Flăcăul şi pajura

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti şi fiindcă este, de aia se povesteşte; a fost un împărat.

Ăst împărat era bătrîn tare şi viindu-i vremea să moară a chemat pe fecioru-său lângă el şi i-a zis cu limbă de moarte:

— Fătul meu, tu să te însori ca să faci copii şi să fie mereu pe tronul împărăţiei copii din neamul meu, dar să nu te însori până m-ăi da de o fată care să fie atât de frumoasă pre cât e soră-ta — că avea împăratul ăsta şi o fată.

—Bina, tată, a răspuns feciorul.

După aia a murit tată-său, l-a îngropat cu cinste mare ca pe un împărat ce era, şi cum s-a urcat băiatul pe tron, hai să se însoare.

A pus el să caute pretutindeni, primprejur or pe departe, or pe unde, fată frumoasă ca soră-sa, ca să facă cum i-a poruncit tată-său, a trimis soli peste tot că doar de i-o găsi.

Degeaba, că fată frumoasă ca sora lui nu se mai pomenea.

Cînd s-a împlinit un an, s-au întors solii toţi şi au spus că nu au găsit.

I-a trimis iar.

Peste un an iar s-au întors fără ispravă.

Hai să se mai ducă şi anul al treilea.

Dar şi la capul anului de-al treilea s-au întors ăia cu mâinile goale. Bre aman, bre zaman, ce să facă?...

Se hotărăşte nebunul să-şi ia sora de nevastă şi se şi duce la ea să-i spuie.

Fata i-a spus că e păcat, că cum, că ce fel să se ia ei doi fraţi, că nu se cade, că aia e nelegiuire... el n-a vrut să înţeleagă, ci a zis că aşa i-a poruncit tată-său cînd era să moară, și el a căutat, nu că a căutat, trei ani degeaba și de aia el o ia pe ea, şi asta e.

Dacă a văzut aşa, fata i-a zis:

— Frate, să mai încerci ceva.

— Ce să încerc?

— Ia o pereche de opinci de oţel şi toiag tot de oţel şi pleacă în lume şi de n-ai găsi nevastă cum ţi-e voia, pînă ăi toci toiagul şi ăi rupe opincile, apoi să te întorci acasă şi ea te voi lua de bărbat, dar altfel nu.

S-a învoit împăratul şi a şi plecat curînd după aia.

Dar tot de surda a umblat şi el iar pînă i s-a tocit toiagul şi i s-au rupt opincile, şi tot cu nimic s-au întors, ca şi oamenii de-i trimesese mai înainte.

S-a întors.

Dacă s-a întors a luat pe soră-sa deoparte şi i-a zis:

— Soră, eu nu mai pot răbda neînsurat. Ţi-am făcut pă voie, acum s-a isprăvit, pregăteşte-te de nuntă.

Fata a răspuns:

— Să mă pregătesc, frate.

Dar în gîndul ei altfel a gîndit.

Noaptea, cînd se întunecase bine de tot, îşi ia si fata o pereche de opinci de oţel şi un toiag iar de oțel şi pleacă pe furiş din palat cu gînd să caute ca să vază n-o găsi ea nevastă pentru frate-său, dacă nimeni n-o găsise, şi numai dacă n-o găsi pînă i s-or rupe opincile şi i s-o roade toiagul, să se întoarcă şi de data asta să facă nunta.

S-a dus fata şi s-a dus şi s-a dus, vreme lungă să ne ajungă, s-a dus pînă a dat de un crâng de pădure, iar în păduri într-un luminiş, i-au luat vederile un pom cu frunzele de aur şi cu trunchiul de aramă, în care sta cocoţată o fată mare, şi la chip şi la îmbrăcăminte şi la tot era leită-poleită ea.

Bucurie mare a coprins-o pe fata de împărat când a văzut aşa şi a mulţumit lui Dumnezeu că îi îndreptase paşii într-acolo.

I-a dat fetei ziua bună, fata i-a mulţumit şi au intrat în vorbă amîndouă.

Dacă au intrat în vorbă i-a spus fata din pom că ea e fata unui împărat mare care s-a însurat de-al doilea după a murit mama ei, nevasta lui dintâi.

Muma ei asta vitregă era rea de tot, de a amărât zilele bietului împărat, că nu mai avea ăla zi bună de la Dumnezeu. La moarte a blestemat-o să fie pajură şi a ajuns-o blestemul, cum şi-a dat el sufletul, dar a dat pacoste şi pe capul ei, că cum s-a făcut pajură a luat-o şi pe ea cu dînsa şi a adus-o acolo în pădurea aia de n-a văzut fiinţă de om, de erau ani de zile, şi numai fiare vedea şi păsări şi copaci vedea.

l-a mai spus fata din pom fetei de împărat, că de va vedea-o pajura, o înghite; dar ea cînd va veni de unde era dusă şi o întreba „care mi-e fata?“, ele să răspunză o dată amândouă într-un glas: „eu!“, că, semănînd tare una cu alta, ea n-o să înghită pe nici una temîndu-se a nu greşi să ia pe fata lui bărbatu-său de o blestemase, că nu vrea să o omoare, el vrea să o ţie acolo să o chinuiască, de necaz că o blestemase tată-său aşa rău.

A ascultat fata.

Cînd a venit pajura a întrebat îndată cum a văzut două la fel:

— Caro mi-e fata?

Fetele au răspuns într-un glas:

— Eu.

Şi pajura s-a ferit a înghiţi pe vreuna de frica să nu se înşele.

Au rămas ele amândouă în pădure acolo.

Într-o zi, fata de împărat a zis fetei pajurei:

— la ascultă, hai să fugim să scăpăm de aici, vrei?

— Cum să nu vreau.

— Dacă e aşa, hai să fugim chiar la noapte.

Şi cum au plănuit au şi făcut.

Noaptea, cînd dormea pajura mai bine, ele au plecat binişor şi au luat-o drept înaintea lor, la un noroc.

Au mers ce au mers şi iacă au zărit o lumină mică.

Au pornit într-acolo şi au dat de o casă micșoară, dar curată de să lingi pretutindeni.

Pasămite, asta era locuinţa Sfintei Luni.

Au bătut la uşe şi bătrîna a întrebat cine e.

— Oameni buni, sîntem două fete rătăcite, primeşte-ne că om sluji şi noi să ne plătim de binele pe care ni l-ăi face.

Sfânta a deschis şi le-a primit.

După ce au intrat în casă le-a întrebat sfânta cum şi ce fel, şi fetele au spus tot din fir până în aţă, rugând-o să le ajute şi ca să scape de pajură şi să ajungă cu bine în împărăţia fratelui fetei.

Sfinta le-a spus că sunt în primejdie mare, că pajura e rea şi puternică, dar mai e mult pînă la ziuă, ele să-i spele nişte lighoni de jeg, că ea nu putea, după aia le dă un pieptene şi să plece, iar de vor simţi o dogoreală la ceafă să arunce pieptenile înapoi şi se va face o pădure mare, şi pînă să răzbată pajura prin a pădure, ele or avea vreme să ajungă la soră-sa, Sfânta Miercuri, care le va ajuta şi ea să meargă mai înainte.

Şi aşa s-a întâmplat.

Au scăldat jivinile, au plecat repede înainte cu pieptenile date de Sfânta Luni, cum au simţit dogoreala — că se luase pajura după ele si numai foc răspîndea împrejurul ei — au aruncat pieptenile, care s-a făcut pădure deasă de le-a despărţit de zgripţoroaică.

Pînă să roază ea lemnele, pînă să-şi facă drum să se ia iar după ele, fetele au avut vreme de au ajuns la Sfânta Miercuri, au bătut la poartă, le-a spus şi ea să-i scalde nişte jivine şi le-a dat o gresie pe care să o arunce înapoi cînd or simţi dogoreala pajurei, că are să se facă din ea o stană mare de piatră pe care, pînă să o găurească pajura şi să treacă de ea să le ajungă, ele or sosi la Sfânta Vineri care le va ajuta şi ea.

Au scăpat fetele şi de data asta şi au ajuns la Sfânta Vineri.

Sfînta Vineri, după ce a ascultat cum li se întîmplase pînă atunci, le-a pus şi ea de au slujit-o, că i-au scăldat jivinele, şi după aia le-a dat o oglindă pe care să o arunce înapoi, cînd s-o apropia pajura de ele.

Din oglinda aia era să se facă un lac mare, iar ele erau să se facă două trestii în mijlocul lacului, şi le-a mai spus sfînta cum era să se întîmple de vreau să scape de pajură.

Şi drept, taman aşa s-a şi întîmplat, adică le-a ajuns pajura de pe urmă, ele au aruncat oglinda, s-a făcut lac unde a căzut ea, şi fetele s-au pomenit trestii de se legănau la vînt în mijlocul lacului. Iar pajurea acilea şi ea pe marginea lui.

Cum a văzut pajurea aşa, s-a pus colo să înghită apa din lac ca să ajungă la trestii să le facă mici fărîme, că ea ştia că trestiile erau fetele.

Dar nu i-a ajutat Dumnezeu, că a băut ce a băut şi n-a mai putut bea, a crăpat odată de au scăpat fetele.

Ele au rămas tot trestii în apă, că aşa le spusese Sfînta Vineri că trestii or să rămîie pînă a doua zi ca să moară pajura bine, că poate nu murea de tot, şi de le ajungea, vai de ele era să fie. Iar în vremea asta apa scădea mereu din lac.

Dar mai pe scară iacă un cioban cu oile pe marginea lacului.

Se uită la lac, se mai uită, pe urmă îşi scoate opincile, îşi sumete izmenele şi intră în apă de taie cu o custură trestiile, şi pe urmă se aşează pe marginea lacului de-şi face fluiere din ele.

După ce-şi face fluiere, începe să cânte... ce să auzi, minunea minunilor, fluierul în loc să fluiere, zicea:

— Du-ne flăcăiaş, la împăratul, du-ne, flăcăiaş, la împăratul.

Pune ciobanul mâna pe ălîlalt:

— Du-ne, flăcăiaş, la împăratul, du-ne, flăcăiaş, la împăratul.

S-a minunat ciobanul de tot şi ce să facă? s-a dus la împărat cu fluierele şi i-a spus cum i se întîmplase.

Împăratul ţinutului — un împărat tînăr şi frumos de să-l sorbi — s-a mirat şi el şi l-a pus pe cioban de a cântat să auză şi el.

Fluierele amîndouă:

— Cu împăratu avem treabă, cu împăratul avem treabă.

Le-a pus împăratul pe o masă în odaia lui de culcare.

Noaptea, s-a culcat şi, cînd s-a sculat, a găsit deretecat frumos prin casă şi curat.

Noaptea a doua, iar aşa.

A treia noapte, s-a hotărlt să nu adoarmă şi să pîndească făcîndu-se a dormi, să vază ce o fi, cine i-o [fi] deretecînd noaptea cînd doarme el, prin odaie.

Aşa a făcut. Şi noaptea ce să vază? fluierile se dădură de trei ori pesta cap, se făcură două fete la fel de tot una cu alta, de nu le putea deosebi, şi se puseră pe deretecat. După aia se apropiară de patul în care dormea el şi una îl sărută pe frunte, iar alta îl sărută pe gură. Şi îl sărută, a de îl sărutase pe gură, aşa de drăgăstos, încît repezi mâna şi o prinse de mijloc.

Dacă le-a prins au rămas fete cum fuseseră.

I-au spus ele atunci istoria lor toată şi împăratul auzind că erau fete mari a vrut să o ia de nevastă pe a de o prinsese sărutîndu-l pe gură.

Fata a răspuns:

— Bună, bucuroasă sînt, măria-ta, să te iau şi eu dacă îţi plac, că şi mie mi s-a făcut de măritat şi lui frate-meu i-am găsit nevastă.

Pasămite, a de îl sărutase pe gură era sora împăratului, iar a de îl sărutase pe frunte era fata pajurei; sora împăratului îl sărutase în gură ca o nevastă, iar fata pajurei îl sărutase pe frunte ca o rudă ce era să-i fie, că erau să se facă cumnaţi.

Au făcut nuntă mare şi frumoasă de se dusese pomina peste tot cale de trei luni împrejur, şi după aia cunoscând bine ăl împărat pe împăratul fratele fetei, au pornit cu toţii la împărăţia lui, unde l-au găsit plin de jale, că rămăsese şi fără soră şi fără nevastă.

Cînd i-a văzut, n-a mai putut de bucurie mare şi i-a îmbrăţişat ca un soţ şi ca un frate şi a pornit şi el nuntă mare împărătească cu fata pajurei.

Iar după aia au trăit fiecare în împărăţia lui iubindu-se ca nişte fraţi buni, şi au avut copii şi nepoţi, şi aşa s-a întîmplat cu ăşti împăraţi.

Povestit de Ion Olteanu din Ardeal