XXVII De unde se trag ogarii

Cică-n vremea de demult, nu ştiu din ce pricină, s-ar fi luat la harţă cîinii cu fraţii lor lupii. Azi harţă, mîine harţă, veni vremea de se hotărîră câinii a face bătaie în regulă.

De!... acu’ frumos era să se bată fraţii între ei? Da’ ce-i faci dacă ăi mari rîvnesc Ia bunul ălor mici? Se silesc şi ei să şi-l apere.

Trimiseră deci cîinii solie la lupi, să le spuie cu de n-or înceta cu prăzile, ei sînt siliţi să se războiască.

Cînd ajunse solul câinilor la lupi, cic-ar fi stat căpetenia lor p-o buturugă mai mare, într-o pădure iar împrejuru-i o spuză de lupi.

— Mă-nchin cu plecăciune, ar fi zis cîinele.

— Sluga dumitale, ar fi răspuns lupul... Ce veste?

— M-au trimis fraţii mei cîinii că, cică, auzi, de n-ăţi înceta cu jafurile, mîhniţipînă-n fundul sufletului vor fi siliţi să facă război cu voi.

— Aşa, ai? întrebă căpetenia lupilor râzînd... Ai vin ’ncoa ni ne sărutăm, să ne-mpăcăm. Bietul cîine se duse vesel ido... dar cînd puse lupul ghearele pe el, numai începu a-l lua la scărmănat şi dă-i şi cîrpeşte-l şi iar cîrpeşte-l şi iar cârpeşte-l pînă-i făcu scăpata...

Fugea cîinele, cînd a scăpat, de nu se ţinea nici pulberea de el, d-abia răsuflind ajunse la ai lui şi le spuse ce păţise.

Câinii, cînd auziră, nu mai putură de necaz. Începură a urla de gândeai că se prăpădeşte lumea.

— La bătaie! strigară cu toţii, la bătaie! ş-o şi porniră a doua zi în zori de ziuă.

Merseră ei, merseră şi dădură de coprinsul lupilor. Umblară ce umblară, şi ce s-auză? un urlet mai straşnic decît al lor.

Pasămite, erau lupii, se pregătiseră de luptă şi aşteptau pe câini în vîrful unui deal repede.

Câinii stătură în loc de se chibzuiră.

— Ce facem? Ei după ce sînt mai puternici sînt şi pe deal. Nouă ne vine greu; ce facem?

— Staţi, zise căpetenia lor, să ne lăsăm coadele la poalele dealului, ca să ne vie mai uşor la urcuş.

Aşa să facem, urlară cîinii, şi le puseră toţi una peste alta şi porniră colo repede şi cu poftă mare să-şi răzbune pe lupi.

Ce folos! Cum ajungeau pe muchia dealului, cum se repezeau lupii în oi, de-i dădeau de-a rostogolu pînă jos. Unii se mai sculau, dar alţii or rămîneau schilozi, or mureau de tot.

După ce văzură lupii că le-au luat piuitul, se repeziră si ei şi îi luară aşa pe negîndite de-i puseră pe fugă. Numai din repezeală de mai puneau mâna cîinii în grămadă şi-şi luau cozile, apoi dădeau dosu, goniţi de vrăjmaşi.

Dar din fugă nu putea nemeri fiecare coada lui, şi s-a întâmplat de s-au amestecat cozile, şi acum, cică, cînd se întâlnesc câinii, dacă vreunul din ei n-a putut pune mâna pe coada lui adevărată, apoi-l miroase p-ăl de-l întîlneşte să vază nu cumva o fi avînd-o p-a lui? Şi dacă o găseşte apoi-l ia la bătaie să-i dea coada îndărăt, iar de nu o găseşte îl lasă să se ducă în treaba lui.

Iar solul de-l trimiseseră cîinii la lupi, cică de fugă şi de necaz a slăbit scîndură şi n-a mai putut pune carne pe el nici c-un preţ, şi, cică, din ăla se trag ogarii ăştia de-i ve dem noi azi.