LV Păsărică lainică

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti. A fost odaia un împărat care era flăcău. Acestui împărat îi arsese de trei ori împărăţia în trei nopţi, şi văzînd el aşa, a dat poruncă straşnică să nu mai fie noaptea lumină nicăieri, în nici o casă şi în nici un bordei, că amar va fi de ăl de n-o vrea să-l asculte. Şi ce e drept, pe mulţi pedepsise cu neîndurare din ăi cari se abătuseră de la porunca lui împărătească.

Într-o seară plecând el cu doi slujitori prin împărăţie, să vază dacă îi păzeşte lumea porunca — că şi el singur se ducea des să vază — iacă o lumină mică la o fereastră a unei căsuţe la marginea oraşului.

Aci stăteau trei fete, şi lăsaseră o picătură de lumină, că torceau să-şi facă zestre şi ele.

Ferăstruia casei era niţel deschisă.

Împăratul se uită înăuntru.

Toate trele fetele erau frumoase, dar una le întrecea pe toate.

Văzîndu-le împăratul că rîd şi chihotesc, a întins urechea să vază ce spun de sînt aşa de vesele.

Şi auzi pe una zicînd:

— Ba zău, dacă m-ar lua pe mine de nevastă scutierul împăratului de nu i-aş ţine casa cu o turtă de aur.

Alta zise:

— Ba mie-mi place paharnicul. Eu i-aşi ţine casa cu un fuior.

Iar a de-a treia zise:

— Eu numai pe împăratul l-aş lua, căci numai lui i se cuvine să aibă copii de aur cum o să fac eu!

Împăratul auzind aşa le-a lăsat din pedeapsă şi s-a dus acasă.

A doua zi chemă pe un slujitor şi-l trimise să aducă pe cele trei fete înaintea lui.

Se duse omul şi le aduse.

Ele se văicăreau şi plîngeau, săracele, că se ştiau cu musca pe căciulă cu lumina de cu seară, şi gîndeau că le cheamă împăratul să le pedepsească.

Dar dacă le aduse în faţa împăratului şi-l văzură zîmbind, le mai veni inima la loc.

Împăratul a fost stlnd pe tron şi lângă el a avut pe scutier şi pe paharnic.

— Daţi-vă mai încoa, le-a zis împăratul, după ce au intrat, că ele rămăseseră la uşe.

Veniră ele.

— Ce v-aţi lăudat voi ieri seară, trei surori? Eu am auzit că v-aţi fi lăudat toate că puteţi face cîte ceva, de v-aţi mărita. Adevărat e? Făceare-aţi voi ce v-aţi lăudat?

Fetele tăcură.

— Aide, nu tăceţi, răspundeţi când vă-ntreb.

— Aş face, măria ta, a răspuns a mare.

— Aş face, măria ta, a răspuns a mijlocie.

Numai a mică tăcea şi nu îndrăznea să-şi ridice ochii la împărat de frică şi de ruşine.

— Dar tu fată, tu nu răspunzi? a întrebat-o împăratul pe a mică.

Ea n-a vrut să răspunză, pînă în sfîrşit ameninţînd-o împăratul, a răspuns şi ea.

— Aş face, măria ta.

— Ce-ai zis că ai face tu? a întrebat pe urmă împăratul pe a mai mare.

— Eu am zis că de m-ar lua scutierul măriei tale, i-aş ţine casa cu o turtă de aur.

— A mea să fii, a zis scutierul.

— Eu, zise şi a mijlocie, am zis că de m-ar lua paharnicul măriei-tale, i-aş ţine casa cu un fuior.

— A mea să fii, zise paharnicul.

— Eu, a zis a treia, am zis că de m-ai lua dumneata, măria-ta, ţi-aş face doi copii, un băiat şi o fată, de aur amîndoi.

— Şi tu să fii a mea, a zis împăratul, dar să te ţii de vorbă că amar o fi de tine de n-ai face cum zici.

Şi se făcură la palatul împăratului trei nunţi odată, cu chef şi veselie mare de s-ar fi dus pomina.

Dar, vezi dumneata acum, pizma e mare lucru la român; ale două surori ale fetei de o luase împăratul prinseseră numaidecît năcaz pe ea, că cum să o ia pe ea împăratul şi pe ele numai nişte slujitori ai lui?

— Ia te uită mă a dracului, ea mai mică şi a ajuns mai mare decît noi, ziceau ele.

A trecut aşa vreme ca la un an la mijloc şi împăratul a trebuit să plece la un război.

În vremea cît fusese el la război, iată o apucară pe nevastă-sa durerile naşterii, şi surorile ei fiind acolea şi avînd pică pe ea, s-au învoit să-i arunce copilul de l-o face de aur, cum făgăduise împăratului, şi să puie altceva în loc, ca s-o pedepsească împăratul de năcaz că l-a minţit.

Aşa au şi făcut.

Când a fost ea să nască, au învăţat-o de s-a urcat în pod şi a născut pe gura podului, iar surorile au prins copilul într-un ciur şi pe urmă, ce să facă cu el? L-a dat unei slugi să-l omoare, iar în locul lui să puie un căţel, că taman fătase o căţea mare din curtea palatului.

S-a dus sluga, a adus căţelul şi a luat copilul, dar nu s-a îndurat de el să-l omoare, şi pînă să se gîndească ce să facă cu el, l-a lăsat în cuşca căţelei într-o curte singuratică, pe unde nu se ducea nimeni dintr-ai palatului.

Când se gîndi ce să facă cu el, şi se duse să ia copilul, ce să vază? minune: căţeaua se dusese de adusese o oaie şi o culcase şi o ţinea jos cu gura să nu fugă, iar copilul sugea la ţîţa ei.

Nu s-a mai îndurat omul deloc să-i facă ceva şi l-a lăsat acolo cu căţeaua şi cu oaia.

Iar căţeaua de cîte ori gîndea că i s-a făcut copilului foame, culca oaia jos şi sugea copilul.

Copilul ăsta era băiat.

Împăratul venise de la război, aflase că nevastă-sa în loc de copil de aur născuse un căţel, se cătrănise de tot de tot, dar o îngăduise pînă la facerea ălui de al doilea copil, să vază tot aşa s-o întâmpla, ori s-o ţine de vorbă?

Biata împărăteasă plîngea, săraca, de uda pămîntul, dar ce era să facă?

Rămâne ea însărcinată d-al doilea rînd.

Cînd să nască, nenorocul ei! Împăratul iar n-a fost acolo, ci avea iar război, şi surorile iar şi-au jucat mendrele cum au vrut.

Au făcut şi cu fata tot ca și cu băiatul. Căţeaua fătase iar, sluga aia adusese iar un căţel, luase şi pe fată, dar și pe ea o dusese tot în coteneaţa căţelei, şi creştea şi ea tot ca băiatul, ba încă băiatul crescînd într-un an ca alţii în nouă, el trîntea oaia şi o ţinea pînă sugea de se sătura.

Când se făcură ei aşa mai mari de se temu sluga care-i ocrotise să nu se afle de ei şi să-şi găsească beleaua cu surorile împărătesei, îi luă într-o noapte şi-i duse într-o pădure unde le făcuse el un bordei şi-i lăsă să crească acolo la adăpost de toate.

Pe biata împărăteasă a fost pus împăratul de a îmbrăcat-o în piele de bou şi a băgat-o unde turna lăturile.

Într-o zi, ce le veni surorilor împărătesei, se duseră să se plimbe şi nimeriră tocmai în pădurea unde stăteau copiii de aur.

Văzură ele că le ia ochii ceva, dar nu ştiau ce era.

Când să se uite bine, văd copiii; lucrau la nişte coşuri, le împleteau, si râdeau şi cîntau amindoi.

Îndată mirosiră ele ceva. Şi au bănuit ele că sluga nu-i omorâse şi le făcuse bordeiul, că se vedea că era făcut de mână de meşter cu toate ale lui.

L-au chemat în faţa lor cum au ajuns acasă şi au început să-l ocărască cum e mai rău, ca cum de n-a ascultat poruncile lor şi a lăsat neomorâţi copiii de aur.

— Nu m-am îndurat, măriile voastre, să-i omor, că uite cum şi ce fel s-a întîmplat.

Şi le spuse cum găsise căţeaua ţinând oaia şi oaia lăptîndu-i.

Ele îl ameninţară cu pedeapsă straşnică, dar şi el nu se lăsă şi zise:

— Pedepsiţi-mă, dacă vreţi, dar eu spui împăratului tot ce ştiu şi măcar şi de m-aţi omorî, tot n-aţi folosi nimic, că mai ştie cineva taina asta şi, de m-aţi omorî pe mine, spune ăla împăratului, şi tot nimic nu folosiţi.

Dacă au văzut femeile aşa, au tăcut dar s-au gîndit să facă altfel.

Au trimis după o vrăjitoare care le era credincioasă a lor şi cind a venit acasă i-au spus lucrul şi au întrebat-o ce e de făcut.

— De, mamă, a răspuns baba, alta nu e decît să-l trimeteţi să împlinească niscai lucruri grele pe cari să nu le poată împlini şi să moară, iar de moare el, moare şi sora sa de dorul lui.

— Ei, ce lucru?

Se gîndi baba.

— Lăsaţi pe mine, zise ea, fac eu.

Ce-a făcut baba? S-a dus în pădurea în care steteau copiii, şi azi niţel, mîine niţel, s-a făcut prietenă cu copiii,că le ducea fel de fel de alea de mîncare şi de jucat, până a intrat pe sub piele de tot fetei.

După aia, cînd a văzut ea că merg lucrurile bine, i-a zis:

— Zău, măiculiţă, cât eşti de frumoasă, dar să ai cămașa zgripţoroaicei a de aur, tu ai fi minunea lumii.

Şi i-a lăudat cămaşa şi frumuseţile ei, şi cum era curată, şi cîte alea toate i-a propoveduit din gură pînă a făcut pe fată de n-a mai putut de drag să aibă cămaşă aşa.

A întrebat pe babă cum ar face să o dobândească.

Baba i-a spus:

— Fă-te tu bolnavă şi zi-i lui frate-tău că ai auzit că nu te face sănătoasă pînă nu te-i îmbrăca cu cămaşa zgripțoroaicei.

A făcut fata aşa, că ea nu ştia ce primejdie era să îndure frate-său.

Frate-său iubind-o mult, nici n-a stat la gînduri şi a şi plecat. S-a dus el, s-a bătut cu fiare pe drum, dar cum I-a ajutat pe el Dumnezeu că le-a învins pe toate.

Cînd să ajungă la stăpînirea zgripţoroaicei, iacă un şanţ mare. Lângă şanţ, un balaur legat gemea la soare:

— Făt-Frumos, Făt-Frumos, a strigat balaurul cum I-a văzut, dezleagă-mi aste legături că mor acilea, nu mă lăsa, Făt-Frumos, că şi eu ţi-oi prinde bine, că ştiu că te duci să iei cămaşa zgripţoroaicei, şi de nu te-oi învăţa eu cum să faci, te răpune scorpia, că cine te-a trimis aici nu te-a trimis de bine.

Băiatului i s-a făcut milă de balaur. L-a dezlegat.

Balaurul n-a mai putut de bucurie cînd s-a văzut slobod şi l-a învăţat ca să se ducă la un pom şi acolo să bată de trei ori în el şi să zică:

— Iii, cal de paraleu, ieşi să mă duci la zgripțoroaică s-o sărut.

Şi a ieşit un cal de mînca foc şi a încălecat el pe dînsul şi l-a învăţat calul să aştepte pînă s-o înnopta, că zgripţoroaica doarme cu fereastra descinsă şi cămaşa o pune pe un scaun; dar el s-o vază, că străluceşte aurul de pe ea ca ziua şi cînd doarme ea, lesne se repede călare pe el pe geam cu cămaşa şi pleacă, că de o ieşi afară din odaie pe geam nu mai are gripţoroaica nici o putere.

Aşa a făcut flăcăul şi a pus mâna pe cămaşe şi a plecat s-o ducă soră-si.

Pe drum, la şanţ, unde scăpase pe balaur, iacă balaurul îl opreşte în cale şi-i zice:

— Făt-Frumos, cine te-a trimis aici nu te-a trimis să te crească, ci să te prăpădească, dar nu-i ajută Dumnezeu. Să ştii că o să te mai trimeată încă de două ori; la a doua oară o să nimereşti iar un şanţ şi un frate al meu legat tot ca mine; tu să-i dai drumul şi să-i spui cum mi-ai dat şi mie, că şi el o să te ajute; dar la a treia oară nu mi-e în putinţă să ştiu ce-i face. Du-te cu Dumnezeu!

I-a mulţumit băiatul şi a plecat. Cînd a ajuns, i-a dat soră-si cămaşa; s-a făcut ea că se face sănătoasă numaidecît, dar baba nu mai putuse de necaz cînd îl văzuse viu nevătămat, şi-şi pusese în gînd alta.

Drept, nu trecură multe zile şi soră-sa iar căzu bolnavă şi chemă pe frate-său şi-i spuse că ea moare, nu mai scapă, de n-o putea să dobândească cămaşa cu soarele de aur în piept, cu luceafărul de aur în spate şi cu stelele de aur în umeri a tartorului zmeilor de pe lumea asta.

Cum a auzit băiatul, cum a plecat.

Pe drum iar s-a bătut cu jivine spurcate pe cari le-a biruit, şi ajungînd la şanţ, la hotarul împărăţiei zmeilor, a dat de alt balaur mai mare de nouă ori decît ălălalt, care s-a rugat si el să-i dea drumul din legături.

I-a dat băiatul drumul şi i-a spus cum a dezlegat şi pe frate-său.

Atunci balaurul i-a mulţumit şi l-a dăruit cu un fluier şi cu un cal. Pe cal să se urce călare şi cu fluierul să cînte cînd o ajunge la palatul zmeilor, să cînte întruna că zmeii au să joace pînă or cădea jos de oboseală; el, cînd i-o vedea căzuţi, să se repează călare la muntele din faţă, că era cămaşa aruncată de un vârf de munte, şi să fugă cu ea înapoi.

Aşa a făcut.

A luat cămaşa şi a plecat cu ea.

La hotar, la şanţ, l-a oprit balaurul şi i-a zis:

— Făt-Frumos, de te-o mai trimete soră-ta undeva, tu să te duci, că aşa e ursita ta, dar să-i laşi un pahar si să-i zici că de s-o umplea paharul de sînge, să ştie că ai murit, şi să plece să te caute.

I-a mulţumit băiatul şi s-a dus la soră-sa cât a putut el de iute.

Fata s-a făcut a se însănătoşi, iar baba să crape, şi mai multe nu. Surorile mamei copiilor încailea doar că n-au înnebunit cînd au auzit că şi de data asta s-a întors băiatul cu isprava făcută. Peste câteva zile se pomeneşte băiatul cu soră-sa iar bolnavă.

— Frate, să te duci să-mi mai aduci ceva, că mor, uite, mă prăpădesc.

— Să mă duc, sorioară; ce să-ţi aduc?

— Uite, m-a învăţat baba, ca să te duci la puţul cu ghizdurile de zmeură şi cu cumpăna de razachie şi cu găleata de tămâioasă, şi să scoţi din el păsărica lainică din pământul lăinicesc, că numai ea mă poate vindeca.

— Să mă duc, surioară, dar uite îţi las ăst pahar, să-l pui într-un colţ. De l-ai vedea vreodată că se umple de sînge, să ştii că sunt în primejdie de moarte şi să pleci şi tu să mă cauţi.

Şi a plecat băiatul. S-a dus, s-a dus pînă a ajuns. Dacă a ajuns, ce să vază? că i s-a ridicat părul pe cap de groază! Sute şi mii de oameni toţi împietriţi împrejurul unui puţ şi pînă la puţ două gîrlişoare mici.

A trecut una, s-a pomenit şi el de piatră pînă la genunchi; a trecut pe a doua, s-a împietrit pînă la brîu, cînd s-a apropiat de puţ şi a zis:

a împietrit de tot. Pasămite, ce era acolo? Păsărică lainică sta ascunsă în puț şi până nu venea o fată s-o strige, nu ieşea, că aşa era ea ursită; şi pînă atunci numai flăcăi veniseră, şi toţi se făcuseră stane de piatră împrejurul puţului.

Acasă, în pădure, la bordeiul fetei, s-a umplut paharul cu sînge. Cum s-a umplut, cum a început fata a plânge şi a se văita, blăstămîndu-şi zilele, că din pricina ei se prăpădea frate-său, şi a şi plecat să-l caute.

A întrebat, cum a făcut, a apucat drumul spre locul unde era puţul eu ghizdurile de zmeură, cu cumpăna de razachie şi cu găleata de tămâioasă, şi a ajuns. Dacă a ajuns, s-a înfiorat de flăcăii tineri ce văzu împietriţi acolo. Dar trecu gârlişoarele şi ajunse la puţ fără primejdii.

Lângă puț dădu cu ochii de frate-său, stană de piatră, şi o podidiră lacrimele, şi plânse mult săraca.

După aia, s-a uitat pe gaura puţului în jos, că auzise cîntec de pasăre acolo, s-a desfăcut la piept şi a zis:

— Nu vezi ce frumoasă sunt si ce frumos a fost frate-meu? De ce nu ieşi afară?...

Cum a zis aşa, numai a auzit un fâlfâit de aripe şi s-a pomenit cu o pasăre de aur că ieşi din puţ cîntând.

Cum a ieşit ea, au prins a învia toate stanele de piatră.

Fratele fetei s-a repezit la ea de s-au sărutat frăţeşte şi după aia au plecat înainte, pasărea cu un picior pe umărul băiatului şi cu altul pe umărul fetei.

S-au dus la împărăţia unde împărăţea părinţii copiilor.

Când au ajuns, tocmai că era masă mare la împărat; cine trecea pe cale intra să se ospăteze şi să bea din belşug şi pleca la treaba lui. Aşa era la împărăţia lui obicei o dată pe an. Şi câți veneau de cînd sta biata împărăteasă în lături, treceau pe lângă ea şi o scuipau.

Pasărea lainică i-a învăţat pe copiii ei să nu o scuipe, ci să o mîngâie şi să o sărute, că aia e muma lor, şi le spuse şi cum se întîmplase cu ea, că era năzdrăvană de ştia toate; dar i-a şi învăţat ei să nu zică nimic, că ea o să spuie tot.

Cînd erau toţi la masă, cu împăratul în cap, numai intră pe poartă doi copii de aur, cu totul şi cu totul, şi cu o pasăre de aur, de sta cu un picior pe umărul unuia şi cu ălălalt pe al ăluilalt.

O slugă îi văzu pe fereastră şi spuse împăratului minunea.

Împăratul şi toţi mesenii dădură fuga la fereastră şi-i văzură venind şi mîngîind şi sărutând pe împărăteasa din lături.

După aia se urcară unde era masa şi se aşezară şi ei la masă.

Cumnatele împăratului să moară şi mai multe nu.

După ce mâncară, băiatul zise:

— Mărite împărate, să îngădui paserea măiastră de veni cu noi să vă cânte un cîntec.

— Să cânte, vezi bine, zise împăratul.

Şi începu pasărea lainică din pământ lăinicesc să cânte şi din cântatul ei ieşi istoria toată a copiilor de aur şi a mumei lor, pe care o necinstea toţi şi sta în lături.

Atunci începu împăratul să plângă şi se duse chiar el de o scoase de acolo şi o îmbrăcă în haine împărăteşti si o puse la locul de cinste, alături de el, şi pe opt copii împrejurul lor, şi de acolo porunci să omoare cu pietre pe surorile împărătesei, iar pe sluga care cruţase pe copii îl făcu boier mare şi-i dădu bogăţii nenumărate.

Povestit de Ana, fetiţă de numai opt ani, care-l ştie, împreună cu multe altele, de la tatăl său Niță lonescu, lucrător la Gara de Nord, bucureștean de la marginea oraşului.
Lume a ilustrată , Bucureşti, an 11, 1893