XXVI Cîinele, pisica şi şoarecele

Cică demult, pe când se cobora Dumnezeu pe pămînt, cât nu-l scîrbise încă într-atît fărădelegile oamenilor, încît să nu mai vrea să mai dea ochi cu ei, ar fi tras într-o zi la casa unui român care avea, ca tot omul la casa lui, pisică, câine şi şoarece.

Pisica, pe vremea aia, nu se tolănea în căldură pe vatră cu acum, ci sta pe afară ca şi cîinele.

Acum venind Dumnezeu, ce s-a gîndit hoaţa de pisică?

„Măre, să încerc să vedem n-oi putea face pe Dumnezeu să mă orânduiască şi pe mine să stau în casa stăpînului, iar nu pe afară, că vine cîte o afurisită de iarnă de să-ţi iei cîmpii de ger şi de frig.“

Şi făcu pisica o jalbă şi o înmînă lui Dumnezeu, cînd îl brodi singur. Dumnezeu, bun cum e, cum a văzut ce îi cere pisica, cum s-a milostivit şi i-a îndeplinit cererea, a orînduit, care va să zică, de acilea încolo pisica să nu mai stea pe afară, ci în casa stăpînului.

Cîinele biet nu ştia nimic de pisică, numai văzu că nu dă cu ochii de ea toată ziulica.

„Ce s-o fi făcut, se gîndea el, să fie bolnavă pe undeva?... Să fi murit?...“

Nu putea să o brodească cu nici un chip. Tocmai pe seară, iacă se pomeneşte cu pisica lângă el.

— Ei, dar ce te-ai făcut azi, pisico, de nu te-am mai văzut deloc, ai fost bolnavă? o întrebă câinele.

— Ba nu, slavă Domnului, despre sănătate n-am să mă pling, răspunse pisica, dar am stat în casă.

— Mă-ă! făcu cîinele, în casă ai?... Păi cum aşa?

— Iaca bine; m-am rugat de Dumnezeu de m-a orînduit să stau de-acum încolo în casă, iar nu să tremur ca o varga pe afară.

— I-oi-te, mă, noroc pe capul tău! zise câinele mirîndu-se; căci n-am şi eu parte ca tine!

Apoi, după ce se mai gîndi puţin, o întrebă:

— Nu e vreun chip să-mi faci şi mie ceva rost să stau în casă?

— De, eu ştiu... răspunse pisica, oi să încerc.

— Ia încearcă, pisicuţo, zău, că şi eu ţi-am făcut câte un bine; numai de cîte ori te-am puricat, cînd stăm amândoi vara unul lingă altul!

Pisica hotărî să facă o jalbă şi să o dea lui Dumnezeu ca de la câine, căci cîinele nu ştia să facă jalbă.

Dar după ce o făcu, pînă să i-o dea lui Dumnezeu, care plecase prin sate să mai aline ale necazuri omeneşti, o pe o poliţă în casă şi mai ieşi pe afară, că era cald în ziua aia.

Pînă să se întoarcă ea de afară, pînă să vie Dumnezeu, pînă una, pînă alta, un blestematde şoarece nemâncat mirosi hârtia şi cum-cum se urcă pe poliţă şi o roase. Cînd veni Dumnezeu, pisica se duse să-i dea jalba cîinelui, dar jalba era roasă prăpădită de dinţii şoarecelui aşa de rău încît nu mai era vrenică să puie Dumnezeu mîna pe ea.

Şi fiindcă atunci pleca şi altă jalbă nu mai putea face aşa cît ai clipi din ochi, bietul cîine nu se mai putu folosi cu nimic şi rămase tot pe afară.

Iar cînd ieşi pisica să-i spuie ce se întîmplase, câinele se înfurie gîndind că dinadins zice pisica aşa, fiindcă n-a vrut să-i facă binele, şi o luă şi mi ţi-o scutură niţel dar bine.

Pisica iarăşi de necaz că şoarecele o făcuse să piarză prietenia cîinelui hotărî, unde l-o prinde, să-l mănînce.

Şi de atunci, cică, are necaz cîinele pe pisică şi pisica pe şoarece.

Share on Twitter Share on Facebook