XXX De ce se miros câinii

În vremurile de demult, pe cînd domnea în ţara românească nu ştiu care domn, cică s-ar fi dat împotriva câinilor porunci straşnice ca să-i ciomăgească, să le lege tinichele de coadă, să-i otrăvească, în sfîrşit, cîte rele toate numai şi numai să le stîrpească neamul or barim să-i facă să se mai împuţineze la număr.

Bieţii câini, suferiră ce suferiră, răbdară ce răbdară şi nu mai putură.

Ce să facă? Se învîrtiră, se suciră, că hăis, ca cea, pîn-auziră, nu ştiu de la cine, că peste ţara românească ar fi mai mare turcul şi că turcului-i plac câinii; deci hotărîră să trimită o jalbă sultanului, în care să se plîngă de relele ce sufereau fără contenire.

Dacă se hotărîră, aleseră unul dintre ei cu o coadă lungă, frumoasă, îi legară jalba de ea şi-l porniră spre Ţarigrad.

Cîinele plecă mîndru, cu coada colac, şi se duse şi seduse pînă ajunse la Ţarigrad. Cum ajunse acolo, ce să vază? Câinii dormeau ba cu cuşcă curată şi cu paie premenite, ba cu scăldat, ba oase pline cu măduvă, ba cazane cu pilaf pe la unele colţuri ale uliţelor. Ba peste puţinică vreme-şi găsi o nevastă frumoasă, bălţată cu galben şi subţirică la trup, şi cu nişte ochi mari şi focoşi... Cin’ să se mai gîndească să dea jalba sultanului or să se mai întoarcă în ţara românească? Rămase acolo, că cine e nebun să fugă de bine?

Cîinii din ţara românească, biet, aşteptară întruna, şi aşteaptă şi azi nădăjduind că dor-dor s-o mai întoarce vreodată.

Şi d-aia, cică, cînd se întîlnesc câinii pe uliţă, se miros unii pe alţii la coadă să vază nu cumva o fi ăl cu jalba, şi dacă o fi el să le spuie ce răspuns le-a dat sultanul.