi deteră bună ziua, şi el, sculîndu se, le mulţumi.

Dumnezeu atunci zise:

— Mai creştine, nu cumva ai de ale mîncării, căci noi avurăm, dar le-am isprăvit; şi cum vezi, ziua-i abia la jumătate şi până în sat la noi mai e încă o bună cale.

Omul nostru nici se mai gîndi, şi întinzîndu-le turta !e zise:

— Ţineţi, oameni buni, eu unul m-am săturat; sărac sunt, da’ din ce am dau şi eu.

Sfântu Petre se uită la Dumnezeu pe furiş, căci văzură ei dărnicia săracului, care da tot şi da cu dragă inimă.

Luînd ei turta o împărţiră în două, şi, pe cînd mîncau, Sfîntu Petre zise creştinului:

— Da încotro te duci, măi omule?

— la mă duc şi eu pe unde-oi vedea cu ochii, că doar mi-a fost îndeajuns cu sărăcia; şi apoi ştii, cînd copiii-ţi plîng în vatră şi tu n-ai să le dai nici o îmbucătură, parcă ţi se pune junghiu la inimă. Am plecat, că poate oi da şi eu de vreun noroc.

Sfîntu Petre se uită la Dumnezeu, şi cînd fu să plece îl trase deoparte şi-i zise:

— Doamne, dă ceva săracului, că-i cinstit şi milos.

— Bine, Petre, dar îi vedea că ăst om n-o să prea aibă parte de binele ce i-oi da.

Şi-apoi scoţînd din sîn o faţă de masă, o dete creştinului, zicîndu-i:

— Ţine asta de la noi, bag-o-n traistă, şi numai cînd vei ajunge acasă s-o scoţi şi să-i zici: întinde-te, masă.

Creştinul o vîrî în traistă, dar urmîndu-şi calea înainte, gîndul îl tot muncea că ce-o fi cu faţa de masă, şi cum mergea el, se opri sub un pom, scoase din sîn şi-i grăi: întinde-te, masă. Cât ai clipi din ochi, masa se întinse şi se umplu cu fel de fel de bucate şi vinuri, care mai de care mai bune.

De bucurie, tăietorul nu mai luă nimic din ele şi iute îi zise: strînge-te, masă, căci întâi să vă spun că Ia plecare Sfîntu Petre îi spusese că de s-o întinde masa şi o vrea s-o strîngă, numai să-i zică: strânge-te, masă, şi masa se strînge singură.

Apoi de văzu tăietorul ce noroc dete peste dînsul, numai ce se îndrumă spre casă, că doar de nevoie a scăpat.

Pe drum însă parcă-l pişcă necuratu să s-abată pe la cârciuma cumătrului. La drept vorbind, nu-l prea avea cumătrul la inimă, căci de, cârciumar era, şi el ca negustor nu-i prea plăcea să-i calce fitecine în tindă. Dar de-l văzu vesel şi cu faţa luminată, mirosi că nu-i de-a bună cu tăietorul şi-i veni-n minte să-l întrebe, cum e obiceiul românului, ba de cumătră, ba de copii, ba cum o mai duce cu sărăcia, şi câte şi mai câte.

— Slavă Domnului, oi duce-o cum oi duce-o, dar de sărăcie mulţumesc lui Dumnezeu c-am scăpat.

Cumătrul se uită la nevastă, şi unde începu să mi-l cinstească ba cu rachiu, ba cu vin, pîn’ ce românul prinse la limbă, şi cum i se făcu foame, numai scoase masa din traistă şi numai că-i zise: întinde-te, masă, şi masa se întinse de rămase cumetrii cu gura căscată.

După ce se ospătară şi mai băură din vinurile ale mai bune, si cum se cam ameţise dânsu, cumătru-i puse gând rău, ca să-i fure masa.

— Ştii una, cumetre, îi zise cîrciumarul, cum vezi, s-a înnoptat şi tocmai bine nu prea te ţii pe picioare, ar fi bine să rămîi să dormi la noi.

Tăietorul, dacă văzu atita bunătate de inimă, rămase.

Strînse masa bine, o puse în traistă şi se culcă.

Cum văzură că a adormit, cumetrii se chibzuită ce se chibzuită, ca să-i fure masa fermecată. Căutată o masă la fel, şi cînd îi era somnul mai greu, trase traista de sub căpătâi, luă masa fermecată şi o puse pe cealaltă în locul ei.

A doua zi, nici nu se îngîna bine ziua cu noaptea, şi tăietorul se sculă, luă traista şi, luîndu-şi rămas bun, se îndrumă spre casă.

De bucurie omul nostru nici că mai vedea pămîntul sub picioarele lui, aşa mergea de iute, cînd se gindea cîtă bucurie or să aibă nevasta şi copiii cînd s-or vedea scăpaţi de sărăcie.

Ajungînd el acasă nu spuse nimic nevestii şi numai puse de se aşezară cu toţii roată, şi el scoase din traistă masa şi-i zise: întinde-te, masă; dar masa să se întindă, ba. Mai zise o dată, mai zise şi altă dată, dar degeaba, masa sta neclintită. Biata femeie crezu că bărbatu-su nu prea-i e de-a bună, că şi-a sărit din minte.

Deznădăjduit tăietorul şi neştiind ce să crează, se hotărî din nou să-şi ia lumea în cap, că doar de astă dată o fi mai norocos.

Plecă el, zi de vară pîn-în seară, amărît în suflet, pînă ce ajunse într-o vâlcea, unde rămase să se odihneasă.

Şi cum stete el pe gînduri, numai ce văzu venind spre dânsul iar ăi doi creştini, ce mânau de la spate o mieluşa.

Cum ajunseră în dreptul lui, îi deteră ziua bună şi întrebîndu-l cam ce caută pîn partea locului, el le povesti din fir pînă în aţă toată întâmplarea.

Dumnezeu, milos cum e el, îi zise:

— Ia ascultă, măi creştine, ţine mieluşeaua asta, du-te cu ea acasă, dar pînă acolo vezi, fereşte-te să-i zici: scutură-te, mieluşea, şi de-i vrea să nu se mai scuture să-i zici: opreşte-te, mieluşea.

— Bine, oameni buni, aşa voi face.

Şi mulţumindu-le se îndrumă spre casă.

Abia nu se mai zăriră Dumnezeu şi Sfântu Petre, şi tăietorul îi şi zise: scutură-te, mieluşea. Mieluşeaua se scutură şi unde începu să curgă bani de rămase tăietorul înlemnit.

Văzînd el şi minunea asta zise să se oprească, şi apoi, punînd banii în chimir, îşi urmă calea înainte şi se gîndea ce ciudă o să-i fie cumătrului ⁵ şi cum o să-l pismuiască, căci de, bună era masa, dar parcă mai buni sînt banii.

Văzîndu-l cumetrii că trece prin faţa cîrciumii aşa voios cu mieluşeaua, li se părură lor că iar nu-i lucru curat la mijloc, căci doar ştia ei bine că tocma de-a binelea nu i-o fi fost lui cînd s-a văzut fără masă. Îl ospătară iar, îi deteră băuturică şi văzînd că nu se dezlipeşte de mieluşea, gîndiră că trebuie să fie ceva cu dînsul, şi într-atît stărui de capul lui să lase mieluşeaua să pască cu oile lor, incât tăietorul le intră in voie.

Cînd fu să plece, el luă mieluşeaua şi le spuse toată minunea ei.

Cum ajunse la nevastă, scoase parale din chimir şi-i zise:

— Na, du-te şi cumpără ceva copiilor de-i îmbracă, adu şi ceva de-ale mîncărei, că de acum încolo, slavă Domnului, am scăpat de sărăcie.

Pe biata nevastă n-o mai încăpea pămîntul de bucurie, alergă în tîrg, cumpără ceva îmbrăcăminte pentru copii, cumpără şi pentru ea, tîrgui de-ale mîncărei şi, venind acasă, ospătară cu toţii, mulţumind lui Dumnezeu.

Tăietorul nostru, care-şi cam golise chimirul, şi-aduse aminte de mieluşea ce păştea prin grădină. O aduse în casă, scoase copiii afară şi rămînînd singur cu nevasta zise: scutură-te, mieluşea. Oiţa se vede că cum o adusese în braţe se cam zdruncinase sau că cine ştie cum i s-o fi părut ei in casă, c-ar fi în staul, că scuturînd din coadă, dete bietului tăietor altceva în loc de bănuţi. Tăietorul cam blojdi ochii văzînd aşa dăruială, dar nu-şi pierdu cumpătul şi după ce mai aşteptă puţin, zise încă o dală: scutură-te, mieluşea. De astă dată mieluşeaua nu mai dete nimic; mai zise o dată, mai zise altă dată, dar degeaba, mieluşeaua începu a behăi.

Cum văzu sărmanul tăietor această nouă nenorocire, se puse pe gînduri.

Se gîndi el ce se gândi, da' nu-şi putea da seama cum de se făcea că, de ajunsese acasă, şi masa şi mieluşeaua îşi pierduse minunăţiile.

Îl bătu ghidul să crează că nu cumva cumetrii i-o fi făcut vreo poznă? Dar răzglndindu-se îşi zise că de bună seamă cei doi oameni şi-au râs de dânsul.

Necăjit, bietul tăietor puse de-i făcu iar o turtă şi plecă pe acelaşi drum.

Merse el ce merse, până ce ajunse iarăşi la marginea pădurii unde căpătase masa, cu gândul că de i-o mai ieşi în cale ăi doi creştini, Ie-o arăta el, să şi facă rîs de un om sărac ca dânsul. Dar nici nu trece vreme ca de cînd se opri el la pădure şi iacă pâş, pâș pe de departe trecea iar Dumnezeu şi Sfîntu Petre. Cum îi văzu dânsul, numai că mi se repezi la ei cu gând să-şi scoată focul de batjocuria ce-i făcuse; dar nu ştiu cum că de-i ajunse, pe loc îi pieri toată inima.

Dumnezeu, pricepând gândul omului, să puse a-l întreba că de ce a venit iar prin partea locului. El le povesti toată întîmplarea şi apoi dacă Sfîntu Petre îl întrebă de a făcut tot ce i-a zis, bietul tăietor nu se gîndea că minte şi spuse curat c-a făcut aşa după cum îl sfătuise.

Dumnezeu vâzându-l că minte, scoase din traistă o măciuchiță şi-i zise:

— Ia-o si du-te acasă, dar pân’ ce-i ajunge să nu îi grăieşti: săi, măciuchiţă; şi apoi, de-i voi să se oprească, zi-i numai: opreşte-te, tărtăcuţă.

Cum grăiră dânşii se şi făcură nevăzuţi.

Tăietorul mulţumit o luă spre casă, gîndind că şi ăst dar o avea minunea celorlalte.

„Lasă, îşi zicea el, că doar prost nu mai sunt să-i zic să se oprească. De o avea darul mieluşelii, apoi o să tot saie că de oprit n-oi mai opri-o.“

Dar cum mergea dînsul, îi veni în gînd că de ce ar mai aştepta să ajungă acasă şi n-ar pune-o să saie, pîn’ şi-o umple toată dăsaga cu galbeni. Scoase măciuchiţa, şi nici una nici alta: săi, măciuchiţă. Şi unde-mi începu măciuchiţa să saie şi unde mi ţi-l croia, nene, pă spinare de-i pîrîia oasele. O rupse el d-a fuga de credeai că fuge pămîntul subt el, dar măciuchiţa tot după el.

— Stai, măciuchiţă!

Măciuchiţa, jar.

— Opreşte-te, măciuchiţă!

Măciuchiţa, jar, nu-l slăbea deloc; pîna ce şi-aduse aminte de tărtăcuţă, şi cum îi zise: opreşte-te tărtăcuţă, măciuchiţa se opri şi căzu pe iarbă.

De-abia acum îşi aduse aminte că trebuia să nu se oprească decît acasă.

Acum înţelese de ce şi masa şi mieluşeaua-şi pierduse darul.

Tot gîndindu-se el, cum mergea spre casă, ajunse iar în dreptul cîrciumii cumătrului. Cum îl văzură cumetrii săriră înaintea lui, îl chemă în casă, îl ospătară, îi deteră de băut, şi fiindcă vedea că nu se dezlipeşte cu nici un chip de traistă, socotită ei că vreo nouă minunăţie o fi dat peste el.

— Da’ mai lasă, cumetre, traista aia la, o parte, îi zise cumătra, că doar nu ţi-o lua-o nimenea de la noi.

— Aşa e, cumătre, răspunse tăietorul, dar vezi că am ceva într-însa, care de-oi zice: săi, măciuchiţă, minune cerească se face.

Cumetrii se şi înţeleseră din ochi şi, cum isprăviră de mlncat, zise tăietorului:

— Ia ascultă, cumetre, rămîi şi în astă noapte la noi, că, cum vezi, e tîrziu, şi apoi, ori de-i pleca azi ori de-i pleca mâine, nu-i tot aia?

Tăietorul rămase, se culcă, și pe când îi era somnul mai dulce, numai că se pomeni ca o furtună pe ușă [cu] cumetrii care zbierau cât îi lua gura, şi unde începu a mi se ruga să-i scape de măciuchiţă, că i-o da îndărăt şi masa şi mieluşeaua.

Atunci pricepu tăietorul toată şiretenia cumetrilor şi zise: opreşte-te, tărtăcuţă. Cumetrii de frica măciuchiţii i-aduse îndărăt şi masa şi mieluşeaua, rugîndu-l să-i ierte.

Tăietorul nici nu mai aşteptă să se crape de ziuă şi o porni spre casă cu masa şi măciuchiţă în traistă, şi cu mieluşeaua in braţe.

A doua zi, unde-mi întinse o masă împărătească şi mi-ţi făcură un chef de ţinu trei zile şi trei nopţi, de părea că nu se mai sfirşeşte.

De atunci tăietorul nu mai duse grijă de sărăcie şi trăi multă vreme, şi o mai fi trăind şi astăzi, de n-o fi murit.

Auzit de la mama