XIX FLORILE PĂMÂNTULUI

Trei într-o luntre lunecăm pe decindea Dunării la vale. Nu
era nevoie de mare osteneală, numai de ţinut cârma. Oţinea
bărbosul, nenea Laioş Oprişor. Din când în când, mai mult
ca să se afle în treabă, Pavel ridica lopeţile, le pogora şi le
înfigea adânc, opintindu-se din băierile inimii, în
clipocitoarea apă vânătă-gălbuie. Atunci, pentru o clipă,
luntrea, zvâcnind, întrecea fuga undelor cu crestele înflorite
de clăbuci albi de spumă. Pe urmă, luntrea îşi relua iarăşi
alergarea uşor legănată.
Dacă am fi putut s-o ţinem mereu pe sfoara apei, poate că
până spre seară am fi ajuns la Giurgiu…
Nu aveam cum s-o ţinem mereu pe sfoara apei. Pe acolo pe
unde Dunărea era mai adâncă şi şuvoaiele mai clocotitoare,
umblau vapoare târând după ele lungi şlepuri pântecoase,
negre, burduşite cu grâu ori cu porumb.
— Tot cară nemţii bucatele de pe la noi… Şi bucatele parcă
nu se mai isprăvesc…
Glasurile noastre vădeau, pentru cine le-ar fi ascultat,
mâhnire şi ciudă. Prin apropiere nu era nimeni să ne
audă. Numai apa pe care pluteam. Şi lumina învăluitoare şi
dulce a soarelui. Vorbeam între noi, să ne treacă urâtul…Rar
vorbeam. Mai mult ne aminteam în gând.
Încă dinspre sfârşitul verii lui 1914, de cum se auzise c-a
început marele război, negustorii de grâu şi de porumb —
cerealiştii, cum li se spunea — prinseseră a înota în bani mai
abitir decât înainte.
— Acum
nu
mai
cumpărăm
cereale
pentru
neamţ. Cumpărăm pentru englez. Englezul, om bogat,
negustor, nu cine ştie ce fleac terchea-berchea, plăteşte mai
bine şi cu aur curat — lire sterline.
566

— Dar ce nevoie are englezul de grâul nostru? Sunt ani,
dacă nu zeci de ani, de când n-a mai cumpărat de la noi
grâu.
— N-are nicio nevoie, că nu-i trebuie. Apoi, chiar dacă i-
ar crăpa buza şi-ar vrea să-l ridice, n-ar avea
cum. Drumurile de uscat sunt închise, şi sunt închise şi
drumurile de apă. Bubuie pretutindeni tunul. Numai la noi
tace chitic. Cât o mai tăcea.
— Atunci?
— Îl cumpără ca să-l ia neamţului de sub nas… Şi-l lasă
pe loc.
— E şi asta o socoteală.
— Şi încă una bună de tot. Când s-o sfârşi războiul — şi
numai Dumnezeu ştie cât o mai fi până la pace –o să
bântuie prin lume foametea, nu glumă. Englezul o să vie
să-şi ridice grâul şi o să-l vândă cu preţ îndoit, poate
întreit.
De câte ori îi auzisem sporovăind aşa, la noi la Omida, pe
grecii misiţi de grâne, mi se făcuse şi lehamite…
Prin gări, lângă magaziile vechi, se ridicaseră în grabă, ca
din pământ, magazii noi, mult mai încăpătoare. Negustorii
le umpluseră curând pe unele cu grâu, pe altele cu orz ori
cu secară, cu ovăz ori cu porumb şi le puseseră zăvoare
grele şi mari, cât căldăruşa, la uşi. Recolta pe trei veri, care
altădată lua drumul străinătăţii, zăcea acum de-a lungul
liniilor ferate prin gări, în magaziile care, şubred acoperite
şi nedibaci închegate, începuseră a se dărăpăna.
În toamna târzie a lui 1916, oştile nemţeşti, călite în
focul războiului şi până în dinţi înarmate, rupseseră
frontul Carpaţilor şi frontul Dunării, şi cotropiseră ţara
până la marginea de jos a Moldovei şi până la Sulina.
Prada peste care căzuseră aceste oşti lihnite şi hulpave
întrecuse toate socotelile, şi toate aşteptările le întrecuse.
În retragerea învălmăşită şi tragică a trupelor noastre,
567

nimeni nu se gândise să dea foc acestor magazii. Fără nicio
zăbavă, nemţii puseseră să se încarce grâul cumpărat de
englezi în trenuri nesfârşit de lungi şi-l trimiseseră în ţara
lor. De prin Dobrogea şi de prin silozurile porturilor
dunărene, cu depozite uriaşe, îl mai adunau încă şi-l
porneau în sus, cu şlepurile, spre inima, cu tot mai puţin
sânge şi mai rare bătăi, a Germaniei.
Ne întâlneam mereu cu vapoare trăgând după ele şlepuri.
A trebuit deci, de la un timp, să ne păstrăm mereu pe
margine, să ocolim stuhărişuri înalte, să ferim ţărmurile
ostroavelor. Soarele, urcând, scălda întinderile nesfârşite de
ape şi pământuri în lumină puternică, de vară.
Mirosea a frunziş verde şi crud şi a grâu dat în copt când
ajungeau până la noi adieri dinspre timpurile care se
întindeau de la ţărm până dincolo de zare.
— Ostrovul Lupilor…
În sfârşit, lui nenea Laioş Oprişor i se dezlega iarăşi limba.
Ne strecurăm pe o trâmbă leşietică şi stătută de apă, pe
lângă un ostrov copleşit de sălcii bătrâne, cu trunchiuri
vechi, pline de scorburi. Se auzea, prin limpezimea
văzduhului, zumzet bogat de albine.
— Acum nu se mai află picior de lup în ostrov. Au fost în
vechime. Multe au fost în vechime, care nu mai sunt astăzi.
Dar albinele au rămas. Scorburile sunt plineochi cu faguri de
miere. Când era pace, spre toamnă, treceau rumânii din
Lacrima, călări pe butuci, pe furiş şi-o mai adunau. Acum e
oprit. Toate sunt oprite. Verboten. Au s-o strângă nemţii. Au
să ia şi albinele să le trimită, la ei acasă. Rod totul, ca
lăcustele… Bucate, vite, lână, miere, lemn… Başca de ce
smulg din adâncul pământului…Şi ce ne lasă? Pielea de pe
noi. Cât ne-or mai lăsa şi pielea pe noi…
Când era pace… Cuvintele sună dulce în auzul nostru,
până la care de atâta timp nu ajung decât porunci straşnice
şi sudalme, ştiri despre bătăi şi jafuri, schingiuiri, schilodiri
568

şi omoruri. Când era pace! Parcă niciodată n-a fost pace!
Amintirea timpului de pace în lume se dezlânează, se
stinge şi se pierde într-un trecut care ne pare din ce în ce
mai îndepărtat…
Războiul bântuia cu mânie la hotarul de jos al Moldovei.
Era departe de noi războiul. Nu se auzeau împuşcături. Nu
se auzea nici mugetul lung şi greu al tunurilor. Însă
urmele luptelor care avuseseră loc pe aici pe lângă Dunăre
se vedeau la tot pasul: sate pârjolite, tunuri sparte,
chesoane rupte şi răsturnate, gropi şi tranşee părăsite, pe
marginile cărora răsăriseră şi crescuseră înalţi ciulini cu
moţul albăstrui-roşcovan, morminte purtând în vârful
crucii de lemn necioplit o capelă de rezervist român ori o
chivără nemţească largă şi turtită ca un ceaun.
Frontul se rupsese întâi în munţi, pe Jiu şi pe Olt, şi
când armatele noastre flămânde, deznădăjduite şi
zdrenţuite, se retrăgeau de-a valma şi în grabă, nemţii, cu
nimic supăraţi pe frontul din Balcani, atacaseră cu vigoare
de pe malul bulgăresc Dunărea, păzită de o subţire pânză
de rezervişti şi o trecuseră pe bacuri şi pe poduri plutitoare
întinse peste noapte.
— Au fost lupte şi în Ostrovul Lupilor. Se găseau aici, în
bordeie, nişte prăpădiţi de soldaţi bătrâni cu două tunuri
vechi. I-au tocat nemţii cu mitralierele până la unul. Mult
sânge a văzut Dunărea.
Pavel a tras mai des la lopeţi, mai cu nădejde, până am
atins din nou cursul apei.
Malul bulgar al Dunării e înalt şi pietros. Pe alocuri, pe
lângă apă, acolo unde râpa e mai roasă, mai depărtată de
mal, oamenii au clădit un cătun, un sat, un orăşel. Case
mărunte, sărăcăcioase, mai curând colibe înfăţişând
sărăcia. Uliţi strâmbe, acoperite de praf alb, văros. O turlă
turtită de tristă biserică. Un ţuguiat minaret.
Şi acum mai vieţuiesc pe pământul bulgar turci cu
569

cealma, cu şalvari, turcoaice înfăşurate în feregele, cu faţa
acoperită de nu li se văd decât migdalele negre şi piezişe ale
ochilor… Dar turcii nu mai au conace şi nici cai, şi nici
iatagane. I-a istovit şi mâncat şi pe ei sărăcia…
S-a înălţat din stuhuri şi zboară, aproape de tot, pe
deasupra capetelor noastre, o lişiţă. Are trupul gras, greoi,
abia o ţin aripile. Pe alături, ca o săgeată, trece pescăruşul
cu pântec alb.
— Lasă pasărea urmă-n văzduh când zboară?
— Nu, nu lasă, nene Oprişor.
— Nici luntrea pe apă…
— Nici…
— Pavele!
Pavel râde ce râde, apoi tace.
Bine c-am mai văzut un om râzând. De mult n-am mai
văzut un om râzând.
Mă plec puţin într-o parte şi mă joc cu mâna prin apele
vinete-gălbui ale Dunării. Duc mâna udă la obraz. Apa e
căldicică. Încep să murmur, ca în copilărie când găseam un
melc în iarbă şi-l luam în palmă:

Melc, melc, codobelc,
Scoate coarne boureşti,
Şi te du la Dunăre,
De bea apă turbure,
Şi te du la baltă
De bea apă caldă,
Şi te suie pe buştean
Şi mănâncă leuştean…

— Şi melcul scotea coarne?
— Da, scotea coarne. Şi atunci îl puneam în iarbă. Şi mă
uitam la el cum merge purtându-şi căsuţa lucioasă şi
răsucită în spinare şi lăsând în urmă o dâră albă, ca de
570

argint — semnul scurtei lui treceri prin lumina acestei vieţi
şi prin pulberea acestei lumi.
Dacă m-aş despuia şi m-aş arunca în Dunăre, aş putea,
un timp, să mă ţin după luntre. Pe urmă, cuprins de
oboseală, m-aş apuca de marginea luntrii, m-aş urca încet,
cu băgare de seamă, în ea, să n-o răstorn. Aş dârdâi puţin
de frig până m-aş usca. M-aş uita să văd dacă am lăsat
vreo urmă în apă. Zadarnic m-aş uita. Nici cât melcul…
Trecem prin viaţă, cum am trece printr-o mare apă. Nu
lăsăm urme. Sau dacă totuşi lăsăm urme, ele sunt slabe,
uşor le şterge timpul.
— Darie, cine te-a învăţat să gândeşti aşa? Omul lasă
urme în trecerea lui pe faţa pământului şi urmele sunt
trainice şi biruiesc vremea…
— Nimeni… Eu singur…
Luntrea aleargă. Au rămas în urmă vapoarele cu şlepuri.
Nu mai vedem altele în zare. Pavel trage la lopeţi. Nenea
Laioş Oprişor fumează, şi fumul pipei lui se spulberă, se
pierde în văzduh cât ai clipi din ochi.
— Cât e de veche Dunărea?
— Cine poate să ştie? Numai Dumnezeu! Poate e tot aşa
de veche ca şi pământul… Oamenii au ridicat pe maluri
aşezări. Uită-le! Şi mai uite: păduri şi zăvoaie, bălţi
acoperite cu lintiţă verde, stuhărişuri care au început să
bată în galben, deşi toamna e încă departe şi în care, dacă
pătrunzi adânc fără să le cunoşti bine, poţi să te şi
pierzi. Deasupra, boltit, acelaşi cer albastru, ameţitor de
înalt. Îl sfâşie un cârd de berze albe cu picioarele roşii, şi
sus, sus de tot, pluteşte un balon lung ca o ţigară şi
fumuriu — un zepelin, merge spre răsărit, spre front…
Înainte de a ocupa nemţii o jumătate şi mai bine de ţară,
venea o arătare de-astea, noaptea, din Bulgaria, şi arunca
bombe asupra Bucureştilor. A murit lume nevinovată…
— Războiul aduce moarte…
571

Oamenii au împodobit malurile Dunării, din cele mai vechi
timpuri, cu sate şi oraşe. Şi tot oamenii, războindu-se unii
cu alţii, le-au pârjolit, le-au pustiit.
Oamenii au umplut pământul cu flori şi livezi, şi tot
oamenii au umplut pământul cu morminte.
— Noi, Oprişorii, suntem de neamul nostru de dincolo de
munţi. , din Ardeal. Pogoram toamna cu oile la iernat prin
părţile astea, în balta Dunării. Aşa pomenisem din moşi-
strămoşi. Am pierdut oile într-o iarnă — a dat gălbeaza în ele
– am sărăcit şi ne-am pripăşit pe lângă apă. Din oameni ai
munţilor şi ai plaiurilor am devenit oameni ai apelor. Se
poate trăi şi din apă, dar acum şi pescuitul ne-a fost oprit.
Ei, Doamne, Doamne…
Am rupt în trei o bucată de pâine şi ne-am astâmpărat
foamea. Nu s-au mai văzut berzele. Zepelinul fumuriu s-a
pierdut spre răsărit, în albastrul cerului. Peste luntrea
noastră s-a lăsat tăcerea. Auzeam numai clipocitul apei şi
numai rarele lovituri ale lopeţilor, mânuite cu lene dePavel.
Mi s-a părut atunci, cum mi se păruse şi alteori, că sunt
singur pe lume. Şi mi s-a părut mai ales că mă aflu singur
pe acele ape nesfârşite, între malul înalt şi pietros al
Bulgariei şi între bălţile uriaşe ale celuilalt mal, de care ne
ţineam cât puteam mai aproape.
Dincolo de bălţi se ridica în pantă uşoară câmpul pe care îl
ştiam şi mai nesfârşit, însemnat pe alocuri de ghergane şi de
măguri rotunde, în care poveştile venite dinbătrâni spun că
s-ar afla îngropaţi, călări pe sirepii lor, regii seminţiilor
nomade care au hălăduit pe aci cu hoardele lor. Ei mai
poartă şi acum, deveniţi albe schelete în topire, în adâncile
morminte, scuturi şi săbii de aur, arcuri de aur şi săgeţi de
aur cu vârful muiat în venin verde de viperă.
În clătinarea luntrii, trecuse de mult amiaza şi de mult
trecuse chindia. Se lăsase asfinţitul. Faţa apelor gălbui-
roşietice o mână nevăzută o stropise cu praf de aur vechi.
572

De peste timpurile bulgare se înălţase — când oare? –o
lună spălăcită de var. Dincolo de stuhuri se ridicau şuviţe
subţiri de fum albastru, neclintite, ca nişte sfori care se
desfăşurau de pe ascunse gheme, în sus. Focuri, aţâţate
pentru alungarea rolurilor de ţânţari, nu se vedeau.
Am simţit atunci dorinţa sălbatică despicându-mi pieptul
ca ascuţişul unei securi, ca apele să se oprească din
mersul lor, şi pe o Dunăre împietrită să se oprească,
împietrită de asemeni pentru totdeauna, şi luntrea. Voiam
ca soarele mic şi roşu să rămână culcat pe buza
orizontului şi să nu mai apună. Râvneam să sorb îndelung
cu ochii aceste frumuseţi cu care nu aveam să mă mai
întâlnesc.
Fiecare răsărit de soare e altfel şi fiecare amurg e altfel,
după cum altfel e fiecare zi şi altfel e fiecare noapte. După
cum altfel e fiecare clipă.
Dar luntrea alerga înainte domol, Dunărea alerga înainte
către marea cea mare. Timpul alerga şi el înainte spre
ţărmul rămas neatins până şi de vis ori de gând.
Am închis ochii, şi pentru câteva clipe mi-au răsărit în
faţă lumi vechi, de mult trecute pe alte tărâmuri.
IatăDunărea, Dunărea asta şi nu alta — pentru că numai
făpturile vii trec şi se topesc în ţărână, dar apele rămân
mereu şi mereu aceleaşi — acoperită de un amurg albăstrui.
Făpturi vânjoase îmbrăcate în piei de oaie, purtând unii
suliţi lungi ascuţite la vârf, alţii simple ţăpuşe, ori arcuri şi
săgeţi, stau la pândă în stufuri şi se uită cum pe malul
celălalt aprind mari focuri de tabără armii străine. Sunt
bărboşi străinii şi înfăşuraţi până la călcâie în straie
brodate. Au venit de departe, de peste Helespont. În spatele
stufurilor în care stau ascunşi la pândă şi încordaţi
băştinaşii, se întind şesuri acoperite de păduri milenare şi
luminişuri, unde grâul semănat în urma plugului tras de
un singur bivol, a crescut atât de înalt, că abia se văd
573

deasupra spicelor căciula uşor turtită a călăreţului şi vârful
lucios al suliţii. Prisăcile sunt atât de multe că, dacă te-ai
apuca să le goleşti ştiubeiele, ai putea alcătui uriaşe movile
de faguri din care, strivite, mierea dulce şi galbenă ar curge
gârlă. Scorburile sălciilor zumzăie şi ele de albine. La gurile
gârlelor, sunt adăpostite lotci din groşi buşteni de salcie
scobiţi, colibe de pescari şi năvoade întinse pe prăjini la
uscat, împletite din fire aspre de cânepă. Bărbaţii cu piei de
oaie pe spate au ochii ageri ca ai uliilor. Ei văd dincolo de
apă, lucind în sclipirile amurgului, straiele ciudate ale
năvălitorilor, coifurile lor, suliţele, scuturile, săbiile lor late.
Se adună, ţin sfat, şi socotesc. Năvălitorii nu pot fi doborâţi
pieptiş pe malul apei. Sunt mulţi ca frunza şi ca iarba, şi
armele lor îi fac aproape de neînvins la câmp deschis.
Trebuie lăsaţi să treacă în voie apa, apoi atraşi în adâncurile
codrilor şi loviţi pe neaşteptate, sfârtecaţi până la unul.
Cojoacele şi căciulile turtite au pierit. Lotcile de buşteni
scobiţi au fost acoperite cu mâl, vârşile şi năvoadele au fost
ascunse. Perşii lui Darius Histaspe n-au aflat în faţa lor
umbră de om a doua zi, când au trecut pe poduri plutitoare
Dunărea. Câţi, după luni de rătăcire prin pădurile care le
trimiteau moarte din fiecare copac, au mai văzut ţărmul
acesta la întoarcere? Şi câţi au ajuns la cel de dincolo?
Au apărut iarăşi pe malul Dunării bărbaţii cu piei de
berbec pe umăr. Au ridicat din papură şi nuiele alte colibe.
Au scos buştenii scobiţi din nămol, vârşele şi năvoadele din
hăţişuri, bivolii de smoală din miez de codru. S-au văzut
iarăşi pe înserat şuviţe albastre de fum ridicându-se spre
slăvile neclintite şi focuri licărind în întuneric. S-au auzit din
nou chiote de biruinţă şi cântece de bucurie.
Şi pământul, îngrăşat cu trupurile năvălitorilor, a căpătat
parcă mai multă vlagă şi a crescut mai mult grâul…
Au trecut în zbor liniştit pe lângă luntre, de parcă nici nu
ne-au văzut, perechi de lopătari albi-aurii. S-a strecurat pe
574

alături un şarpe lung, cenuşiu, de apă. Trei libelule
albastre au încercat faţa neliniştită a apei.
Erau de atunci, din vechime, şi făceau parte din
maiestoasa vedenie a îndepărtatului şi totuşi a atât de
apropiatului trecut? Erau ele acum? N-am ştiut nici atunci
şi cu atât mai puţin aş putea să ştiu astăzi…
Brocartul de aur vechi al amurgului a început a prinde
umbre subţiri, albăstrii…
Şi pe malul celălalt, înalt şi pietros, acoperit cu iarbă
ţepoasă, s-au făcut văzute alte armii: oameni cu chipuri
rase şi cu părul tăiat scurt deasupra umerilor şi a cefei, cu
pieptare de zale şi cu haina scurtă ca o fustanea până
deasupra genunchilor, cu încălţări cu vârful întors în sus,
cu scuturi rotunde şi cu suliţi neobişnuit de lungi. Aveau
şi cai cu şei şi cu frâie de argint, care parcă în fumuriul
amurgului aruncau flăcări roşii pe nări. Pe malul lângă
care mă aflam, în încremenirea serii, răsărise ca din
pământ un oraş cu străzi înguste şi întortocheate, cu case
albe, cu ferestre teşite, acoperite cu stuf. Bărbaţii care se
adunau la chemări de sunete de corn de bivol în piaţa din
mijlocul oraşului nu mai purtau pe spate piei de berbec, ci
sumane de lână seină. Erau înarmaţi cu suliţi de fier şi cu
tesace scurte şi grele. Şi purtau mustăţi roase cu: vârfurile
lăsate în jos şi chici lungi le băteau umerii. Şi parcă toţi
aveau ochii albaştri. Femeile, înfăşurate în fote, cu cămăşi
cu mâneci largi, râurate şi capetele acoperite cu tulpane,
îşi strângeau pe lângă ele copiii, aşacum îşi strânge cloşca
puii sub aripi, când simte prin apropiere zborul răpitoarei.
În timp ce bărbaţii oraşului adună femeile şi copiii şi
pornesc în alai spre poala apropiatei păduri, pe celălalt mal
se fac pregătiri de trecere a apei cu luntri legate una de
alta.
La marginea apei are loc o luptă scurtă. Falanga fiului lui
Filip Machedonul rupe rândurile apărătorilor. Oraşul e
575

jefuit şi aprins. Până la cer urcă flăcările, înroşind
slăvile. Falanga se apropie de pădure şi nu cutează să
pătrundă în hăţişurile ei din care încep să zboare, ca nişte
stoluri de sturzi repezi, săgeţile. Drumul de întoarcere spre
Dunăre e însemnat cu trupuri…
Pe mal s-au aprins focuri. În pânza serii, mai subţire decât
pânza păianjenului, au apărut alte arătări — ostaşii încoifaţi,
scurţi, cu faţa lată, aproape fără gât, ai Romei. Ridică cetăţi şi
case. Construiesc drumuri de cărămidă şi aşezări ca pentru
totdeauna. Pe Dunăre se ivesc corăbii galbene, cu două
rânduri de lopeţi, cu botul înalt şi întors. Oamenii cu sumane
şi căciuli uşor turtite şi-au luat femeile înfăşurate în fote şi
copiii şi s-au tras mai în sus, pe plaiuri şi munţi.
Seara s-a prăvălit de mult în goluri fără margini de dincolo
de ape şi de pământuri. În noapte, luna, la început de var, a
căpătat galbenul ruginiu al aurului. Prin vreme, în urmă,
aud un glas:
— Darie, ce tot scurmi pe lângă cetate?
— Am găsit un bănuţ de argint, tată. Uite-l.
Bănuţul a prins cocleală… Tata îl ia şi-l freacă de nădragi.
Bănuţul capătă luciu. Iese le iveală un cap rotund. Sub
bărbie, guşă. Pe frunte, coroană de frunze de laur.
— E de la Traian, împăratul Râmului, care a trecut cândva
cu oştile lui pe aici. Sunt aproape două mii de ani de atunci.
Ţine bănuţul. Păstrează-l dacă vrei.
Dunărea clipoceşte. Luntrea se leagănă. Cerul e spuzit de
stele mari, ca nişte gutui care se clatină. Şi Dunărea e
spuzită de stele mari, galbene, ca gutuile care se clatină. O
lună de aur pe cer, rotundă, neclintită. Şi o lună de aur,
spartă în ţăndări, sfărâmată puzderie, în apă.
Şi deodată, prin acest văzduh verde-albăstrui care pluteşte
deasupra apelor şi a pământurilor, se ivesc şeici lungi, cu
pânze verzi ca steagul profetului, caravele şi galioane. Pe
punţi stau tolăniţi, pe perne moi de mătase, turci bărboşi cu
576

capetele albe-gălbui, înfăşurate în cealmale, încinşi cu
brâie late şi cu iatagane cu mânerul bătut în safire şi cu
vârful întors la şold, îmbrăcaţi cu pantaloni largi de mătase
roşie. Se aude o manea. Dar cântecul tărăgănat ca un
plâns nu poate înăbuşi geamătul roabelor de sub punte,
care sunt purtate spre Bosfor. Cealmagiii trândavi şi
bărboşi sunt noii stăpâni ai acestor ape şi ai acestor
locuri. Pentru cât timp? Întreabă steaua, şi steaua, clipind,
îţi va răspunde: nu pentru totdeauna.
— S-a făcut destul de târziu. Să tragem la mal. Pavele,
înfige mai adânc lopeţile.
Pavel a ridicat mai sus ca de obicei lopeţile — aceste aripi
subţiri ale luntrii noastre. Cârmuită pieziş, luntrea a
zvâcnit şi s-a înfipt în malul clisos. M-am trezit din vis.
— Ai moţăit mai bine de un ceas, băiatule.
— Ba chiar am dormit de-a binelea, nene Oprişor.
— Te-a legănat luntrea. Eşti om de câmp, neînvăţat cu
legănările ei.
— Da, sunt om de câmp.
Am sărit toţi trei pe mal şi am tras luntrea mai departe
de apă. Ne-au năpădit ţânţarii. O să aprindem focul şi osă-
i alungăm numaidecât.
Am adunat cu Pavel câte un braţ de găteje uscate şi le-
am aşezat sub o salcie grozav de groasă şi de strâmbă, pe
jumătate mâncată de vreme şi de umezeală. Nenea
LaioşOprişor a adus din luntre nişte pirostrii, un ceaun de
tuci, un făcăleţ şi o traistă cu câţiva pumni de mălai pe
fund. .
— Pavele, spală tu ceaunul şi umple-l cu apă, să punem
de mămăligă. Tu, Darie, caută în luntre, pe băncuţa, de
lângă cârmă. Ai să găseşti un şervet în care mi-a înfăşurat
baba câţiva juveţi săraţi. Vezi că şervetul are legată la un
colţ o mână de sare. N-o fi bine strânsă. Bagă de seamă să
n-o verşi.
577

Cât a adus Pavel ceaunul şi l-a aşezat pe pirostrii, cât am
adus eu legăturica, nenea Oprişor, scăpărând amnarul, a şi
aprins o scânteie în ghemul mic de iască, ţinut în punga de
tutun la loc mereu cled, în chimir, lângă pântec. Dintr-un
sâmbure, mai mărunt decât bobul de mei, focul a crescut, a
prins aripi şi a-nfăşurat cu ele ceaunul negru în care apa a
început să clocotească. Curând de tot a fost gata şi mămăliga
pripită. A fost gata şi peştele uscat, părpălit pe cărbuni. Au
început a se bate tătarii la gura noastră. Vorba ceea: peşte,
mămăliga prăpădeşte. N-a mai rămas o fărâmitură de
mămăligă. Am aruncat bozii umede peste foc, să scoată focul
cât mai mult fum, să ne dea paceţânţarii, şi ne-am întins,
după ce ne-am potolit şi setea, asemeni melcului
codobelcului, cu apă caldă de baltă, pepământul acoperit cu
ierburi, să adormim. Cel dintâi a căzut pradă dulce odihnei
Pavel, care ostenise toată ziua la lopeţi.
Nenea Laioş Oprişor a mai tras câteva fumuri, apoi şi-a
pus luleaua alături, după ce a stins sămânţă de foc din
căuşul ei cât degetarul, şi n-a trecut mult până să-l aud
respirând adânc şi oftând din când în când prin somn. Poate
se visa copilandru cam de vârsta mea, coborând prin funigeii
ori prin burniţele toamnei, pe lângă turmă, alăturide taică-
său şi de unchii bătrâni cu plete lungi şi slinoase bătându-le
umerii, cu cioareci albi strânşi pe picior, cu cojocul miţos şi
lung la călcâie, şi cu pălăriuţa tare ţuguiată, aproape fără
margini, pe cap, plătind, înăuntrul aceleiaşi ţări, vama la
fiecare hotar de moşie.
Drumul din munţi peste plaiuri întâi, peste şesuri apoi,
până la aceste bălţi ale Dunării, care păstrează în înfăţişarea
lor ceva de început de lume, e nesfârşit de lung. Poate se
visează tânăr rămas sărac şi singur, pe acest ţărm de ape
vinete-gălbui, nevoit să-şi caute alte rosturi de viaţă. Poate
oftează după crestele munţilor înconjurate de mori alburii, ca
de nişte mari cununi gata să se fărâmiţeze, să se destrame şi
578

să se risipească la o uşoară adiere de vânt. Ori poate se
visează trăgând sforile năvodului, ud leoarcă până la gât,
spre un mal, care mereu se depărtează, din faţă.
Nu poţi ghici niciodată visul cuiva, cum niciodată nu poţi
bănui gândul cuiva.
Copil când eram, mă bântuiau în somn visuri ciudate
dar şi minunate: se făcea că am, prinse pe subţiori, aripi
mari, şi că zbor îndelung peste ţinuturi mlăştinoase şi
veşnic umede. Se făcea că mă prăbuşesc de la înălţimi
ameţitoare, căzând printre ramuri, din vârful unui arbore
neobişnuit de înalt. Se făcea că plutesc pe mări albastre
într-un butuc uşor scobit şi că vânez peşti mari de argint,
cu suliţă de os… Mai târziu, când, ceva mai mărişor, am
crescut şi viaţa a început să mă înghesuie şi să-mi dăruie
cu îmbelşugare ghionturi şi pumni, altfel de vise mi-au
năpădit
somnul.
Visam
biciul
logofătului
Gânţă
înfăşurându-mă şi arzându-mi trupul firav, şubred şi
mereu bolnăvicios… Visam că adun struguri în coş, în via
boierească de pe coastă, cu botniţă la gură şi că atunci
când încercamsă duc măcar două-trei boabe la gură, să-mi
ud buzele uscate şi limba cleioasă, ele au gustul sărat al
sângelui. Cunoşteam gustul sângelui… Pentru că atunci
când mă muşca un şarpe sau un cârcâiac pe picioarele
goale, sugeam muşcătura până mi se umplea gura de
sânge. Scuipam sânge. Se usca muşcătura şi piciorul nu
mi se mai umfla. Dar de gustul sărat al sângelui nu-mi
puteam tămădui gura ziua întreagă. Visam droburile de
sare, toate pe spinarea mea, din mătrăcăria lui Bănică
Vurtejanu. Visam sicriele goale, care mă chemau să mă
aşez în ele, din prăvălia lui Mielu Guşă, căruia oraşul de pe
Vedea îi spuneaPomneată. Visam tăbăcăria lui jupân-
Moţatu. Acolo, nenea Gogu Şoric mă lua de ceafă cu mâna
lui ca o gheară şi mă băga cu capul, să mă înece, într-un
butoi de argăseală. Mă trezeam năduşit, cu gura acră.
579

Vara, alături de părinţii şi fraţii mei, după ce seceram toată
ziua, târându-ne pe brânci, cu soarele aprins al zilei în
spinare, cu mâinile şi cu picioarele însângerate, visam toţi în
somn că lanurile de grâu sunt neatinse şi că începem, sub
harapnicele usturătoare ale vechililor boiereşti, să le secerăm
de zor de la început. Ne trezeam, înainte de ivirea zorilor, mai
zdrobiţi de oboseală de cum ne culcam. Toamna visam toţi ai
casei cum ne lăsăm, cu toată greutatea corpului, pe coarnele
plugului, să intre fierul mai adânc în pământ, cum
împingeam în acelaşi timp la plug, să ajutăm boilor mici şi
slabi, cu puteri puţine.
Să munceşti toată ziua în silă, ştiind că munceşti pentru
altul şi noaptea să visezi în somn că faci aceeaşi şi aceeaşi
muncă, să te culci frământat de truda zilei şi să te trezeşti şi
mai fărâmat de truda somnului! Asta era viaţa noastră… N-
ar mai fi fost să fie…
Erau fericiţi aceia care visau vreun bunic ori vreun
străbunic trecuţi de mult în lumea drepţilor, care veneau de
departe cu trup fumuriu de vedenie, călcând cu paşi uşori ca
fulgerul pe o potecă azurie de nori. Bătrânul visat îl apuca de
mână pe urmaş şi-i spunea cu glas dulce de vioară:
— Scoală-te, nepoate, şi hai cu mine…
— Şi te-ai dus cu străbunicul, tată?
— M-am dus.
— Departe?
— Tare departe.
— Şi cum era acolo, tată?
— Pretutindeni, cât cuprindeai cu ochii, numai boazuri
verzi, neclintite şi deasupra nori subţiri ca pânza de borangic
şi, dincolo de ei, ca într-o ceaţă străvezie, sori mari
strălucind, şi stele galbene, şi stele roşii, şi stele albe… Am
mers, am mers. Şi aş fi tot mers. Am simţit că mâna
bunicului era rece şi am băgat de seamă că împrejur nu se
afla ţipenie de om şi nicio altă vieţuitoare şi m-a cuprins
580

frica… L-am întrebat:
— Bunicule, unde mă duci?
— Acolo unde mă odihnesc şi eu şi unde se odihnesc toţi
ai noştri, din moşi-strămoşi, acolo unde nu este nici
bucurie, nici întristare… Mi-am adus aminte de voi… Cum
vă chinuiţi. Şi-am venit să te iau cu mine, cel puţin pe tine.
Să te scap de necazuri. Când am închis ochii şi voi mi-aţi
încrucişat mâinile pe piept, te-am lăsat băieţandru…
Erai ca un măr înflorit, nepoate Tudore… Şi-acum te-am
găsit cu părul înspicat, cu spinarea adusă, cu faţa plină de
brăzdături…
— Du-mă înapoi pe pământ, bunicule… Am zece
copii. Cine să mi-i crească?
Povestindu-ne visul, lăcrima tata. Lăcrima mama.
Lăcrimau surorile… Lacrimi limpezi lăcrimau. Căci sufletul
tulbure şi trupul chinuit limpezi lacrimi varsă în lume, în
lumină, prin lumina ochilor trişti…
Eu mi-am muşcat limba şi fălcile, până am simţit în gură
gustul sângelui, sărat şi neplăcut, pe care îl cunoşteam. Şi
n-am lăcrimat… S-au întors înăuntrul meu lacrimile. Le-
am simţit picurându-mi pe inimă, în inimă…
Picături de otravă… Se adunau lângă altele, lângă multele
neplânse afară. Adunaţi-vă, îmi spuneam în gând, picături
de otravă… Cândva vă voi da celor din pricina cărora
suferim şi plângem.
— Bătrânului i-au licărit ochii. N-avea nicio lacrimă în
ei… Morţii nu mai au lacrimi. Câteodată nu mai au nici
viii… S-a uitat la mine bunicul. Lung şi trist… Pe urmă s-a
topit dintr-o dată, ca şi cum n-ar fi fost. M-am trezit
plângând cu capul pe mână. Nu e rău dincolo de viaţă. A
fost frumos visul. Odată şi odată poate că şi viaţa o să fie
frumoasă…
— De ce odată şi odată? De ce nu acum?
— O să înţelegi când o să creşti mare…
581

N-a fost nevoie să cresc prea mult, ca să înţeleg.
Înţelegeam de când deschisesem ochii pe lume… Ştiam,
întrebasem ca să aflu dacă nu mi-a ucis tristeţea glasul.
Am mai răvăşit focul cu un ciot de dârjală, am mai aruncat
pe el câteva vreascuri. După ce aripile roşii aleflăcărilor au
fâlfâit de câteva ori ca ale unei păsări care vrea să-şi ia
zborul şi nu izbuteşte să se desprindă de pământ, am
acoperit focul cu un braţ de ierburi jilave. Poate izbutesc şi
eu să adorm. N-am izbutit. Nu totdeauna somnul vine când
îl chemi. Îl simţeam cum se apropie de mine, cum îmi dă
târcoale ca o vulpe, cum se sperie şi o ia la sănătoasa, de
parcă cineva de lângă mine ori din mine l-ar fi alungat, ca pe
roşcata sălbăticiune cu coada, stufoasă, cu pietre. Gândurile
mele puneau pe fugă somnul. Gândurile… Şi fierberea care
mă stăpânea.
În clipa în care mă suisem în luntre alături de neneaLaioş
Oprişor şi de Pavel, iar luntrea se desprinsese deţărm şi
începuse să alerge odată cu apa în lumina orbitoare a
dimineţii printre maluri şi ostroave înflorite, căpătasem
încredinţarea că nu de un ţărm, ci de o lume întreagă mă
despart şi că viaţa mea a pornit-o pe o cale nouă. Încotro mă
va duce această cale? Ce mă va aştepta de-a lungul ei?
Era poate mai bine să nu mai mă întreb…
— Mergi înainte, mereu înainte. Şi nu te mai uita îndărăt…
Într-o zi vei ajunge, Darie, pe un mal însorit…
Ale cui erau glasurile? Poate ale stuhului încremenit. Poate
ale sălciei bătrâne sub care mocnea înăbuşit focul. Poate ale
văzduhului, ori poate ale inimii mele. Da. Erau glasurile
inimii mele. Bătea liniştită inima. Tic-tac! Tic-tac! Auzeam
limpede aceste bătăi. Când nu-mi voi mai auzi bătăile inimii,
voi fi ajuns la capătul drumului meu…Dar nu capătul
drumului se cuvine să mă preocupe, ci drumul însuşi.
Din slava fumurie a cerului s-a desprins o stea. S-a
prăbuşit cu iuţeala fulgerului, lăsând în urma ei o dâră de
582

lumină care a durat o secundă. S-a stins. Milioane şi
milioane de ani steaua a rătăcit, aprinsă, prin goluri reci.
— Viaţa omului e scurtă, dar drumul omului duce
printre oameni. Drumul omului prin viaţă trebuie să fie
împlinit cu fapte.
— Cu ce fel de fapte? Până acum m-am târât prin ţărână
ca să-mi câştig traiul. Ca viermele. Am primit bice pe
spinare, pumni după ceafă, picioare în pântece şi-n
coaste… Până acum… Şi de acum înainte?
— Parcă era vorba să nu-ţi mai pui întrebări, băiatulecu
părul ciufulit?
— N-aş fi om, dacă nu mi-aş pune întrebări…
Luna plină se ridicase în cumpăna cerului şi plutea prin
văzduhul albăstrui-gălbui, ca o corabie rotundă de — aur. O
altă lună strâmbă căzuse în mijlocul apei, întinzând până
în stuhurile malului o punte de argint vechi.
Mi s-a părut atunci că văzduhul se umple de
ninsoaredeasă şi măruntă ca pulberea şi că această
ninsoare, căzând peste apele întinse, le dă strălucirea
stranie pe care numai undele îngheţate o au.
Pe asemenea nopţi, pe jumătate numai luminate, cu
milenii în urmă, oamenii timpurilor dunărene, încălţaţi cu
opinci, strânşi cu cojoace albe, cu căciuli turtite de oaie
trase peste urechi, înarmaţi cu suliţi, cu săbii şi cu arcuri,
treceau pe gheaţa albă, tiptil, Dunărea, atacau posturile de
pază de pe celălalt mal, măcelăreau ori luau robi soldaţii
largi în umeri şi înzăuaţi ai Romei, care le pârjoliseră mai
înainte aşezările şi îi trimiteau în lanţuri, sus,spre plaiuri
şi munţi, să ridice, după meşteşugul lor, cetăţi şi oraşe de
piatră.

Dunăre, Dunăre,
Drum fără pulbere…

583

Câte a văzut Dunărea şi câte o să mai vadă!
Cântecul Dunării, noaptea, era altul decât cântecul
câmpului… Apele şuşoteau lovindu-se de malul lin,
strecurându-se printre spăngi subţiri de trestie şi printre
tulpinile moi şi poroase ale papurii, legănând velinţe verzi de
lintiţă, atingând uneori în treacăt vârfurile îndoite ale
crengilor de sălcii plângătoare. Buhaii băteau parcă nişte
mari tobe înfundate. Cu capetele cu ochi holbaţi deasupra
apei, broaştele bălţilor din apropiere, înnebunite de lună,
orăcăiau ca o sălbatică hoardă beată de bucuria izbânzii. Pe
mii de viori mici îşi suspinau ultimele triluri privighetorile
ascunse în plopi şi-n sălcii. Luna pogora încet spre apus. În
curând, aveau să se arate, viorii, zorile. Privighetorile vor
amuţi şi vor începe să chiuie, ca nişte mici clopote de argint
atârnate sus, în văzduh, ciocârliile. Privighetorile cântă
frumuseţea amurgului, minunile, dar şi smoala nopţii.
Ciocârliile, triumful răsăritului de soare.
Se prelingeau pe lângă mine, foşnind prin ierburi şi frunze,
guşteri verzi, cu botul scurt şi ochii bulbucaţi, şopârle
sprintene pe care le ştiam de culoarea pământului.
S-a subţiat, s-a îngustat puntea de argint de pe ape…

Dunăre, Dunăre,
Drum fără pulbere,

dincotro vii tu şi încotro te duci? Izvorul tău ţâşneşte,
undeva departe, dintr-o stâncă, în negre şi întunecate
păduri. Aduni, de-a lungul atâtor felurite ţări, izvoare şi râuri
şi alergi neastâmpărată spre răsărit, să te arunci despletită
în marea cea mare şi amară. Se oglindesc în apele tale
vinete-gălbui, senine ori zbuciumate de furtuni, ceruri. Se
uită în apele tale şi-şi văd chipul leit munţi şi dealuri, arbori
şi oameni. Culegi zâmbete şi culegi lacrimi şi alergi mai
departe, fără şovăială, spre răsărit, să te pierzi în marea cea
584

mare şi amară, să-ţi faci apele una cu marile ape ale lumii.
Veghez pe ţărmul tău treaz, în acest sfârşit de noapte.
Oare nu sunt şi eu asemeni ţie? Am plecat, bulgăre mic de
gheaţă, de lângă un prag scund, în lume, spre
răsărit. Acolo, încotro mă îndrept, mă aşteaptă marea cea
mare şi amară, în care, totuşi, voi căuta să nu mă pierd…

Dunăre, apă vioară
Face-te-ai neagră cerneală…

— Nu. Chiar dacă tu, Dunăre, te-ai face neagră cerneală,
cum spune vechiul cântec, şi eu, ca un vrăjitor dintr-o
necrezută poveste, aş avea putere să strâng nesfârşita
pânză albastră a cerului şi s-o schimb în fâşii de hârtie şi
mă aşez aici, pe malul tău, şi aş şti să scriu, şi aş scrie
întruna o mie şi mai bine de ani, întingându-mi pana în
cerneala ta, tot n-aş izbuti să povestesc oamenilor ce am
de povestit.
— Şi ce ai tu de povestit?
— Toate suferinţele şi toate zbuciumele. Toate izbutirile
şi toate neizbutirile pe care le-a avut, de la începutul
începuturilor, neamul meu, care mereu a fost bătut şi
schingiuit, stors de vlagă şi silit să vieţuiască în genunchi.
— Şi cui ar folosi asta?
— Neamului meu. Ca să înveţe a înlătura suferinţa. Ca să
înveţe să stea cu fruntea sus. Ca să ajungă să câştige
biruinţa cea mare.
Oamenii care dormeau lângă mine, şi care se întorceau
din când în când prin somn şi oftau, erau oameni ai
apelor. Viaţa lor era legată de apă. Viaţa noastră, a
oamenilor de câmp, era legată de pământ. Orizontul nostru
era larg şi totuşi mărginit şi nu aveam cum să-l spargem în
chip obişnuit. Treceau dincolo de orizontul satului cei pe
care statul îi lua la armată. Unii din ei ajungeau să
585

cunoască oraşele mai mari şi mai depărtate. Alţii, cărora le
cădea sorţul să-şi împlinească serviciul militar la grăniceri,
trăiau câţiva ani la hotare, prin munţi sau de-a lungul
Dunării. Ceilalţi erau mulţumiţi când aveau prilejul să
meargă o poştă, spre miazănoapte, la Ruşii-de-Vede, sau o
poştă, spre miazăzi, la Turnu.
— Când ai să te faci mare, Darie, să mergi să vezi munţii şi
să te-ntorci acasă să ne spui şi nouă, cum sunt. ..
— Da, mamă, am să merg să văd munţii.
— Şi-apoi să te duci să vezi marea şi să te-ntorci acasă să
ne spui şi nouă cum e…
— Da, mamă, am să merg să văd marea.
— Şi corăbiile uriaşe.
— Şi corăbiile uriaşe…
— Se spune că munţii sunt înalţi până la cer.
— Da, aşa se spune.
— Şi că mării nici nu-i vezi malul celălalt, atât e de întinsă.
— Da, nu-i vezi malul celălalt…
— Dar de unde ştii?
— Am citit.
— Ai citit! Una e să citeşti şi alta e să vezi cu ochii tăi! Să
te duci să vezi cu ochii tăi!…
— Am să mă duc să văd cu ochii mei, mamă…
Nu apucasem încă să mă duc. Năvălise peste noi războiul
cu oştiri străine, cu foamete şi mai cruntă de cum o
cunoscusem mai înainte, cu sânge şi moarte. Încercamacum
să mă duc. Nu ştiam până unde voi ajunge şi nici dacă voi
apuca să mă întorc să povestesc ce-am văzut. Se afla în noi
toţi, şi poate mai ales în mine, din pricina firii pe care o
aveam, aprinsă şi iscoditoare, un fel de dor de ducă neostoit.
Poate că prin ochii mei mai voiau să vadă lumea largă
părinţii, moşii şi strămoşii care fuseseră prin lege domnească
prinşi de un petec îngust de pământ şi siliţi să-l muncească
veacuri de-a rândul, din tată în fiu, aşa cum prin gura mea,
586

mai curând înrăită decât rea, dar dârză şi deopotrivă de
îndârjită, voiau să-şi ţipe suferinţele pe care le înduraseră
şi nădejdile pe care nu apucaseră să şi le vadă împlinite…
Dorul acesta de ducă, înăbuşit, strivit, mă alunga mereu
pe drumuri. Eram înciudat că din când în când mă trăgea
îndărăt — către locul meu de naştere, către ţărână pe care o
călcam, în care mă jucaseră şi în care se topiseră, ca iarba
câmpului, străbunii mei — cu putere, o aţă nevăzută. Mă
hotărâsem să nu mă mai las tras îndărăt. De aceea poate
mi se păruse, atunci când luntrea începuse să alerge cu
mine pe Dunăre, în jos, că nu spre Giurgiu mă poartă, ci
spre lumea largă. De aceea poate mi se păruse că Dunărea
aleargă odată cu mine, printre maluri verzi şi ostroave
pline de mireasmă de miez de vară, spre un liman înflorit,
spre limanul viitorului…
Au tăcut de mult şi buhaii osteniţi, şi broaştele. Au tăcut
şi privighetorile. S-au potolit, amorţiţi de răcoare, guşterii.
Şi-au oprit mersul repede, şi cotit pe după vrejuri şi
ierburi, şopârlele pământii. Luna s-a aşezat, acum iarăşi
albă ca varul, pe muchea câmpului, spre apus. Pare o
corabie imensă de hârtie, pe care apele nopţii în
destrămare au aruncat-o pe un mal nisipos…
Cercul a început a se albi spre răsărit.
Numai Dunărea, neostenită, curge mereu şuşotind. Ca
astă-noapte. Ca aseară. Ca acum o sută de ani. Ca acum o
mie de ani. Ca acum mii şi mii de ani în urmă, când şi-a
croit, rozând pământ şi piatră, pentru întâia oară, drum
larg printre aceste maluri…
Mi-am acoperit faţa cu pălăria. .:
Şi n-am mai ştiut nimic…
Dar greu doarme băiatul ăsta, Pavele! Trage-l de mână să
se trezească o dată.
M-am ridicat şi m-am întins cât eram de lung. Mi-au
trosnit oasele.
587

— Da, nene Oprişor, am somnul cam greu…
Ne-am strâns catrafusele.
Ne-am urcat în luntre şi am plecat.
Răsare soarele.
Ne întâlnim iarăşi cu vapoare care trag după ele şiruri de
şlepuri negre, pântecoase. Valuri mari vin dinspre mijlocul
Dunării spre noi. Luntrea saltă şi se clatină ca o coajă de
nucă. Un neamţ cu barbă roşie de pe puntea unui şlep din
convoi holbează ochii la noi, ne întoarce spatele, intră într-o
cabină şi apare ţinând în mână o lunetă. O pune la ochi şi
ne priveşte. Ne vede ca şi cum am fi la un pas de el. Scot
limba la neamţ, apoi îi dau cu tifla. Neamţul cu barba roşie
lasă luneta în jos, scoate un pistol din buzunar şi trage.
Câteva gloanţe şuieră pe lângă urechile noastre. Plescăie apa.
Le-a înghiţit Dunărea. Neamţul cu barbă roşie râde să se
prăpădească. Niciunul dintre noi nu ne-am sfiit.
— Dracu te-a pus să-i dai cu tifla? Putea să ne împuşte.
— Nu putea. Şlepul e departe. Era greu să ne nimerească.
— Ne putea nimeri din întâmplare. Câte nu s-au văzut…
Cum în depărtare se zăreau alte vapoare urcând din greu
în susul Dunării, nenea Laioş Oprişor a cârmit luntrea să
meargă pe lângă ţărm.
— Dacă o să ne tot întâlnim cu vapoare nemţeşti şi o să
mergem mereu pe lângă mal, nici astă-seară nu ajungem la
Giurgiu…
— Nu face nimic, nene Oprişor, o să ajungem mâine seară,
dar de ajuns tot o să ajungem…
— Apăi asta aşa e… Numai că mâine nu e azi…
Înainte de prânz, a început să bată vântul şi pe cer au
prins a se buluci nori întunecaţi. Nu s-a mai văzut
soarele. Dunărea s-a învolburat, s-a încreţit, s-a înnegrit şi
crestele talazurilor au înflorit spumă albă.
— Înfige mai vârtos lopeţile în apă, Pavele, să ajungem mai
curând la un adăpost, că se apropie ploaie mare.
588

Pe malul bulgăresc s-a arătat, ca într-o ceaţă, căţărat pe
coastă, Şiştovul. În faţă, pe malul de care eram aproape,
au ieşit la iveală casele cu acoperişurile arse aleZimnicei.
— Pe aici au trecut armatele nemţeşti Dunărea. Au avut
loc câteva lupte cu rezerviştii noştri. Nemţii, mânioşi de
pierderi, au ars oraşul, cum făceau altădată păgânii. Au
murit în oraş şi oameni neînarmaţi…
Printre nori umbla, cu caii şi cu carul lui de foc,
sfântulIlie. Cerul duduia şi trosnea din toate încheieturile,
ca un coviltir vechi, cuprins de flăcări. Fulgere lungi şi
subţiri, de culoarea fierului înroşit, brăzdau văzduhul.
— E furios rău sfântul. Îl caută pe diavol să-l atingă cu
săgeata…
— Nu cumva, de frică, diavolul s-o fi ascuns în luntrea
noastră, nene Oprişor?
— Da de ce în luntrea noastră şi nu în şlepurile
neamţului cu barbă roşie?
Până să ajungem la malul de piatră, până să priponim
luntrea, până să alergăm să ne adăpostim sub un şopron
pe jumătate dărâmat, ploaia ne-a şi făcut ciuciulete.
Fumega pe aproape coşul unui vapor vechi. Câteva
şlepuri goale îşi aşteptau încărcătura: ciurde de boi şi vaci,
prăpădenie de oi, închise ceva mai departe în ocoale. Ploaia
cădea repede, rece şi nemiloasă, peste această sumedenie
de vite trudite de drum şi de nemâncare. Ţăranii care
aduseseră aceste vite de departe, pe drumuri de câmp, se
aciuaseră şi ei într-un colţ al şopronului, desculţi, cu
cămăşile rupte, negre şi nespălate de săptămâni, cu obrajii
osoşi topiţi de foame şi cu ochii pierduţi, duşi, abia licărind
în fundul capului. Se aşezaseră pe vine şi priveau tăcuţi
apele Dunării pe care le băteau de sus miile de bice ale
ploii năprasnice.
Erau oameni din părţile de sus ale câmpiei muntene,
după cum îi arătau resturile de straie pe care le purtau,
589

pălăriile şi cojoacele pe care şi le aruncaseră pe umeri. Poate
că ei ajunseră pentru întâia oară în viaţa lor aici, laDunăre.
Se minunau de atâta puhoi de ape turburi! Şi se gândeau la
colibele lor şi la cei lăsaţi în acele colibe, cu un găvan de
mălai muced pe fundul sacului de pe laviţă…
Lângă ţărani, se chirciseră pe raniţe, ca pe nişte scăunaşe,
patru soldaţi nemţi, şi ei oameni mai aproape de bătrâneţe
decât de anii tineri. Erau însoţitorii cârdurilor de vite şi ai
ţăranilor paznici. Drumurile lungi şi prăfoase, de câmp, pe
timp de vară, îi istoviseră şi pe ei, ostaşi obişnuiţi de ani cu
toate ostenelile şi ticăloşiile războiului. Purtau mustăţi lungi,
stufoase, şi bărbile neîngrijite le crescuseră mari. Aveau toţi
ochi neobişnuit de albaştri.
Al cincilea soldat neamţ, aproape un băieţandru, târând
după el un picior şchiop, adunase de sub şopron aşchii,
resturi de scânduri, găteje rămase pe aici de cine ştie când şi
înjghebase un foc deasupra cărui atârnase o gamelă în care
începuse să fiarbă zeama neagră şi amară a băuturii de orz…
M-am uitat la ei de aproape, cu sporită băgare de seamă,
iscoditor chiar. Dacă le puneai deoparte armele, centiroanele
şi cartuşierele, nu mai rămânea la ei nimic războinic. Păreau
scârbiţi de slujba pe care erau siliţi s-o facă şi de viaţa pe
care o duceau ei, învingătorii, pe străine meleaguri, printre
străinii biruiţi, al căror grai nu-l pricepeau. Când fiertura a
dat în clocot, şi-au umplut cănile lor de tinichea cenuşie, au
scos din răniţi pâini negre ca pământul şi-au început să
mănânce.
Rămânând mereu zgribuliţi, ciuciţi şi închişi în ei, ţăranii,
văzându-i pe nemţi înfulecând, au cotrobăit prin traistele lor
vărgate şi-au prins a îmbuca din codrii de mămăligă cu care
veniseră la spinare cine ştie de unde. Pe codrii de mămăligă
presărau puţină sare şi ardei roşu, pisat. Mâncau cu poftă.
Unul ne-a întrebat:
— Veţi fi călătorit ca şi noi. Nu ospătaţi?
590

Ne-a întins o parte din mămăliga lui galbenă, cu coajă
groasă, tare.
— Mulţumim. Avem mâncarea noastră în luntre. Abia
ieri am plecat de acasă şi nu ne ducem departe.
— Nu mergeţi departe! Pe vremea asta ştii când pleci de
acasă, dar nu ştii niciodată când te întorci, nici dacă te
mai întorci. Nouă ne-a spus primarul c-o să ducem vitele
astea până la Dunăre şi că pe urmă o să ne întoarcem la
casele noastre. Aici ni s-a dat altă poruncă: să îmbarcăm
vitele în şlepuri şi să le însoţim, pe Dunăre, până în
Germania. Cine ştie ce ni s-o mai întâmpla pe drum şi cine
ştie dacă ne-om mai vedea nevestele şi copiii?! I-am lăsat
acasă flămânzi. Pe la noi nu s-a făcut estimp bucate şi ce
se mai găsea pe la casa rumânului, rămas din anii trecuţi,
au adunat nemţii. Ne-au luat şi vitişoarele din
bătătură. Ne-au lăsat flămânzi şi goi, muritori de foame…
— Asta s-a întâmplat în toată ţara cotropită. Războiul…
— Aşa spun toţi: războiul! Dar cine a făcut războiul şi de
ce l-a făcut? Vezi, frate, asta e!
Prin perdeaua ploii — care se subţia şi se îndepărta spre
apus, cu tunetele ei care abia se mai auzeau, rare ca
tunurile într-un depărtat sfârşit de bătălie, cu fulgere care
abia mai licăreau la orizont — străbătea Dunărea pieziş,
dinspre Şiştov spre Zimnicea, fluierând întruna scurt şi
răguşit, un vaporaş bulgăresc.
Până să ajungă la mal, a încetat ploaia. În fâşia albastră
de cer, dezgolită de nori, a strălucit, mai aprins parcă şi
mai fierbinte, soarele.
Ne-am grăbit să ieşim de sub şopronul şubred, care sta
gata să se prăbuşească peste noi la o năvală mai puternică
a vântului, şi să ne uscăm, aşa îmbrăcaţi cum eram,
straiele ude în care dârdâisem mai bine de un ceas. Nu
totdeauna ploile de vară sunt calde.
Vaporaşul bulgăresc, cu vopseaua neagră crăpată şi
591

cojită, şi-a oprit ţăcănitul roţilor late, cu lopeţi, şi s-a lipit de
cheiul lung şi mărunt de bolovani. Pe podul de scânduri,
întins cu silă de nişte pricăjiţi slujitori ai portului, s-a arătat
întâi un ofiţer neamţ. Avea obrazul roşu şi bucălat. Cizmele îi
erau lustruite de ţi-ai fi putut răsuci mustaţa în ele — dacă
purtai cumva mustaţă şi voiai să ţi-oi răsuceşti –şi hainele
cenuşii, călcate, ca scoase atunci din cutie. Pieptul îi era plin
de decoraţii, iar mersul şi privea trufaşe, de stăpân. În urma
lui păşeau, sfioşi şi slugarnici, doi soldaţi tineri. Unul purta
pe obrazul stâng semnul mai vechi al unei tăieturi adânci.
Ofiţerul şi soldaţii s-au îndreptat spre casa, şi ea în parte
arsă şi dărâmată, a căpităniei portului. Ne uitam după ei,
când ne-am auzit strigaţi de pe vas:
— Măi, rumânilor, voi de pe mal, veniţi şi ajutaţi-ne să
dăm jos nişte prizonieri bolnavi. Sunt mămăligari de-ai
voştri…
Am întors capetele spre cel care ne vorbea. Era un soldat.
Bulgar, mărunt, îndesat, cu faţa oacheşă şi cu sprâncenele
mari, negre. Capela lui avea văcălia turtită, banderola roşie
decolorată, şi viziera, ruptă la cotor, atârna deasupra feţei ca
o mică aripă frântă. Tunica, peticită şi murdară, lăsa să
spânzure o mânecă goală. Pantalonii îngăduiau să se vadă
genunchii goi. Labele picioarelor erau înfăşurate în obiele şi
încălţate în opinci. Pe umărul drept, soldatul bulgar purta o
puşcă mare, veche, cum avuseseră turcii în războiul din
1877. Cureaua fusese înlocuită cu o sfoară groasă, cu
noduri.
În spatele soldatului care ne vorbea şi care aştepta să ne
urcăm pe vas şi să ajutăm la debarcarea prizonierilor
bolnavi, se mai aflau cinci-şase soldaţi bulgari, tot atât de
zdrenţăroşi. Păreau nişte moşnegi. Poate că şi erau moşnegi.
Tinereţea şi maturitatea le-o mâncaseră războaiele care, în
Balcani, se ţinuseră lanţ.
— Hai, bre, veniţi! Ce mai aşteptaţi, că doar n-oţi fi vrând
592

să vă poftesc cu muzică. N-am muzică, mă, rumânilor…
A început să zâmbească, dar zâmbetul i s-a stins
numaidecât pe buzele uscate şi plesnite de vânt. A mai
adăugat:
— Veniţi, sunt rumâni de-ai voştri…
— Hai, băieţi, să le dăm o mână de ajutor.
— Hai, nene Oprişor.
S-au urcat pe vas odată cu noi şi ceilalţi ţărani
dezbrăcaţi de sub şopron.
— Sunt rumâni de-ai noştri. Am veni să ajutăm şi dacă
n-ar fi de-ai noştri. Prizonierul e prizonier, om căzut în
nenorocire, bulgarule!
— Aşa e, mă, rumânule!
Am coborât unul câte unul pe o scară întortocheată, de
fier, într-o încăpere ovală.
Culcaţi pe duşumeaua goală, înghesuiţi unul într-altul,
de parcă ar fi vrut să se încălzească în înăbuşitoarea odaie
plutitoare care duhnea, zăceau vreo treizeci de soldaţi.
Numai pielea şi oasele rămăseseră din ei. . Pielea şi oasele…
Şi ochii care abia mai sclipeau, ca nişte mici luminiţe gata
să se stingă. Din uniformele de altădată rămăseseră pe
trupurile lor numai zdrenţe putrede.
Ne lipiserăm, cei şapte-opt oameni câţi coborâserăm
acolo, de pereţii de scânduri. Ochii ni se măriseră de
uimire şi buzele începuseră să ne tremure de milă. Noi ne
uitamla bolnavi, şi bolnavii se uitau la noi cu ochii lor
aproape stinşi. A grăit unul, cu glas de pe altă lume:
— Am ajuns în ţară, fraţilor?
— Da, aţi ajuns în ţară.
— La Zimnicea.
— Acum, am putea să şi murim…
— Dac-aţi ajuns voi până aici, apăi n-o să muriţi.
— Ne-am stins de foame… Ne-am hrănit cu ierburi şi cu
coajă de copac. În munţii Bulgariei…
593

— Hai, mă, luaţi-vă bolnavii la spinare şi daţi-i jos de pe
vas, că acuşi se întoarce ofiţerul neamţ şi ne ia dracul pe
toţi, şi pe voi şi pe noi…
Cel care strigase era ciungul. Ne vorbea din capătul de sus
al scării întortocheate. Era mai uşor de dat decât de
îndeplinit o asemenea poruncă. Un om mort e mai greu, dacă
îl iei la spinare, decât unul viu. Iar un bolnav e tot atât de
greu ca un mort.
Am luat un soldat la spinare şi am urcat scara. Degeaba
mă speriasem. Omul era uşor, parcă nici nu era om, ci o
traistă de piele în care se bălăbăneau oasele. Mă cuprinsese
cu mâinile de după gât — nişte mâini galbene de mort, cu
unghiile vinete. Îmi dădeam seama că prizonierul e viu
numai după răsuflarea caldă pe care o simţeam izbindu-mi
ceafa.
De patru ori am coborât în pântecul vasului. Şi de patru
ori am urcat întortocheata scară, căutând cu picioarele
treaptă cu treaptă, să nu mă împiedic şi să mă prăbuşesc.
Am întins prizonierii muribunzi la loc uscat, sub şopron.
Erau treizeci şi doi la număr. Soldaţii germani, însoţitori ai
cirezilor de boi şi ai turmelor de oi, s-au uitat şi ei la
prizonieri, însă fără mirare, ca nişte ostaşi încercaţi ce erau,
obişnuiţi cu privelişti şi mai grozave. Suferinţa şi moartea
altora nu-i mai mişca după atâta vreme petrecută în
suferinţă printre muribunzi şi morţi.
În soldatul german tânăr şi şchiop a tresărit totuşi ceva. Le-
a spus celorlalţi câteva cuvinte şi, cum aceia au dat
îngăduitori din cap, el s-a apucat să adune iarăşi găteje
uscate şi resturi de scânduri. Când grămada a fost destul de
mare, a aprins focul care se stinsese şi a atârnat deasupra
flăcărilor gamela plină cu apă, în care a aruncat câţiva
bulgări mari de cicoare. Cel mai bătrân dintre nemţi a scos
de pe fundul raniţei un pumn de bucăţi de zahăr şi le-a
azvârlit în zeama neagră.
594

În timp ce focul îşi mărea flăcările şi cicoarea fierbea în
clocot, toţi cinci nemţii şi-au spălat cănile de tinichea
cenuşie în apa Dunării şi s-au întors sub şopron. Umpleau
cănile, îngenuncheau lângă soldaţii bolnavi, le ridicau
capul, le apropiau cănile de buze şi le dădeau să
soarbă. Ciungul şi cu ceilalţi bulgari stăteau deoparte şi se
uitau cu jind. Nemţii nu le aruncau nicio privire.
— Nemţii ăştia, cred, mă, rumânilor, că noi suntem de
vină că prizonierii rumâni au ajuns în halul ăsta… Mai-
marii noştri sunt de vină. În Bulgaria e foamete. N-avem ce
mânca nici noi. Nici familiile noastre n-au ce mânca acasă.
Cu ce să mai hrănim şi gurile flămânde ale miilor de
prizonieri? Pe ăştia am primit ordin să-i aducem în ţară la
voi. I-am adus. Aşteptăm să vie ai voştri să-i ridice şi să-i
îngrijească.
— Vorbeşti bine rumâneşte, bulgarule. Ai trăit la noi în
ţară?
— Nu, n-am fost niciodată la voi în ţară până acum.
— Eşti rumân?
— Nu. Sunt bulgar, dar alde bâtu au fost rumâni. Trăim
pe lângă Plevna.
— Cum te cheamă?
— Mihai Sperie-Vacă.
— Şi la voi în casă cum vorbiţi?
— Câteodată bulgăreşte, câteodată rumâneşte, cum ne
vine mai bine la gură… Da mai mult rumâneşte vorbim.
— Şi cum se numeşte satul vostru?
— Noi îi zicem Găureni, dar bulgarii îi spun satului
nostru Gavreno… Suntem mulţi bulgari care vorbim
rumâneşte în Bulgaria.
— Şi noi suntem mulţi rumâni care vorbim bulgăreşte în
România… Pe mine mă cheamă Stoian Velciu şi ai noştri
trăiesc într-un sat de pe lângă Piteşti, de când ne ştim…Şi-
n casă vorbim de obicei bulgăreşte. Aşa am apucat din
595

bătrâni…
Bulgarul Mihai Sperie-Vacă a început să vorbească
bulgăreşte cu românul Stoian Velciu…
— Seminţiile s-au amestecat mai demult, prin aceste părţi
ale pământului… dar, orice limbă am vorbi, suntem oameni.
— Suntem oameni, dar ne sfâşiem mai rău decât fiarele.
— Şi trăim mai greu decât păsările cerului.
— De păsările cerului are grijă Dumnezeu.
— Pe noi ne-a uitat.
— Războiul…
— Războiul îl pornesc stăpânirile…
— Şi-l ducem noi pe umeri…
Prizonierii lungiţi sub şopron se lăsau îngrijiţi ca nişte copii
mari şi neputincioşi de soldaţii nemţi. Şchiopul arunca
vreascuri pe foc. Deasupra flăcărilor, scotea aburi fierbinţi
gamela încărcată din nou cu cicoare şi orz prăjit şi măcinat,
care, de departe, aducea a cafea.
— Hai, băieţi, să plecăm, că ne apucă seara pe aici.
— Hai să plecăm, nene Oprişor.
Când s-o apucăm spre Dunăre, m-am auzit strigat din
urmă:
— Mă, tu, băiatul ăla şchiop!
Mi-am întors capul. Un prizonier care izbutise să se ridice
într-o rână îmi făcea semn cu mâna.
M-am apropiat de el.
— Eu te-am chemat. Mi se pare că te cunosc. Nu eşti
cumva din Omida?
— De la Omida sunt.
— Băiatul lui nenea Tudor…
— Da.
— Darie…
— Da.
— Nu m-am înşelat! Mă tot uitam la tine, de când m-ai luat
din şlep la spinare şi m-ai adus aici, sub şopron. Aici mi se
596

părea că te cunosc… Aici mă îndoiam…
Îi priveam chipul de ceară, barba mare, mustăţile,
sprâncenele, ochii stinşi. Nu ştiam de unde să-l iau. Omul
văzuse nedumerirea mea. A încercat un zâmbet. N-a
izbutit.
— Văd că nu mă cunoşti. M-a schimbat războiul,
lagărul…
— Caut să-mi aduc aminte şi nu pot…
— Sunt Dragomir, feciorul cel mai mic al lui
TăchiţăGăbunea de la Mândra. Suntem veri buni.
— Nene Dragomire…
I-am mângâiat mâinile cu unghii mari, vinete. Erau aşa
de străvezii mâinile, că n-am cutezat să i le ating.
— M-am schimbat într-adevăr mult, Darie?
— Te-ai schimbat, nene Dragomire…
Ultima dată îl văzusem cu trei ani în urmă, la nunta lui.
Pe atunci era ca un brad… înalt… Vânjos… Cu toată
lumina soarelui şi a vieţii în ochi. Aveam acum, în faţa
mea, o grămadă de zdrenţe, sub care mai bătea inima…
— Războiul… Lagărul… Nu ştii ce mai e pe la noi, pe la
Mândra?… Pe la mine pe-acasă. Nevasta… Copilul…L-am
lăsat la pieptul Ioanei…
Nu ştiam nimic. Am minţit.
— Sunt sănătoşi toţi, nene Dragomire. Sunt sănătoşi şi
te aşteaptă să te întorci…
O luminiţă a licărit o clipă în ochii sticloşi şi întunecaţi ai
omului…
— M-oi face şi eu sănătos şi-oi ajunge acasă, vereDarie…
— Negreşit, nene Dragomire…
Nădejdea îl însufleţeşte. Dar n-are pic de sânge în obraz,
sau, dacă are, sângele lui e galben-alburiu ca al celor care,
după o lungă bolire, trag să moară…
— Unde ai căzut prizonier, nene Dragomire?
— La Turtucaia… Ce măcel a mai fost şi acolo… Omână
597

de oameni am mai scăpat… Am fost rănit la cap…M-am
vindecat… O să mă fac bine…
Pe urmă s-a mirat:
— Ce cauţi pe aici?
— Mă duc la Bucureşti.
— Te întorci?
L-am minţit pentru a doua oară:
— Peste câteva zile.
— Şi te duci la Omida?
— Da.
— Dacă ajungi înaintea mea, trimite vorbă ţaică-tiIoana şi
la alde taica. Să le spui că m-ai văzut şi că o să mă întorc şi
eu curând acasă. Sănătos o să mă întorc.
— Da, nene Dragomire.
Mi-am luat bună ziua de la văru-meu Dragomir. Ştiam că
n-am să-l mai văd. Dacă mai avea două-trei zile de trăit.
Dinspre vamă, veneau spre şopron câţiva oameni cu tărgi
să ridice bolnavii, să-i ducă la spitalul orăşelului.
— Hai, Darie…
— Vin îndată, nene Oprişor…
Cu mâinile făcute căuş, am golit luntrea de apa care se
adunase pe fund în timpul ploii. Apoi ne-am urcat toţi trei,
am dezlegat-o şi am pornit mai departe pe Dunăre în jos.
Văzduhul, după ploaie, era mai limpede şi apele luceau în
soare ca argintul-viu.
Noi rămăsesem tăcuţi şi trişti. Chipurile scofâlcite,
trupurile topite şi acoperite cu zdrenţe mucede ale celor
treizeci şi doi de prizonieri români lăsaţi bolnavi, la umbră,
sub şopron, ne urmăreau cu privirile lor aproape stinse.
Într-o vreme în care căutasem să aflu cât mai multe despre
glob şi despre oameni, citisem şi o sumedenie de cărţi cu
privire la soare şi la lună, la planete şi la nesfârşite
universuri de stele de foc, care rătăcesc prin spaţii fără
margini. Un învăţat, care îmbătrânise cu ochii pe cer,
598

susţinea că numai pe pământ se află viaţă, că numai pe
această planetă uşor turtită la poli vieţuiesc oameni.
Bătrânul învăţat, care îşi scălda în fiecare noapte privirile
în frumuseţile cerului, susţinea, într-un acces de lirism şi
încântare, că pământul şi luna, soarele şi stelele, tot ce se
vede şi tot ce încă nu se vede, au fost făurite de o putere
fără seamăn de mare pentru om, pentru ca omul să
vieţuiască şi să se bucure şi să fie fericit. El mai spunea că
pământul este grădina înflorită a universului şi că în
această minunată grădină omul este cea mai frumoasă
floare. Oamenii sunt florile pământului, încheia el. O mână
– n-am ştiut niciodată a cui a fost, dar cartea o luasem din
rafturile vărului meu Iancu Brătescu, pictorul şi fierarul
care murise în primele zile ale războiului pe front — notase
pe marginea filei cu creionul:
„Oamenii ar putea fi florile pământului. Şi, negreşit, vor fi
într-o zi florile pământului. Mai e până atunci…”
Uitasem de mult însemnarea. Ea îmi revenise dintr-o
dată în minte.
Oamenii, flori ale pământului.
Floare a pământului era Pavel, care trăgea lângă mine la
lopeţi. Floare veştedă, care avea să se stingă înainte de a
lega rod!
Flori ale pământului erau ţăranii desculţi şi dezbrăcaţi
pe care îi lăsasem pe cheiul ud de ploaie de lângă şlepurile
care aveau să-i ducă în Germania pentru cine ştie cât
timp.
Flori ale pământului erau şi soldaţii bulgari care îi
păzeau, rupţi şi flămânzi.
Flori ale pământului erau prizonierii pe care îi ştiam
lungiţi sub un şopron pe jumătate ars şi dărâmat şi care-şi
aşteptau, tăcuţi şi resemnaţi, împlinirea tristei şi amarnicei
lor sorţi.
Flori ale pământului erau nemţii, care dăruiau
599

prizonierilor bolnavi şi lihniţi să soarbă cicoare caldă şi
îndulcită cu ultimele lor bucăţele de zahăr, din cănuţe de
tinichea cenuşie.
Floare a pământului eram şi eu, Darie, băieţandrul cârn,
cu obrazul plin de pistrui, cu părul zburlit, ciufulit, care
alergam spre largul lumii, într-o luntre şubredă, peDunăre.
Nu. Nu era adevărat.
Eram oameni.
Oameni care sufeream.
Oameni care ne chinuiam.
Florile nu cunosc suferinţa.
Florile nu cunosc decât înflorirea şi moartea.
— De unde ştii?
— Nu ştiu. Bănui numai.
— Vezi? Oamenii ar putea fi florile pământului. Mai e până
atunci.
— Aceasta, da, e adevărat. Mai e până atunci. Dar cât mai
e până atunci?
— Nu ştiu. Depinde de oameni. Ei pot grăbi timpul…
Vântul, care bântuia înălţimile, limpezea cerul.
Soarele lumina întinderile. Din când în când se auzeau
bubuituri stinse prin văzduh.
— Auzi, nene Oprişor? Sfântul Ilie tot îl mai urmăreşte pe
diavol cu săgeata lui…
— Nu e sfântul Ilie. Ceea ce auzim acum nu sunt tunete.
Ascultă-le bine… Au altfel de sunet. Sunt bubuituride tun de
pe frontul din Balcani. După ploaie se aud totdeauna. Stins,
dar se aud…
Cu chiu, cu vai, când mergând pe mijlocul Dunării, când
mai pe margine, a treia zi spre seară ne-am apropiat de ţintă.
Temându-ne să nu avem neplăceri cu nemţii din port, ne-am
strecurat pe lângă mal, ca nişte făpturi ale locului, ferindu-
ne pe cât puteam. Am tras binişor luntrea la ţărm, lângă
nişte stuhărişuri. Ne despărţeau numai câteva sute de paşi
600

de marginea oraşului mărunt şi ars, copleşit de salcâmi.
Câtă urâţenie ascund uneori, cu frunzişul lor verde,
arborii!
Lipit de înalta coastă bulgară, nevătămat, dormita
Rusciucul. La poalele lui, câteva şlepuri negre, dărăpănate,
şi două vapoare care aruncau, supărate parcă, pe coşurile
lor cenuşii, fuioare de fum. Lumina roşie-albăstrie, de
asfinţit, se risipea pe acoperişurile de olane roşii de dincolo
deDunăre. În apele vinete, se oglindeau câteva smocuri
mărunte de nori roşcovani, pierdute în slăvile neclintite ale
cerului.
— Iată-ne, în sfârşit ajunşi la Giurgiu, băiatule. Noi o să
ne căutăm, la vreo cunoştinţă, pe aici, pe marginea apei,
culcuş, iar mâine, când s-o miji de ziuă, o s-o pornim în
sus, spre casă. Tu apuc-o spre oraş şi înnoptează la un
prag de om. Poate o să găseşti şi o bucată de pâine. Noi nu
mai avem aproape nimic pe fundul traistei.
— Ştiu, nene Oprişor…
— Grăbeşte-te să ajungi mai curând la Bucureşti, să
împlineşti porunca boierului. Parcă-ţi spusese ca în trei
zile să te şi întorci. Şi, uite, numai până aici am făcut trei
zile. Nu eşti de mult, după câte ştiu, în slujba boierului
nostru.
— Nu, nene Oprişor, nu sunt de mult. Abia de
astăprimăvară.
— Nu te uita că vrea să pară bun. E aspru, când nu i se
împlineşte dorinţa şi e ranchiunos. Nu iartă. Te izbeşte
când nici nu te gândeşti.
— Da? Şi eu care credeam că e pâinea lui Dumnezeu!
Am început toţi trei să râdem.
— Dacă nu ajungi repede la Bucureşti şi dacă nu te
întorci şi mai repede, cade pe noi năpasta c-am întârziat.
— N-o să cadă. O să caut să ajung cât mai repede şi să
dau scrisoarea la adresă.
601

— Poţi să încerci să mergi cu trenul, dacă vor fi umblând
trenurile. Pe jos, dacă nu se va putea altfel. Bucureştii nici
nu sunt prea departe, numai la trei poşte. De la un sat la
altul te mai urci într-un car, într-o căruţă. Te văd mărişor şi
dezgheţat. Poate că ai învăţat să te descurci în lume. Că,
dacă nu ştii să te descurci, e vai şi amar de tine.
Nenea Laioş Oprişor se uita la mine cu dragoste, de parcă
i-aş fi fost fecior. Orice om, oricât ar fi el de sanchiu — şi pe
câţi nu-i face viaţa sanchii, închişi la suflet şi cu zăvor la
gură! — are din când în când un ceas ori o clipă în care i se
încălzeşte inima. Atunci bunătatea, atâta vreme ascunsă, îi
năvăleşte în ochi. Şi ochii se aprind, luceşte în ei o lumină
moale şi blândă. Se dezleagă şi fălcile. Buzele rostesc cuvinte
şi graiul pe care îl ştiai aspru îl auzi deodată mătăsos…
— Câteodată se deschid şi cerurile, nu numai inima
omului.
— Cum se deschid cerurile?
— De la răsărit şi până la apus, bolta senină a cerului se
desface în două. O margine se depărtează de cealaltă şi
atunci oamenii fără păcate văd îngerii zburând prin grădinile
raiului şi-i aud cum cântă din trâmbiţele lor de aur.
Şi în mijlocul unor nori de argint o văd şezând pe tron de aur
pe însăşi Maica Domnului. Asta ţine câteva clipe. Pe urmă,
cerurile se închid la loc.
— Dar sunt oameni fără păcat pe lume?
— Nu prea sunt, Darie.
— Bunico, tu ai văzut vreodată cerul deschizându-se?
— Eu sunt muiere rea, încărcată de păcate, ca salcia de
omizi. Numai de câte ori te-am drăcuit şi te-am atins cu
nuiaua pe tine…
Sălciile din grădina mare a bunicului n-aveau omizi. Avea
omizi salcia bătrână din faţa casei noastre, de laOmida —
nişte omizi mari, verzi, cu puncte cât gămălia acului, roşii,
cafenii, albăstrii pe spinare. Dacă aş fi trăit mai îndelung
602

lângă aspra-mi bunică de la Cârlomanu, poate că aş fi
văzut şi în ochii ei mari şi duri un sâmbure de lumină,
poate că aş fi ajuns să aud, o clipă măcar, cum glasul ei
devine catifelat…
Mai bine că n-am trăit! Mai bine! Căci mai târziu s-au
petrecut acolo grozăvii…
Când simt că sunt gata să mă înduioşez, să cad în
dulcegării, se trezeşte în mine firea bunicii. Mă îmbăţoşez
şi caut să mă arăt de piatră.
— Nu lăsa să ţi se strecoare oameni răi în suflet…
— Trece o vreme până bagi de seamă care oameni sunt
buni, care oameni sunt răi. Câteodată nu-ţi ajunge o
viaţă…
Cu priviri bune mă învăluia şi Pavel. Eram cât pe-aci să-
mi smiorcăi nasul. Ca să nu le arăt că sunt cumva dintre
aceia care ce au în guşă au şi-n căpuşă, m-am îndreptat de
mijloc, am ridicat fruntea şi, ocolindu-le privirile, le-am
spus:
— Rămâneţi cu bine…
— Mergi cu bine, Darie, băiatule…
Pavel, supărat de nepăsarea mea, n-a rostit niciun
cuvânt.
Am pornit-o, şontâc, şontâc, către oraşul cu ziduri negre
şi arse.
Dunărea rămăsese în urmă, pe dreapta. Nu-i mai
auzeam clipocitul uşor cu care urechile mele se
obişnuiseră trei zile de-a rândul şi mă simţeam singur —
cum şi eram — şi adânc mâhnit. Vedeam cum amurgul pe
sfârşite arunca pe apele ei turburi pete mari, roşii ca
sângele. O! Dacă ochii noştri n-ar întâlni cât vieţuim decât
roşul de sânge pe care-l aruncă pe ape soarele, atunci când
răsare, ori atunci când asfinţeşte! Dar noi prindem în
priviri mereu şi mereu sânge adevărat, sânge omenesc!
Războaiele, câte au fost şi pe unde au fost, au amestecat
603

ţărână pământului cu sânge, şi câte războaie n-au fost de-a
lungul acestei Dunări, veche de când lumea, purtate de
oameni! Şi câte răscoale!
— La una şi eu am fost martor şi, dacă se-ntâmpla să fiu
ceva mai mărişor, poate şi părtaş aş fi fost, poate şi vărsător
de sânge.
— Şi ţi-ar fi părut rău?
— Nu. Când eşti scuipat şi bătut, pus cu anasâna la
muncă şi cazne, poţi să rabzi până la sfârşit, să nu ridici
bâta şi să nu dai la cap? Poţi să nu scoţi cuţitul şi să-l înfigi
între coastele acoperi-te cu osânză şi cu veşmânt bogat ale
boierului care nu cunoaşte nici omenia, nici mila? De mirare
nu e că uneori desculţii, înfrângând orice teamă, se ridică
dârzi, cu furci şi topoare, fac zurbă şi pârjol pe la conace, ci
că asemenea răbufniri ale mâniei adunate în cuprinsul inimii
se iscă numai din timp în timp şi prea rar.
Sărăcimea satelor şi a oraşelor a fost împotriva războiului
din 1913 cu vecinii de peste Dunăre, cu bulgarii. Ea şi-a
înclinat totuşi capul sub loviturile jandarmilor şi s-a dus la
război, împlinind silnic porunca stăpânirii.
— Ce căutăm noi în Bulgaria?
— Să luăm Silistra.
— Ce e Silistra?
— Un oraş.
— Trăiesc români la Silistra?
— Nu, bulgari trăiesc.
— Atunci de ce s-o luăm?
— Aşa porunceşte stăpânirea.
— Adică aşa poruncesc boierii.
— Da…
N-a vrut sărăcimea nici acest război cu ungurii, cu nemţii,
cu turcii, cu bulgarii! Ea a plecat totuşi la război. Ea face
totuşi războiul la marginea de jos a Moldovei din care a
muşcat adânc duşmanul, şi pe munţii dinspre Ardeal. Şi nu-l
604

face rău! Iar mai mult de jumătate de ţară cotropită de
nemţi munceşte pe brânci, bătută cu gârbaciul, să
hrănească oştile duşmane şi ţara depărtată a duşmanului.
Războiul cere carne şi sânge, şi oamenii dau războiului
carnea lor şi sângele lor.
— Războiul!
— Războiul!
Poate că din sângele cu care oamenii au stropit, au
adăpat, dar n-au săturat încă pământul, răsar macii roşii,
aceste flori de sânge care acoperă ici-colo galbenul
lanurilor de grâu, în fiecare început de vară.
Poate că macii aceştia răsar şi înfloresc ca să ne spună:
— E timpul să nu mai vărsaţi sânge!
Poate… Cunoaşte cineva tainele lumii?
Cine are auzul atât de ascuţit ca să prindă ce spun
florile,
ce spun copacii,
ce spune iarba,
ce spun stelele cerului când clipesc, din ochii lor rotunzi,
noaptea?…
Pe când mergeam aşa pe poteca îngustă şi prăfuită spre
oraşul dărâmat şi pârjolit de război, mi s-au trezit dintr-o
dată în amintire pagini vechi citite în fugă, sau pe îndelete,
în anii spulberaţi…
Giurgiu! Aşezare omenească veche, întemeiată de făpturi
aspre, îmbrăcate în straie miţoase, în străvechi timpuri. .
Când întunericul turcesc a năvălit dinspre Asia Mică, s-a
statornicit aci raia ismailiteană. Minarete albe, înalte şi
subţiri, au început a oglindi apele turburi ale Dunării. Pe
aci treceau Dunărea, cu bogatele lor alaiuri, boierii care
căpătaseră la înalta Poartă firman de domnie asupra
ŢăriiRomâneşti şi apucau drumul Bucureştilor, însoţiţi de
spahii călări pe făloşi cai albi. Pe acelaşi drum, capetele
multora se întorceau în desaga unui buluc bey spre
605

Istanbul…
— Darie, ce cauţi tu pe acest drum?
— În niciun caz domnia! Nu vezi? Sunt fără alai…
Minţeam. Un nesfârşit alai de musculiţe bâzâiau în
preajma mea, se ţinea scai de mine.
În asfinţit, musculiţele păreau mici grăunţe de aur.
Grâul galben, înalt, dat în copt. Îl legăna uşor vântul.
La capătul potecii, o fată spelbă, slăbănoagă ţinea de funie
un cal roşcovan cu oasele ieşite prin piele. Calul păştea iarba
puţină de pe marginea drumului. Fata mă privea cu băgare
de seamă. Avea ochii albaştri şi părul ca secara. Obrazul
galben îi era şi nasul uşor jupuit. I se cojeau şi mâinile.
Cunoşteam semnele: pelagra, boală de om sărac, nemâncat,
boală fără leac.
În ţara grâului, pelagra bântuia nu numai satele, dar şi
marginile oraşelor, pe unde locuiau ziuaşii.
Mahalaua oraşului era, după câte vedeam, alcătuită dintr-
o mână de case mărunte, strâmbe, care aveau acoperişurile
arse şi gardurile rupte. Dar oamenii, fugiţi o vreme, se
înapoiaseră şi-şi înnodaseră tot aci firul vieţii.
Am dat bună seara slăbănoagei şi am întrebat-o pe unde
aş putea s-o iau spre gară.
— Ce-ai spus?
— Pe unde aş putea s-o iau spre gară?
— Se vede treaba că nu eşti de prin părţile noastre.
— Vin de departe.
— De departe… Şi ce cauţi la gară?
— Un tren, să mă ducă la Bucureşti.
— Ai ausweiss de la nemţi?
— Nu.
— Atunci să nu te duci la gară. Nu se poate călători cu
trenul decât dacă ai ausweiss de la comandatura germană.
N-ai ştiut?
— Am ştiut, dar am plecat cam pe neaşteptate de la conac.
606

Fata s-a aplecat şi a rupt un fir subţire de iarbă cu o
floricică albastră în vârf. A început să-şi împletească pe
deget un inel. Aşteptam s-aud ce-o să-mi mai spună.
— Rău ai făcut că ai plecat de acasă fără hârtia galbenă
de la nemţi. Dacă vrei să ajungi la Bucureşti, trebuie să iei
drumu-n picioare, din sat în sat.
— O să merg pe jos. N-am niciun chef să am de-a face cu
nemţii. Acuma însă aş vrea să nimeresc la o casă să dorm
până mâine dimineaţă.
— De dormit, ai putea să dormi şi la noi, că nu e cu
supărare. O să te-nveţe tata cum să ajungi la Bucureşti
mai repede şi mai fără necazuri. Diii, boală…
Calul costeliv, tras de funie, şi-a ridicat botul şi a venit
după noi. Îi auzeam paşii călcând prin praful moale al
drumului.
Am ajuns curând. Casa — micuţă, căzută parcă într-o
rână — păstra urmele pârjolului care trecuse pe lângă ea şi
o atinsese. Lipsea şi gardul.
— L-au luat soldaţii nemţi şi bulgari, după ce au trecut
Dunărea. Era frig. Rupeau gardurile, aprindeau focuri şi se
încălzeau. Le mai rupeau şi ai noştri, câţi mai rămăseseră
pe aici.
Un bărbat bătrâior stătea rezemat de prag. Era şi el
slăbănog. Şi el avea nasul şi mâinile cojite.
Lipsa gardurilor, casele arse în parte şi cârpite în grabă,
dădeau mahalalei un aer de pustietate şi întristare pe care
nu-l puteau alunga cei câţiva salcâmi prăfuiţi şi scorojiţi de
soarele verii.
Slăbănoaga a legat calul de un salcâm şi a venit lângă
mine. În arie, alături de casă, o căruţă de cărăuşie, veche,
şoldie…
— Ce e, Ivancă? Mi-ai adus musafir?
M-a arătat cu mâna Ivanca.
— Mi se pare că a venit din susul Dunării. L-a adus apa.
607

Că acum apa aduce şi oameni vii…
Poate că am făcut o faţă mirată. Ivanca a repetat:
— Da. Acum apa aduce şi oameni vii. Toată toamna şi
toată iarna a adus morţi, soldaţi împuşcaţi, umflaţi, aproape
putrezi. Băiatul vrea să meargă la Bucureşti. N-are unde
înnopta, nu cunoaşte drumul, poate e şi flămând…
E adevărat că sătulul nu crede flămândului, dar tot atât de
adevărat este că flămândul îl cunoaşte pe flămând după
ochi.
— E simplu. De înnoptat, poate să înnopteze la noi. De
mâncat, vom împărţi în trei puţinul pe care-l avem pentru
doi. Iar de nimerit drumul, cum spune vorba veche, a nimerit
orbul Brăila, aşa că o să găsească şi dumnealuiBucureştii,
dacă îi trebuie numaidecât Bucureşti. Intră în casă, omule,
şi fii binevenit.
A trebuit să mă lupt încă o dată cu înduioşarea care mă
năpădise cu puţin înainte, când m-am despărţit pe
malulDunării de Laioş Oprişor şi de Pavel. Boierul crunt,
aprig, mă mânase spre luntrea moşneagului în grabă, după
ce-mi aruncase în mână câţiva lei. Nici nu se gândise că
până laBucureşti, pe apă şi pe uscat, drumul e lung şi nu-mi
dăduse răgaz să-mi iau la mine o bucată de pâine. Era doar
destulă pâine în conacul unde trăiau Ilonca, Amos al ei şi
atâţia alţii…
Laioş Oprişor şi Pavel împărţiseră în chip firesc puţina lor
hrană cu mine. Acum, omul străin, la casa căruia picasem
din plin senin, îmi spusese:
— Intră în casă, omule, şi fii binevenit…
Oamenii erau pretutindeni ca şi la noi la Omida, bucuroşi
de oaspeţi. Îţi deschideau uşa casei lor, şi odată cu uşa şi
inima. Câţi olari şi poşircari, merari şi găzari şi mărchidani
dormiseră în casa noastră măruntă şi atât de neîncăpătoare
chiar pentru noi. Vara îşi trăgeau căruţele în curte. Se
odihneau culcaţi pe lângă căruţe, pe când noi dormeam pe
608

prispă, ori pe bătătură, sub duzii bătrâni. Iarna, claie peste
grămadă, în odaia mică, cu fereastră strâmbă şi tavan
scund şi cojit, dormeam. Şi totodată masa noastră săracă o
împărţeam cu necunoscuţii noştri oaspeţi.
— Om străin, călător necăjit, trudit şi sărac ca şi noi,
cum o să-l lăsăm, muiere, să-şi petreacă noaptea în
drum?Suntem oameni…
— Parcă eu zic ceva, Tudore?
— Mi s-a părut că te-ai cam împosocat, Mărie…
— Din pricina lui Darie. Are fierbinţeală…
Aveam deseori fierbinţeală. Burta mare, umflată, era
plină cu venin galben-verzui pe care uneori izbuteam să-l
vărs. Atunci mă mai uşuram. Mă dureau dinţii, bolnavi de
năjit. Mai răceam şi prindeam bube roşii în gât.
— Culcă-l… O să-i treacă…
Îmi trecea. Nu-mi trecea… Până la urmă îmi trecea. Mă
vindeca soarele şi frunzişul salcâmilor şi al duzilor.
Uşă deschisă şi inimă deschisă găsisem şi în
mahalauaGiurgiului…
— De pe unde eşti?
— De la Omida.
— Asta cam pe unde vine?
— Pe lângă Turnu…
— Departe…
— Cam departe…
I-am povestit unde am lucrat şi cine m-a trimis şi cum
spre Bucureşti, să duc o scrisoare.
Trăind numai cu copila lui, la marginea pustiită a
pustiitului şi arsului oraş, omul era bucuros că mai are cu
cine sta de vorbă. Parcă eu nu? Şi eu aveam mâncărici la
gură în seara aceea.
— Pe mine mă cheamă Niţă Olint. Un străbunic de al
meu, care s-ar părea c-ar fi fost grec, s-a pripăşit în portul
ăsta păcătos în vremuri vechi, când oraşul, pierzându-şi
609

strălucirea pe care i-o dăduseră corăbierii genovezi, care
aduceau până aci mărfurile lor şi plecau cu corăbiile cu
pânze încărcate cu grâu, cu ceară şi cu miere, devenise raia
turcească…
Fata se culcase de mult, în odaie. Eu mă întinsesem cu
gazda pelagroasă în tinda fără acoperiş, pe câte un maldăr
de iarbă uscată. Deasupra licăreau stelele verii. Priveam cum
stă într-o parte, niţeluş stingheră, Hora, şi cum trece
maiestoasă, dintr-o parte în alta a cerului, Calea Robilor.
— Nevastă-mea, Petriţa, bulgăroaică de dincolo, de
laRusciuc. Pe aici, pe Dunăre, oamenii sunt mai
amestecaţica în restul ţării. Pe unii îi aduce Dunărea, pe alţii
îi iaDunărea. Mulţi se lipesc de ţărm şi nu mai pleacă. Aşa
cum n-a mai plecat strămoşul meu, grecul, aşa cum n-au
mai plecat unii turci, după ce împărăţia lor a început să se
frângă şi să se rupă. Nepoţii lor îşi mai poartă şi-acum
printre noi şalvarii largi şi fesurile roşii. Că de! Omul se
lipeşte de bucăţica de pământ unde găseşte pentru el şi
pentru ai lui o fărâmă de pâine şi o gură de apă şi-i vine greu
să se desfacă de ea, să plece pe alte meleaguri. Făceam
cărăuşie în port şi-mi agoniseam hrana. A început acum trei
ani războiul cel mare. Portul a căzut în lâncezeală. N-au mai
venit şi n-au mai plecat decât puţine vapoare. Bucatele, câte
le-au adus trenul în port şi convoaiele de care din Ilfov, din
Vlaşca şi din Ialomiţa, au fost grămădite toate în silozuri şi
păstrate pentru englezi. Le-a găsit aici războiul. Au încercat
ai noştri să le dea foc, când s-a aflat că nemţii au trecut
Dunărea pe la Zimnicea, dar grâul arde greu. Tot cară nemţii
de astă-toamnă cu şlepurile şi nu mai isprăvesc. În oraş,
oamenii mor de foame şi mor de foame oamenii prin
împrejurimi. Duşmanii au adunat totul. Nu ne-au lăsat decât
cenuşa din vatră şi ochii, ca să avem cu ce plânge, la câţi ne-
au mai lăsat şi ochii.
— Au împuşcat mulţi oameni nemţii?
610

— Pe unii i-au împuşcat, pe alţii i-au tăiat. A fost
învălmăşeală mare când au trecut Dunărea. Erau
îndârjiţi. Unii orăşeni au pierit şi de pârjol…
— Cum asta?
— Dacă i-a prins pârjolul în casă.
— Dar acum e linişte…
— Uneori e linişte.
Tocmai atunci spre Dunăre s-au auzit împuşcături
dese. Apoi s-a desluşit un ţăcănit scurt de mitralieră.
— Iată ce fel de linişte avem…
Stârniţi şi speriaţi de împuşcături, au lătrat câţiva câini
răzleţi. Pe uşa deschisă s-a strecurat înăuntru o pisică
năucă şi s-a cuibărit la picioarele noastre.
A rămas strălucind, neclintită, Calea Robilor…
— Cu cine se mai bat nemţii? În cine trag?
— Pe aici nu se mai bat cu nimeni. Se bat destul pe
fronturi… Împuşcăturile vin dinspre port… Se aud în
fiecare noapte. Oamenii înfometaţi de prin împrejurimi vin
şi se strecoară noaptea în port, să fure din magazii un sac,
doi de grâu. Când nopţile sunt întunecoase, vin şi bulgarii
cu luntrile de dincolo şi încearcă să umble pe la magazii. E
foamete mare şi la ei.
— Şi izbutesc?
— Câteodată izbutesc, câteodată nu izbutesc. Nemţii trag
fără milă…
— Au fost lupte mari pe aici?
— Mari. Dar oraşul a fost stricat şi înainte de debarcarea
nemţilor şi a celorlalţi. S-a tras în Giurgiu de pe malul
bulgăresc cu tunuri cu bătaie lungă. Stricăciunea cea mare
au făcut-o însă nişte afurisite de monitoare austriace, care
se tot fâţâiau pe Dunăre şi se ascundeau pe după ostroave.
— Şi nu puteau fi scufundate?
— Cu ce să le scufunzi? Cu praştia? Pe toată liniaDunării
nu se aflau două tunuri mai ca lumea. Când au intrat
611

nemţii, bulgarii şi turcii, oraşului i s-a dat foc. Atunci mi-au
omorât şi muierea…
— Cine?
— Turcii… Nemţii i-au lăsat pe turci şi pe bulgari să jefuie
casele şi le-au îngăduit să mai şi ucidă. Nu e vorbă!Au jefuit
şi ei cât au putut… Au ucis şi ei cât au putut. Parcă erau
turbaţi. Eu plecasem din oraş. Am plecat mai pe urmă spre
Bucureşti. Războiul m-a ajuns din urmă. Unde să mai fugi?
M-am întors după un timp, când se mai potoliseră
lucrurile…
— Pe aici vin în ţară prizonieri din Bulgaria?
— Se mai întoarce din când în când de peste Dunăre câte o
mică ceată. Îi cer boierii pe la conace să le muncească
moşiile, că unele sate au rămas ca şi pustii, seci de suflete,
şi pământul nemuncit se schimbă în pârloagă şi n-aduce
stăpânului niciun venit. Dar prizonierii care se-ntorc aproape
că nu mai sunt oameni. Numai piele şi oase. Şi biete suflete
care nu vor să se desprindă de trup…
Biete suflete care nu vor să se desprindă de trup!…Aceasta
mi se pare că e taina cea mare a vieţii. Şi frumuseţea cea
mare a vieţii. Că oricât ar suferi trupul, că oricât ar suferi
sufletul însuşi, trupul şi sufletul rămânîmbrăţişate. Trupul
nu vrea să se despartă de suflet şi sufletul nu vrea să se
despartă de bunăvoie de trup. Taci şi înduri,te hrăneşti cu
mălai stricat, cu boabe fierte de porumb ori de mei, mesteci
şi înghiţi seminţe lăptoase şi cânepă — au un gust dulce-
acrişor — rozi scoarţă de copac ori rădăcini de ierburi, ca
vietăţile fără ochi care trăiesc pe sub pământ şi nu cunosc
lumina soarelui, şi-ţi spui: o să treacă şi asta, o să vină o zi
mai bună, trebuie s-o ajung…
S-a lăsat tăcerea. O tăcere grea şi amară, de cenuşă.
Calea Robilor, neclintită, străluceşte.
Calea Robilor…
Vorbele venite din bătrâni spun că, atunci când cazacii de
612

la Zaporoje se aflau încleştaţi în lupte, mai la miazănoapte,
cu trufaşii şi gătiţii pani poloni, se năpusteau, cu
îngăduinţa de la Înalta Poartă, ai cărei birnici erau,
asupraŢărilor Româneşti, tătarii din Crâm. Jefuiau şi
ardeau, omorau şi luau robi. Uneori, după ani lungi de
suferinţă, unii robi izbuteau să fugă. Se strecurau, pe
furiş, noapte de noapte prin stepele pustii, înecate de
bălării, spre locurile lor de baştină. Călăuză le erau aceste
stele mărunte şi luminoase din Calea Laptelui, căreia
poporul i-a spus de atunci şi-i spune mereu Calea
Robilor…
S-au stins puterile tătarilor. Acum nemţii năvălesc
asupra popoarelor să ia robi.
Pământul nemţilor e plin de robi închişi între sârme
ghimpate.
— Războiul…
— De ce trebuie război?…
Neclintită în slăvile fumurii ale cerului, străluceşteCalea
Robilor.
Acolo, în Răsărit, a căzut în februarie ţarul cel mare şi
atotputernic de pe tronul lui, vechi de câteva
veacuri. Poporul l-a luat de chică şi l-a trântit de pe tron —
muncitorii, care ştiu să mânuiască ciocanul, dar şi arma,
ţăranii, care ştiu să semene şi să secere, dar ştiu să tragă
şi cu arma…
Poporul cel mult şi gol şi flămând…
Revoluţia va creşte şi se va adânci, se va întinde şi va
cuprinde în plasa ei de flăcări tot pământul.
Pe maldărul de paie, Niţă Olint a adormit. Dar somnul lui
nu era nici pe jumătate somn. Se răsucea şi scrâşnea, şi
din gât îi ieşeau sunete nearticulate, ca de fiară încolţită. Îi
vedeam braţele şi cum şi le agita, ca şi cum ar fi vrut să se
apere de o ceată de haidamaci care-l ciomăgeau. Se apăra
şi cu picioarele. Gemea şi ofta când se mai liniştea. Apoi
613

iarăşi începea să scrâşnească şi să se zbată, să se apere cu
deznădejde. Războiul — gândeam –războiul şi toate
înspăimântătoarele lui întâmplări şi urmări au răpit până şi
somnul, până şi odihna oamenilor…Somnul şi odihna celor
ce nu le-a dat somnul veşnic şi veşnica odihnă.
Puţin cunoscusem războiul… Mai curând mi se păruse că-l
cunosc din scurta trecere a unui regiment de cavalerie
bavarez pe la noi, din mizeriile pe care ni le făceau grupurile
nemţeşti şi austro-ungare de la etape, din cele câteva case
arse în mijlocul Turnului, din priveliştea satelor pârjolite de-
a lungul Dunării, din stolurile de morminte ostăşeşti ivite în
cale unde te aşteptai şi unde nu te aşteptai…
Mergând de unul singur, pe întinderile pustii şi pustiite
dintre Giurgiu şi Bucureşti, la opt luni şi mai bine după ce
trecuse pe aici tăvălugul de foc şi de sânge al prăpădului,
abia începeam să cunosc mai bine războiul. Ştiam câmpia
munteană, cât putusem s-o colind până atunci, ca un vast
ţinut al măgurilor şi al pâlcurilor răzleţe de salcâmi, al
satelor semănând de primăvara până toamna târziu cu
pădurile, şi al fântânilor care, cu braţul lor ridicat spre cer,
te cheamă de-a lungul drumurilor să-ţi potoleşti setea.
Acum, această câmpie, adâncită pe alocuri în uşoare vâlcele,
era întreagă a dezolării şi a morţii. Dacă locurile ar fi fost
sălbatice de la începutul veacurilor, ori de foarte mult timp
sălbăticite, ele ar fi avut o frumuseţe a lor, care mi-ar fi
încântat ochii şi inima mi-ar fi încălzit-o. Pe aci însă trăiseră
oameni şi se bucuraseră de viaţa şi de puţinul lor avut.
Războiul nimicise fără cruţare vieţile şi avuturile, şi lăsase în
urma lui, cu nepăsare, urmele vieţilor stinse şi ale avuturilor
prădate şi risipite. Ţinutul era cuprins în întregime de
pârloagă nouă. Oamenii pier, dar pământul rămâne veşnic
tânăr. Cum o să îmbătrânească ţărână? Şi pământul îşi
trăieşte mai departe viaţa lui. Dar unde nu ari, unde nu
semeni, unde nu vii să dai cu sapa năvălesc bălăriile şi
614

îneacă totul.
O asemenea sălbăticie, ori poate una şi mai grozavă,
trebuie să se fi întins deseori pe aceste cuprinsuri linecare
au văzut, odinioară atâtea năvăliri prădalnice spre oraşul
de scaun al Bucureştilor şi atâtea fugi pe ruptelea, îndărăt,
ale aceloraşi armate ismailitene lovite şi zdrobite de
măciucile şi ţăpoaiele băştinaşilor…
Şi iată: au crescut înalţi măceşii răzoarelor care acum
despart loc năpădit de buruieni de loc năpădit de
buruieni. Nu s-au scuturat încă florile de un roşu spălăcit,
mici cât micii banii de aramă. La toamnă, aceşti măceşi vor
sângeră cu boabele lor rotunde, de parcă ar avea câmpul
nenumărate răni vii deschise. Ştiam că pierise de mult
sipica!Apropierea omului şi a plugului nu-i pria. I se
stinsese parcă sămânţă. Şi acum uite-o! Din adâncuri a
izbucnit, ori adusă de care vânt, şi de unde a venit şi a
prins rădăcini din nou neamul ei? A crescut mai înaltă
decât grâul, mai înaltă chiar decât secara!
Ciulinii îşi clatină mândri măciuliile de catifea albastră în
soarele care aruncă jarul tristeţii peste timpurile tăcute.
Sare din ierburi şi-mi stă în drum, cu urechile lui mari,
ciulite, un iepure gras, cenuşiu-gălbui. Parcă nu s-ar teme
de om, atât de rari au ajuns oamenii… Bag degetul
arătător, îndoit, în gură. Fluier… Răsună pustietatea. Fuge
iepurele. Se ascunde. Mă pândeşte.
Mai departe, stau lungiţi în praful drumului, şi-şi
încălzesc inelele bogate în soare, şerpi lungi şi negri, cu
ochi galbeni ca pielea piersicii. Se strecoară pe lângă ei
cârcâieci cafenii, groşi şi graşi, plini cu venin, cu zeci de
picioare şi cu mustăţi lungi şi subţiri deasupra gurii.
Un popândău, mare cât o pisică, s-a sprijinit în coadă în
mijlocul şoselei şi mă priveşte cu ochii lui mari şi rotunzi,
tiviţi cu galben, mirat până ajung la un pas de el. Dintr-o
săritură fuge între ierburi şi-şi pierde urma.
615

Pe cerul gol şi aprins rotesc ulii şi se dedau la zarvă ciorile.
Au avut, ca niciodată în viaţa lor, cu ce se hrăni din belşug!
Într-un stâlp de telegraf, rupt şi strâmb, se odihneşte, într-
adevăr pasăre rară pentru aceste ţinuturi de lângă ape, un
vultur pleşuv cu ciocul mare şi îndoit ca al unui papagal.
Satul pe lângă care trec, întins de o parte şi alta a şoselei,
e şi el pustiu. Şi cum ar putea fi altfel? Casele au ars până în
temelie. Acolo unde a fost o casă, a rămas o grămadă de
cenuşă pe care au căzut întâi zăpezi, apoi ploi, care au
risipit-o şi au afundat-o în pământ. Gardurile au zburat,
pesemne! Nu li se mai văd nici urmele. Lângă şosea se ridică
din moloz şi cenuşă un colţ de zid înalt până la genunchi.
Este tot ce a rămas dintr-o clădire mai mare care poate a
fost, până la sfârşitul toamnei trecute, şcoală.
Salcâmii şi corcoduşii, sălciile şi plopii au fost sfârtecaţi şi
retezaţi de obuze. Lângă cioturile rupte şi arse au izbucnit,
ca la o poruncă a soarelui şi a pământului, vlăstare tinere
care, nepigulite de mână omenească, cresc unele lângă
altele, ca un mărăciniş gata să se sufoce. Afost ruptă şi
cumpăna fântânii. A fost spart buduroiul. Jgheabul zace
răsturnat într-o parte. Acoperită cu gunoaie aduse de vânt,
apa abia mai licăre în fundul din care se înalţă duhoare.
Bine că nu mi-e sete!
Dintre aceste mărăcinişuri care au inundat ceea ce a fost
odată un sat, se iscă şi se apropie de mine o pisică slabă, cu
blana galbenă dungată cu alb. Vreau s-o prind, s-o iau în
braţe, s-o duc cu mine mai departe, până voi da peste o
suflare de om, să nu mă simt atât de singur între cer şi
pământ. Întind mâna, o chem. Pisica se uită la mine cu ochii
ei migdalaţi. Parcă ar veni. Şovăie. Fuge ca şi cum aş fi lovit-
o cu o vergea. A uitat chipul omului.
Grăbesc pasul. Cât pot, grăbesc pasul.
Până a mă întâlni cu războiul, deseori eram zbuciumat de
mari şi amare păreri de rău că am rămas şchiop. Pe urmă,
616

am văzut soldaţi fără picioare şi nu m-am maigândit la
mărunta mea infirmitate. Te superi că te-ai tăiat la unghie?
Ciungii nu mai au astfel de supărări.
La marginea satului, în şanţul şoselei, dau de trupul
smochinit al unei bătrâne cu faţa mâncată. O pestelcă
neagră îi acoperă resturile. Ceva mai departe lucesc în
lumină oasele mici şi subţiri ale unui copil. Au crescut pe
lângă ele, grase şi înalte, tulpini de lobodă. Alături, ca nişte
ochi larg deschişi în soare, o steblă de albăstrele.
Am întors capul să nu mai văd nimic altceva decât dunga
şoselei care alerga înaintea mea, singură şi goală, alburie,
printre şesuri întinse şi pustii, acoperite de verde şi tânără
pârloagă.
Mi s-au îndoit umerii, de parcă cineva mi-ar fi pus în
spinare, să le port până la sfârşitul vieţii mele, grele lespezi
de piatră. Mi-am simţit gura plină de cenuşă şi de amară
coajă de nucă verde. Paşii mi-au devenit de plumb. Am pus
mâinile pe obraji şi-am simţit că mâinile mele sunt reci.
Poate mâinile îmi erau reci, ori poate obrajii îmi erau
fierbinţi, prea fierbinţi. Au început să-mi clănţăne dinţii.
— Ţi-e frică de moarte, Darie?
— Nu mi-e frică.
— Ţi-e frică de viaţă?
— Nici de viaţă nu mi-e frică.
— Atunci de ce ţi-e frică?
N-am avut când să-mi răspund. În marginea bălăriilor
înalte, s-a arătat dintr-o dată un om aproape gol. Avea faţa
nerasă şi privirea sălbăticită. Mă pândise de când mă
făcusem văzut la marginea zării.
Aveam în mână o nuieluşă de salcie, mai mult ca să mă
joc cu ea decât să mă apăr de câini, necum de oameni. Mai
aveam la mine un cuţit, în teacă de piele. Am dus mâna la
buzunar. Omul m-a întrebat:
— Ai cumva un foc la tine, băiatule?
617

— N-am. Nu fumez şi nu port la mine chibrituri.
— Atunci poate ai o bucată de fier. Mi-am pierdut de două
zile amnarul şi din nebăgarea de seamă a femeii s-a stins
focul. N-avem cu ce încălzi oala cu fiertură.
— Şi de două zile n-a trecut nimeni pe drumul ăsta?
— Au trecut nemţi, bulgari, turci. N-am ieşit la drum. Mă
feresc.
— Am un cuţit.
— Dacă e de oţel, ar putea să-mi fie de folos.
— Cred că e de oţel.
L-am scos să-l vadă.
— Tocmai ce-mi trebuie.
I l-am întins. Era un om tânăr. Să tot fi avut treizeci de
ani. A cercetat cuţitul. I-a pipăit muchea, a trecut cu degetul
peste ascuţişul lui, s-a uitat la prăsele.
— Frumos cuţit. Taie ca briciul. Dacă-l înfigi într-unul…
— Dă ortul popii…
— De ce să nu-l dea?
S-a pipăit sub brâu, a scos de acolo o legăturică în care
erau înfăşurate o cremene vânătă cu colţuri şi un boţ de
iască.
— Să-i încercăm puterea.
A izbit cu muchea cuţitului în cremene. Au sărit în toate
părţile, ca nişte mici albine de aur, scânteile.
— Grozav cuţit ai, măi băiatule!
— Da, mi se pare că e destul de bun…
M-am gândit la Dudulică şi la Tănase Fier-Rău, fratele
Chirei. L-au făurit la şatra dintre râpi şi mi l-au dăruit mie.
— Să-l păstrezi, argatule, poate o să ai nevoie de el într-o
zi… Şi să-ţi aduci aminte de noi.
Să-mi aduc aminte de ei! Cum o să-l uit pe Dudulică? Cum
o să-l uit pe Tănase Fier-Rău? Ar însemna s-o uit pe Zambila
şi nopţile trăite sus pe deal, la armanul boierului Arizan, cel
cu un ochi de sticlă! Ar însemna s-o uit pe Chira, cea
618

sprintenă ca o nevăstuică şi meşteră, cu ochii codaţi şi
negri ca măslinele, care mi-a ghicit de atâtea ori în ghioc,
mai în glumă, mai de-adevăratelea.
— Să te fereşti de om zbanghiu, Darie.
— O să mă feresc…
— Şi de muiere cu părul roşu.
— O să mă feresc. Părul tău e ca smoala…
— Şi al Zambilei tot ca smoala e…
Se băga între noi un câine de şatră. Se lungea pe labe. Se
gudura. Îşi clătina coada, ca pe o flamură. Îmi lingea
mâna…
Aşa îl chema pe câinele şatrei: Boierul… Ţiganii îl loveau
cu picioarele, aruncau cu scurtături după el. Boierul se
depărta de corturi scâncind, chelălăind, după cum erau
loviturile. Se liniştea. Se întorcea iar la corturi. Se gudura
iarăşi.
— Şi de muiere măruntă, cu picioarele scurte, să te
fereşti, Darie…
— O să mă feresc. Tu ai picioarele lungi…
— Şi Zambila are picioare lungi…
— Da. Şi Zambila…
Dacă i-aş uita pe Dudulică şi pe Tănase Fier-Rău, aş
uita-o şi pe Chira, aş uita-o şi pe Zambila. Aş uita
armanul. Aş uita harapnicele… Aş uita culesul
pălămidei. Viaţa mea aş uita-o…
Omul aproape gol, din pustietăţi, pipăie cuţitul. Apoi
ridică privirile lui căprii şi mă întreabă:
— Mergi departe?
— La Bucureşti.
— Mai ai de întins.
— Mai am. Ce să fac? Dacă trebuie să merg la Bucureşti,
o să merg şi basta…
— Şi cum? Ai plecat aşa la drum, de unul singur şi fără
traistă-n băţ?
619

— Fără traistă-n băţ…
— Vino cu mine. Ori vrei să dormi singur la marginea
şoselei?
Era în chindie. M-am dus după omul ars de soare printre
ierburi. La câteva sute de paşi de şosea în buza unei vâlcele,
se afla un bordei mărunt şi îngust. În fundul vâlcelei, licărea
un ochi de apă cu câteva tufişuri de papură împrejur.
— Am găsit amnar, nevastă.
Ieşise din bordei, aproape pe brânci, o femeie tânără,
oacheşă, cu un copil de câteva luni, goluţ în braţe.
— Credeam că nu te mai întorci, că ţi s-a întâmplat ceva…
— N-a trecut nimeni, toată ziua, pe drum. Numai nişte
soldaţi bulgari cu o căruţă…
Omul a aprins focul, femeia a pus la foc o ulcică burticoasă
cu ştevie, care a dat curând în fiert.
— Fierbe uşor ştevia, urzicile fierb ceva mai încet. Mai
trebuiesc sfărâmate şi terciuite cu lingura.
— Să ne ierţi că nu putem să te omenim cu altceva. .
— Mulţumesc, e bună ştevia. Mâncăm şi-acasă… De
primăvara până toamna târziu tot ştevie mâncăm. Aveam
aria plină. Până ce se coceau corcoduşele, o acrea mama cu
sare de lămâie. După ce se coceau corcoduşele, o acrea cu
corcoduşe.
— Aici n-avem nici corcoduşe, nici sare de lămâie…Am
acrit-o cu foi de măcriş…
— E bun şi măcrişul pentru acrit ciorba, dadă. Mâncaţi
des ciorbă de ştevie?
— Destul de des, îmi răspunde omul. La prânz şi seara…
Dar câteodată mai prind şi iepuri, mai prind şi prepeliţe. E
plin câmpul. Dar sunt greu de prins. Iepurii îi pândesc şi-i
lovesc cu ciomagul…
— De ce locuiţi aici şi nu în sat?
— Păi unde să stăm? Suntem din satul prin care ai trecut.
N-a mai rămas nimic din el. Aici sunt pogoanele noastre. Am
620

lucrat o bucată de pământ cu sapele, am semănat puţin
grâu, am semănat şi niţeluş porumb. Grâul a dat în copt.
O să-l secerăm zilele astea… Atunci o să mai mâncăm şi
grâu fiert. Trăim mai feriţi de oameni. Altfel…
— Altfel ce?
— Ar pune nemţii mâna pe mine şi m-ar trimite la
închisoare. Am fugit dintr-un lagăr de prizonieri
dinUngaria.
— Şi în cât timp ai venit în ţară?
— În vreo trei luni, tot strecurându-mă ca o fiară
hăituită.
— Şi cât aveţi de gând să mai staţi aici?
— Până la toamnă. Atunci o să ne tragem la nişte
rubedenii de ale nevesti-mi, pe lângă Bucureşti, la Bolintin.
Pe-acolo a fost mai mic pârjolul.
— Era aşa de rău în lagăr, că n-ai mai putut îndura?
— Dacă era rău? Niciodată un om care n-a mâncat
papara asta n-o să-i ştie gustul. Am căzut în mâinile
ungurilor dincolo de munţi, la Feldioara, de unde am
început retragerea. Ne-au purtat pe jos până în inima
pustei ungureşti. Ne-au închis acolo în nişte barăci
dărăpănate, între sârme ghimpate… înduram foamea. Ne
mai prăpădeau şi bolile şi păduchii… Greu de răbdat şi de
aşteptat… Aşa e războiul… Dacă i-am fi prins noi pe
unguri, tot aşa le-am fi făcut. Mai mult de jumătate din
prizonieri au pierit astă-iarnă.
Am sorbit ciorba de ştevie din străchini de pământ, cu
linguri de lemn. Era fierbinte şi avea un gust acrişor-
dulceag. Potolea deopotrivă foamea şi setea.
— Şi copilul unde s-a născut?
— Aici, unde să se nască? Noroc că mi-e nevasta
sănătoasă şi nu i s-a uscat sânul. Pierdeam copilul… Dar
ce se mai întâmplă prin lume cu războiul? Cum merge?
— Ce să se întâmple? Războiul merge înainte.
621

— Nu poate să mai meargă mult. Au ajuns foametea şi
moartea şi în Ungaria. În Germania s-aude că e şi mai rău.
— Dar nemţii mereu cară de la noi bucate şi vite. Trec
vapoarele şi şlepurile unul după altul pe Dunăre, spre ţara
nemţească.
— De trecut or fi trecând ele, nu mă îndoiesc, dar ţara
nemţilor e mare, băiatule, şi toate gurile de acolo sunt
flămânde, başca gurile soldaţilor de pe front, care nici ele nu
sunt puţine… îmi laşi mie cuţitul?
— Ţi-l las cu plăcere. Dar din dar se face rai.
— Poate că o să-mi trebuiască şi pentru altceva decât
pentru scăpărat.
— Pentru spintecat iepuri, bunăoară…
— De ce numaidecât iepuri? Pentru iepuri am eu o gioarsă
de cechie…
Omul a râs scurt. N-am stăruit.
— Să ne culcăm…
— E timpul.
S-a tras şi s-a culcat cu muierea în hruba
bordeiului. Copilul a scâncit de câteva ori, apoi, luluit în
braţe, a tăcut.
M-am întins pe iarbă, lângă bordei, cu mâinile sub cap, cu
ochii la Calea Robilor care, cândva, nu va mai fi
CaleaRobilor.
Şi în clipele acelea puţine dintre vis şi viaţă, mi s-a părut
că văd mii şi mii de bărbaţi aspri şi vânjoşi, pe jumătate goi,
oşti nesfârşite de la zare la zare, mergând sub uriaşele
falduri roşii ale lunii să dea bătălia pentru biruinţa cea mare,
înarmaţi cu furci şi topoare, cu coase şi cuţite. Lucea acolo şi
cuţitul făurit pentru mine de Dudulică şi Tănase Fier-Rău la
foc de cărbuni, încins şi stârnit de suflarea foalelor.
— Darie, ce armă îţi vei făuri tu pentru această bătălie?
— Eu ştiu? Nu ştiu… O să văd… Când o veni vremea…
Trebuie să vină vremea…
622

S-a pogorât asupra trupului meu trudit de drum, şi m-a
înfăşurat în şalurile lui de mătase moale, somnul adânc şi
dulce…
Luându-mi rămas bun de la oamenii din bordeiul
năpădit din toate părţile de ierburi, în zori, pe răcoare, am
plecat. Şi am mers mai departe, mereu mai departe pe
şoseaua găurită, spartă şi ruptă, mărginită de câmpuri
devenite pârloagă, de fântâni fără cumpănă şi fără ciuturi,
de sate arse, sfărâmate, căzute în paragină şi părăsite.
O bucată de pământ semănată cu grâu, ori cu secară, ori
cu porumb, e o raritate. O casă reparată în grabă, cu ce s-
a putut şi cum s-a putut, pe coşul căreia se ridică o şuviţă
de fum, face să-mi tresalte inima.
Viaţa n-a pierit.
Viaţa nu poate să piară, cu toată urgia războiului.
Gropi mari de obuze pretutindeni.
Şi pretutindeni resturi de arme rupte şi aruncate, pe care
s-a prins rugina.
Aş putea să culeg de prin şanţurile şoselei gloanţe cu
pumnul şi să-mi umplu pălăria.
Se găsesc din belşug şi obuze, care s-au înfundat uşor în
pământul care astă-toamnă era afinat de ploi şi n-au făcut
explozie. Seamănă cu nişte pepeni mari şi negri cu coaja
lucioasă. Îi ocolesc cu grijă. N-am poftă să le gust miezul.
Cei care au gustat din aceste obuze, ori pe care i-a atins
un glonţ zac neîngropaţi în ierburi.
Câinii şi lupii, corbii şi ciorile, viermii şi furnicile au
dezgolit oasele de carne.
Opinci peticite şi bocanci scâlciaţi, capete sfârtecate şi
mâneci de tunici.
Aş vrea să închid ochii, să nu mai văd nimic. Nu pot să
închid ochii. Trebuie să văd totul, totul. Trebuie să văd şi
să nu uit nimic.
Şoseaua, care întâi a coborât, urcă lin o pantă.
623

Câmpul sălbatic miroase a iarbă încinsă şi coaptă de
soarele aprins al miezului de vară.
Astă-primăvară, când s-a dezgheţat ţărână şi, odată cu ea,
miile de trupuri ale soldaţilor care au pierit şi pe care
biruitorii nemţi i-au lăsat neîngropaţi, ar fi fost greu să treci
pe aici. Ploaia şi soarele au grăbit putrezirea cărnii, câtă
scăpase, în sfârşit, îndestulatelor jivine ale pământului şi
păsărilor hulpave ale cerului.
Bătălia pe acest vechi şi mereu însângerat drum
alBucureştilor pare să fi fost grozav de sângeroasă, socotind
după numărul morţilor pe care acum a început să-i acopere
iarba, după şanţurile de apărare, după marile gropi rotunde
scobite de obuze şi după gropile mai mici de şrapnele.
Morţii zac pe câmp în poziţiile în care i-a găsit clipa din
urmă. Pe sub soldaţi morţi a crescut iarbă măruntă. Pe lângă
oasele lor înfăşurate în tunici hărtănite a crescut iarbă înaltă
şi grasă. Sângele lor l-a supt pământul şi l-au spălat ploile.
Iată: câteva uniforme stau încă pe buza unui şanţ în poziţie
de tragere. Numai capetele sunt uşor plecate într-o parte, de
parcă oamenii obosiţi de atâta încordare au închis o clipă
ochii spre a se odihni. Dacă te apropii, în locul ochilor vezi
găurile goale şi adânci, şi oasele feţei şi rânjetul…
Tunici şi capete româneşti…
Ceva mai departe, căzuţi într-o şarjă care trebuie să fi fost
vijelioasă, caii… şi călăreţii…
Lângă scheletul lung şi deşirat al fiecărui cal, trupul întins
făcut ghem în cădere al cazacului.

Biruitorii vremelnici au cules şeile bogate şi frâiele înflorate
şi… cizmele înalte până la genunchi ale călăreţilor mândri.
Au rămas să acopere scăfârliile căciulile mari purtate
deasupra feţei, pe sprânceană. Şi au rămas tunicile scurte şi
îmblănite să acopere resturi de trupuri.
În vale, uniformele cenuşii ale turcilor şi fesurile lor roşii,
624

ca nişte mari flori de mac, sunt amestecate cu uniformele
gălbui-roşcovane şi cu chipiele cu cozoroc mic ale
bulgarilor.
Oameni veniţi din răsăritul îndepărtat al stepelor şi
oameni coborâţi de pe plaiurile muntene şi moldovene s-au
înfruntat aici cu alţi oameni veniţi din Balcani şi de dincolo
de Bosfor, din podişul uscat şi sărac al Anatoliei.
Au căzut în această bătălie şi câţiva nemţi. Pentru ei s-a
alcătuit un cimitir, cu cruci şi gard împrejmuitor, la
marginea şoselei.
— Acesta e războiul, Darie. Ai să ţii minte?
— Am să ţin minte.
Obosit de drum, stors până la sleire de zăpuşeala care
crescuse şi tot mai creştea, m-am rezemat de gardul
cimitirului şi am privit şirurile de cruci aşezate, ca
rândurile soldaţilor la paradă, la depărtări egale.
Pe fiecare cruce un nume era scris clar. În vârful fiecărei
cruci o cască de oţel, largă şi turtită ca un ceaun, purtând
în faţă o inscripţie: Gott mit uns… Dumnezeu cu noi! Care
Dumnezeu? Şi de ce cu voi, nemţii?Fiindcă aţi plecat de la
voi de acasă înarmaţi până în dinţi să treceţi omenirea prin
foc şi sabie şi s-o supuneţi stăpânirii voastre?
— Darie, nu certa morţii…
— Nu-i cert. De altfel, şi dacă aş face-o, nu m-ar
auzi. Morţii nu văd şi nu aud.
Odată, când bunicul cu barbă galbenă de la Cârlomanu
se văita că-l dor dinţii, aspra-mi şi dârza-mi bunică s-a
răstit la el şi i-a spus:
— Te dor dinţii? Mori, dacă vrei să nu te mai doară. Pe
morţi nu-i mai dor dinţii.
Gott mit uns… Dumnezeu cu noi… Dumnezeu cu voi,
morţilor, şi toţi sfinţii, şi toate sfintele… Dumnezeu cu voi,
nemţilor morţi… Dar cine sunteţi voi?
— Vino, mi-a şoptit parcă cineva la ureche, şi află
625

numele noastre, şi plânge-ne…
— Mi s-au uscat ochii privind trupurile celor pe care
camarazii voştri i-au ucis şi i-au lăsat neîngropaţi în vale. Nu
mai am lacrimi…
— Vino şi află numele noastre. Plânge-ne fără lacrimi.
Plânsul cel mai adânc şi mai sfâşietor e plânsul fără
lacrimi…
Mi-am adunat puţinele-mi puteri şi, sărind îngrădirea
măruntă, am intrat în cimitir.
La mijloc, o cruce mai înaltă, un coif… Deutschland über
alles. Germania mai presus de toate… Germania peste tot…
Pe cruce, un nume lung: Karl Ludwig vonDulormier, Ofiţer. Şi
von… Deutschland über alles… Germania mai presus de
toate. Germania peste tot… Şi tu, care purtai acest coif ce şi
din vârful crucii tale strigă:Germania mai presus de toate…
Germania peste tot…Nici măcar nu erai neamţ de sânge, cu
toate că te chemaKarl Ludwig… Mi-o spune acest Dulormier
din coadă, care, după câte ştiu până acum, e curat francez.
Parcă-laud şi acum pe bunul meu învăţător Gheorghe
Popescu-Bragadiru lămurindu-mi ascunzişurile istoriei:
— Şi a fost atunci, prin secolele al XVI-lea şi alXVII-lea
chiar, o mare învălmăşeală în Europa. Oamenii s-au războit
îndelung şi s-au măcelărit unii pe alţii în numele lui Hristos.
Călugării papali au schingiuit şi au ars de vii pe ruguri mii şi
mii de oameni bănuiţi că nu se închină lui Dumnezeu după
tipicul catolic. Câteva sute de mii de francezi şi-au părăsit
patria, izgoniţi de regii lor catolici, pentru că trecuseră la
protestantism. E vorba de hughenoţi, Darie. Unii au fugit în
Olanda de unde au plecat mai târziu în America şi în Africa
de Sud. Alţii s-au adăpostit în Germania şi, dintr-un mizer
sat de pescari de lacuri, au făurit, cu banii şi cu munca lor,
Berlinul… Cu timpul s-au germanizat…îşi mai păstrează
numele de familie…
Karl Ludwig von Dulormier… Dacă ai fi murit de bătrâneţe
626

printre ai tăi, ai fi fost înmormântat, desigur, într-un
somptuos cavou de familie. Căci orice familie de oameni
înstăriţi are, la oraşe, un cavou al ei. Cu atât mai mult o
veche familie hughenotă, înnobilată de cine ştie ce rege
prusac ori poate şi plecată în pribegie cu semnele nobleţii
de acasă. Aşa, te-a împuşcat lângă CălugăreniiIlfovului un
dezbrăcat ca infanteristul Ion Ududui de laOmida, ori te-a
despicat cu sabia lui de fulger cine ştie ce ţăran
cavalerist… Coiful tău strigă: Deutschland über alles…
Germania mai presus de toate… Germania peste tot.
Gott mit uns… Dumnezeu cu tine, Max Blunk. Tu ai fost
un simplu soldat. Dumnezeu cu tine. Ai fost negustoraş la
margine de mic oraş german. Îţi plimbai duminica iubita
prin vechea pădure din apropiere, din care excursioniştii
au alungat zeii bătrânei Germanii. O cinsteai cu o halbă de
bere, cu o bucată de pâine cu unt şi cu o pereche de
crenvurşti. Te pierdeai în apele ochilor ei albaştri, îi
mângâiai mătasea albă a părului şi visai ziua în care,
mergându-ţi afacerile, o vei putea lua în căsătorie. Cum o
chema? Poate Roza. Poate Luise. PoateAna-Maria. Poate
erai şi puţin romantic şi-i dădeai să citească romanele
duioase ale lui Paul Heyse, ori poveştile care storc lacrimi
ale lui Wildenbruch. O! Cât am plâns şi eu pe ele, atunci
când mai aveam lacrimi de risipit pe orice… Te şi vedeai cu
două fetiţe blonde, asemenea mamei lor, pe genunchi. Şi
peste visurile tale au căzut muzicile militare cu marşurile
lor, şi războiul, şi uniforma, şi raniţa, şi casca aceasta care
se odihneşte în vârful crucii de lemn şi care strigă: Gott mit
uns…
Dumnezeu
cu
tine,
Max
Blunk!
Nach
Paris!
NachRussland!
Nach
Rumänien!
Nach
Călugăreni!
Nach…Gott mit uns… Dumnezeu cu noi… Dumnezeu cu
tine,Max Blunk! Roza, Luise, Ana-Maria n-or să te mai
aştepte. De mult va fi sosit în orăşelul tău vestea că „ai
627

căzut eroic pentru Germania şi pentru Kaiser”. Rosa, Luise
sau Ana-Maria or să se mărite cu Otto Fritz, băiatul chel, de
douăzeci de ani, al angrosistului, de la care luai, uneori pe
credit, coşuleţul cu mărfuri pentru prăvălioara ta. Da. Cu
Otto Fritz debilul, care n-a fost găsit apt pentru a fi îmbrăcat
în uniforma militară şi trimis pe front. Gott mit uns.
Dumnezeu cu noi. Dumnezeu cu tine, MaxBlunk!
Şi tu strigai Gott mit uns, Johann Richard Gramms?Ai fost
student până acum trei ani. Erai înalt şi subţire şi purtai
părul mare, stufos. Îl studiai pe Goethe şi peSchiller, şi te
pregăteai să te apropii de docenţă, scriai şi publicai prin
reviste versuri lirice. N-ai fi strivit o muscă. Ţi-era frică de
întunericul nopţilor şi de întunecimea pădurilor. Şoarece de
bibliotecă! Te temeai până şi de lumina soarelui. Îţi priau
odaia cu storul lăsat care te despărţea de vuietul oraşului şi
lumina lămpii care îţi menaja ochii miopi. Te bucurai că eşti
palid şi că ochelarii îţi accentuau aerul de savant tânăr, pe
care îl căpătaseşi. Credeai cumva în Dumnezeu? Cum puteai
să crezi? Citiseşi doar pe marii filosofi şi erai un copil teribil
al acestui secol. Kaiserul a crezut că poate face şi din tine un
cuceritor. Te-ai bătut în Flandra şi-n marginea marilor lacuri
poloneze… Te-ai bătut în Balcani şi ai căzut aici, între
Dunăre şi Bucureşti. O! Ce mai carte ai fi scris, dacă
ajungeai la sfârşitul războiului! Pe unde aifost, ce-ai făcut,
cum te-ai luptat, cum i-ai învins pe barbari…
Carnetul cu notiţe începe să putrezească şi el între tunica
şi cămaşa ta în acest mic cimitir de la marginea de şosea
sfârtecată de bombe şi şrapnele, în timp ce casca ta de oţel,
largă şi turtită ca un ceaun, care n-a putut să te apere de
moarte, strigă mereu din vârful crucii tale de lemn: Gott mit
uns, Gott mit uns, Gott mit uns! Ei bine!Dumnezeu cu tine,
Johann Richard Gramms! Dacă o să-nvăţ cândva bine graiul
tău, o să-ţi caut versurile prin vechile reviste germane şi o să
le citesc. Dumnezeu cu tine, Johann Richard Gramms…
628

Dar nu există niciun Dumnezeu.
Din care parte a Germaniei eşti, Joseph Koppe? Câţi
copii ai lăsat acasă, Konrad Schultze? Cine stă la casa
marii berării „La Frederich cel Mare” în locul tău,
AloisDiesing? Mitzi! Nu. Nu stă Mitzi, ci javra aceea
deFuchs, care pretindea că-i bolnav de ficat. Era mai
sănătos ca tine. N-ai ştiut! Şi n-ai ştiut că Mitzi a ta s-a
încurcat cu el de cum l-ai adus în prăvălie? Ce ştie satul
nu ştie bărbatul. Dar n-ai avut când să auzi acest proverb
valah. Abia ai trecut Dunărea şi ai căzut!
Gott mit uns. Dumnezeu cu noi. Gott mit uns. Dumnezeu
cu tine, Alois Diesing. Dumnezeu cu voi toţi.
Printre morminte, au răsărit şi au înflorit măgereii, floare
săracă de bogat câmp valah, albăstrele şi ochiulboului.
Văzduhul începe să vuiască… Vuietul creşte…
Ies din cimitir şi mă culc, să mă odihnesc câteva clipe
măcar, în iarbă.
Vin dinspre Dunăre şi trec spre Bucureşti trei
avioaneTaube în triunghi. Sunt cenuşii. Poartă fiecare
cruci mari pe aripi, zboară la câteva sute de metri numai.
Aviatorii ştiu că de pe pământurile pustiite peste care trec
n-o să se îndrepte spre ei nicio gură de armă.
Au ajuns deasupra câmpului unde s-a desfăşurat în
toamnă grozava luptă.
Văd capetele aviatorilor. Se pare că priveliştea îi
interesează. În viraje largi se lasă jos, tot mai jos. Ocolesc
de câteva ori câmpul sălbatic, cu ierburi şi oseminte, cu
gropi de obuze şi lungi şanţuri de apărare. Probabil că iau
fotografii.
Se ridică mai sus, mai trec o dată pe deasupra şesului,
lăsându-se când pe o aripă, când pe alta. Poate că acesta e
un semn de salut adus morţilor acestora neîngropaţi, ori
celor adunaţi în micul cimitir. Îşi văd de calea lor spre
oraşul cel mare către care se îndreaptă şi paşii mei.
629

O fată măruntă şi sprintenă, născută undeva prin munţi,
slugă la cârciuma de lângă gară a lui Bucur, când era
cuprinsă de jale şi dor, începea să cânte:

Lung e drumul Clujului,
Dar mai lung e-al dorului…

— Dar drumul Bucureştilor e scurt, Miţa Butoi?
— Şi acela e lung, Darie, şi-i greu. L-am încercat o dată şi
m-am lăsat păgubaşă. Am venit să trăiesc la Omida şi să
şterg la nas plozii cârciumarului…
— Am să-l încerc, drumul Bucureştilor, şi eu, MiţaButoi.
— Numai să te ţină curelele, Darie.
Curelele, mai bine zis cureaua cu care eram încins mă
ţinea. Picioarele, nu ştiu ce naiba aveau de voiau să mă lase.
Cu fiecare pas mă depărtam de locul morţii, dar nu era
niciun semn că mă apropii de ţinuturi care ar fi mai ale
vieţii. Mă ajunsese setea, la osteneală nu mă maigândeam,
nici la foamea cu care eram obişnuit şi pe care puteam s-o
îndur zile şi nopţi în şir, fără să mă chinuie peste puteri.
Încercam să grăbesc pasul, mă zoream, mă bătea gândul
că bine ar fi să mă prindă noaptea lângă oameni. Nu mă
speriase, dar oricum mă zguduise şi mă îndurerase
priveliştea prea îndelungată a pârjolului, a pustiului şi a
morţii. Ar fi fost mai uşor de îndurat totul, dacă aş fi simţit
lângă mine, lipăind prin ţărână, cel puţin paşii unui câine.
Aş fi împărţit cu el singurătatea care n-ar mai fi fost
singurătate. Mi-a venit să râd de unul singur, ca prostul,
când mi-a trecut prin gând că m-ar bucura dacă l-aş vedea
mergând pe lângă mine chiar şi pe unchiul Tone cel rău, de
la Ruşii-de-Vede. Ba i-aş fi dus la spinare, aşa nevolnic cum
eram, până şi mindirul. Oricât ar fi fost el de greu.
— Să nu doreşti niciodată singurătatea îndelungată,Darie.
630

— N-am s-o doresc.
— Uneori ai dorit-o.
— Deseori omul doreşte din necugetare ceea ce i-ar
prinde rău dacă ar avea.
Pe când mergeam aşa, sfărâmat şi moleşit, prin tăcerea
timpurilor goale, am tresărit auzind în urmă tropot de cai
şi huruit de căruţă. Dar nu mi-am dat osteneala să mă uit
îndărăt şi nici să mă feresc, căci drumuiam de fapt
marginea şoselei, pe acolo pe unde ierburile din şanţ îşi
întinseseră, ca nişte braţe lungi, vrejurile cu frunze înguste
şi crestate pe margini. Am ridicat fruntea abia când a
trecut pe lângă mine o hodoroagă de căruţă. Erau înhămaţi
la ea doi cai voinici, cu picioarele groase, potcovite. M-a
învăluit într-un nor de praf căruţa. Nici n-am avut vreme
să bag de seamă ce fel de neam de oameni şi câţi erau
căţăraţi în ea, că s-a şi oprit. Norul de pulbere s-a
risipit. De pe capră, doi soldaţi turci, cu fesurile roşii pe
creştet, şi-au întors spre mine feţele prelungi şi galbene.
Mă priveau întrebători cu ochii lor măslinii şi strâmbi. Mi-a
prins bine atunci puţina cunoştinţă a limbii turce, pe care
o prinsesem de la nefericiţii prizonieri dobrogeni, în deal, la
arman. Când au îngăimat câteva vorbe, le-am priceput
înţelesul şi le-am răspuns stâlcit, în graiul lor, că am cale
spre Bucureşti. Am şi cutezat a-i ruga, încurajat de
blândeţea feţelor şi a ochilor lor, dacă pot să mă îngăduie
în hărăbaie. Nu călătoreau chiar până la Bucureşti, ci
până în satul apropiat, unde făceau de gardă la un post.
Puteam, dacă vream, să mă folosesc de prilej şi să sar
peste loitră. Le-am mulţumit, la urcuş m-au ajutat şi ei, şi
am încălecat pe sacul de făină pe care-l aduceau de
laGiurgiu.
Armele li se odihneau în căruţă lângă sac, lepădate cu
scârbă parcă. Erau nişte arme vechi, germane, cu bătaia
scurtă, de felul acelora cu care rumânii din Omida umblau
631

noaptea, când le venea rândul de caraulă, prin sat.
Caii o porniseră. Şi înaintau greu pe şosea, în trap obosit.
Căruţa prăpădită, zdruncinându-ne de ne întorcea stomacul
pe dos şi ne veneau maţele la gât, şi-a reluat asurzitorul
huruit. Chipurile turcilor arătau şi ele o oboseală şi-o istovire
greu de-ndurat. Pe la tâmple, le şiroia sudoarea… Ca şi pe la
ceafă… Turcul care ţinea hăţurile şi care învârtea din când
în când, alene, pe deasupra cailor, o biciuşcă, să-i mai
îndemne la drum, a început să îngâne printre buze, pentru
el, poate ca să-şi alunge piroteala, un cântec lung şi
trăgănat, din care rareori pricepeam un cuvânt. Era, mai
curând, un plâns înăbuşit al unui suflet chinuit şi ars de
dor.
Pe sub ochii mei, ascultându-l, se scurgeau aceleaşi şesuri
dezolante, acoperite de pârloagă. Eu vedeam însă, poate
chiar odată cu turcul care cânta şi cu celălalt care-lasculta
alături moţăind, ceea ce citisem odată într-o carte
italienească despre Istanbul şi nu uitasem: apele albastre ale
Bosforului care legănau în seară caice de aur cu umbrar de
mătase verde şi care, în mersul lor lin, călcau umbra
minaretelor răsfrânte în limpedea apă, tremurată de
atingerea uşoară, ca o mângâiere, a lopeţilor.
— La dracu cu amintirile! Neghiobule! Altceva spuneau şi
jalea şi cântecul.
Soldatul cu faţa prelungă, galbenă-smeadă, cu fes, nu se
putea gândi la Bosforul desfătărilor, pe care n-a avut cum
să-l cunoască! Paşă era el? Bey era? Nici sultan ori vizir nu
părea să fie. Tunica îi era ruptă şi cârpită între spete, acolo
unde se strângea năduşeala. Sparţi îi erau bocancii şi
peticiţi. Roşu-spălăcit îi era fesul. Am ascultat cu urechile
ciulite şi cu auzul încordat să prind mai bine cuvintele abia
şoptite de tristul soldat. Susurau lacrimi din cântecul
îngânat. Ochii lui şi ai celuilalt care tăcea erau duşi în
depărtate depărtări dragi şi vedeau, printre gene, aspre şi
632

sărace câmpuri anatoliene, bântuite de vânturi crunte şi
de pojarul soarelui. Vedeau sate mărunte, cu uliţi înguste,
mărginite de ziduri de pământ bătut. Şi dincolo de zidurile
de pământ bătut vedeau, scunde, dar frumos mirositoare,
boschete de arbuşti, în a căror umbră puţină îi adăstau
cadâne în feregea şi copii în şalvari. Moscheia satului lor,
pe care o vedeau ei cu ochii amintirii, în ceasul acela de
înserare, era şi ea măruntă. Minaretul nu era nici el înalt.
Din patru-cinci paşi, hogea bătrân ajungea în vârful lui să-
şi rostească răguşită strigare.
Era ceasul de rugă al asfinţitului.
Ca şi cum mi-ar fi auzit gândurile, turcii au tras
hărăbaia lor la marginea şoselei. Au oprit caii şi au sărit
jos. Am sărit şi eu.
Altceva auziseră şi văzuseră ei în faţă. Dinspre Bucureşti
se apropia încet de noi, înfăşurat într-un nor de praf, un
lung şi destul de ciudat convoi. Turcii şi-au luat armele, cu
mişcări repezi, pe care nici nu le-aş fi bănuit la nişte
oameni abia ieşiţi din somnolenţă şi visare, şi s-au aşezat
în poziţie de drepţi.
Am înţeles graba lor, când, uitându-mă, am văzut că în
fruntea convoiului călărea un feldwebel german cu
mustăţile răsucite şi cu vârful subţire întors în sus. Nici nu
s-a uitat la turcii care şi-au ciocnit călcâiele.
Pe margini, câţiva soldaţi bulgari, cu tunicile şi
pantalonii ferfeniţă, călăreau mârţoage. La mijloc se aflau,
mergând grămadă şi sprijinindu-se unii de alţii, ca la
cincizeci de oameni în vârstă, orăşeni destul de bine
îmbrăcaţi unii. Abia îşi târau picioarele şi purtau în mâini,
care un cufăraş, care o bocceluţă. Unul din ei, cu tot
necazul în care se afla, mi-a aruncat o glumă.
— Ai ajuns rob la turci, băiatule?
— Nu sunt rob, nene. I-am întâlnit pe drum şi m-au luat
cu ei în căruţă până în satul apropiat. Dar ce este cu
633

dumneavoastră?
— Ce să fie? Nu ne-am ţinut gura şi i-am vorbit de rău pe
nemţi. Ne-am dat cu părerea că au să piardă războiul.
Iscoadele lor ne-au pârât. Foieşte Bucureştiul de iscoade! Am
fost arestaţi şi luaţi ostateci…
— Şi încotro vă duc?
— Într-un lagăr din Bulgaria… I-au mai dus şi pe alţii. Or
să mai vină şi după noi… N-om pieri toţi. Dar nemţii tot au
să piardă războiul…
— Gura! Ţine-ţi gura, mă, rumânule…
— Iaca, mi-o ţiu…
Convoiul, care se îndrepta spre Dunăre, îl închideau,
măreţi, patru cavalerişti germani. M-am uitat după convoi,
cu ochii mari, până s-a îndepărtat în lumina roşie a
amurgului. S-au uitat şi turcii. După ce convoiul nu s-a mai
văzut, i-am auzit pe turci răbufnind:
— Ptiu! Mascara!
Au mai privit un timp, tăcuţi, clătinându-şi capetele. Apoi
au căzut în genunchi în iarbă, cu faţa spre miazăzi, unde se
află departe, departe, peste mări de ape şi peste mări de
nisipuri galbene, Mecca, oraşul sfânt al profetului lor
Mohamed, şi piatra neagră, Kaaba, cea căzută în mijloc de zi
din cerul uscat şi senin.
Au bătut îndelung pământul acoperit cu buruieni, cu
frunţile lor înalte şi şi-au murmurat rugăciunile.
Aşteptam să aud, dintr-un sat care nu se vedea, un glas de
clopot. N-am auzit. M-am mirat. Caii stăteau şi ei, în acel
ceas de seară, cu boturile în pământ.
Pe urmă, mi-am adus aminte că în sate clopotniţele
bisericilor nu mai au clopote, că le-au strâns nemţii şi le-au
trimis în ţara lor la topit, să toarne din ele tunuri, puşti,
obuze şi gloanţe.
— Nemţii tot au să piardă războiul…
Când am ajuns în apropierea satului aşteptat, am sărit jos
634

din căruţă şi m-am despărţit de turci făcându-le
salamalecuri.
Licărea roşu-albastru, deasupra serii largi care se
aşezase peste pământ, luceafărul.

În a treia zi de când mă despărţisem de Niţă Olint şi
deIvanca slăbănoaga, care mă întovărăşise să-mi arate
drumul până la marginea Giurgiului, şi în a şasea de când
pusesem piciorul şi mă urcasem în luntrea lui nenea
LaioşOprişor, ajunsesem, în sfârşit, lângă Bucureşti.
Boier Arizan îmi poruncise ca în trei zile să mă şi întorc.
Nu-şi făcuse bine socotelile. Niciun om nu-şi face bine
socoteala când îi arde buza după ceva. Nu ştiam după ce-i
ardea buza boierului şi, de fapt, nici nu voiam să ştiu.
Altfel n-aş fi avut decât să scot scrisoarea, s-o deschid şi s-
o citesc. Nici gând nu aveam să mă dedau la aşa
ceva. Crape boierul cu tainele lui cu tot. Scrisoarea aveam
să i-o duc la adresă. Mai departe… Mai departe voi vedea
eu ce am de făcut şi voi face. Deocamdată eram mulţumit
că necazul boierului îmi dăduse prilejul să fac această
călătorie, care ştiam că va fi fără întoarcere. Mulţumirea
mea era însă umbrită de o uşoară mâhnire.
Ajunsesem la Bucureşti pe jos, năduşit şi sleit, apărând
în mahalaua dinspre Dunăre, pe drumul osmanlâilor care
veniseră şi-l cuceriseră de atâtea ori cu sabia, pentru ca
apoi să-l aprindă şi să-l părăsească cuprinşi de spaima
sosirii dintre munţi şi dealuri a altor săbii care cereau să
fie spălate în sângele lor.
Mă mai mâhnea şi întâmplarea că-i ajunsesem oraşului
în preajmă în scăpătat de soare, când întunericul avea să
înceapă a se prăvăli asupra lumii.
Oraşul, cum aveam s-o aflu curând, e aşezat în mijlocul
unor câmpuri întinse, care au fost cândva acoperite de
străvechea pădure a Vlăsiei, şi într-un fel de fund de
635

tingire. Ori din ce parte te-ai apropia de Bucureşti, nu-l vezi
decât după ce i-ai atins periferia, şi atunci chiar numai în
parte.
Aşadar, mă oprisem la marginea lui dinspre Dunăre şi-l
contemplam. Atât cât îl vedeam — şi ştiam că nu-l văd tot —
mi se părea nesfârşit de întins. Dar ce fel de oraş era acesta?
Mi se părea a fi mai curând o imensă grădină presărată cu
case cu acoperişurile cenuşii şi cu zidiri albe, cu străzi lungi,
dintre care cea mai mare parte din ele înguste şi
întortocheate. Îl dominau turlele bisericilor care se iveau
pretutindeni dintre clădiri şi arborii bătrâni şi verzi. Fie şi cu
biserici! O să mă întâlnesc cu mai mulţi popi! La Omida erau
două biserici — una în mijlocul satului, în care se ţineau
slujbele, şi alta micuţă, de lemn, în mijlocul cimitirului. Şi
numai un om cu barbă, antereu şi potcap, părintele Tomiţă
Bulbuc. Ne ajungea!
Mă bucuram şi mă minunam de minunata cetate pe care
aveam în sfârşit s-o văd şi s-o cutreier, s-o cunosc până în
măruntaiele şi în sânul căreia hotărâsem să-mi caut şi eu un
loc în lume, chiar dacă va fi să muncesc pe brânci şi să lupt
cu dinţii. Aci trebuia să-mi încerc puterile — eu, cel sosit la
porţi cu totul sleit de puteri.
Soarele în asfinţit arunca asupra caselor, asupra turlelor şi
asupra arborilor de care oraşul era copleşit o lumină roşie
stinsă. Pe la margini, câteva coşuri de fabrici înţepau
văzduhul cu şuviţele lor de fum alburiu. Auzeam un zgomot
depărtat făcut parcă de un uriaş stup de albine care
zumzăie.
Inima mi s-a strâns, poate de teamă, poate de bucuria că
am ajuns atât de aproape de capătul năzuinţei mele.

M-am aşezat pe o piatră, care însemna kilometrajul, cu
faţa la oraş, şi l-am privit până s-au aprins deasupra lui
stelele şi până au licărit pe uliţi şi în curţi lumini mărunte şi
636

puţine.
M-am hotărât să dorm la margine şi să intru în
Bucureşti odată cu triumful luminos al răsăritului de
soare. Zis şi făcut. Am tras la o casă de om şi am cerut
găzduire.
— Dincotro vii?
— Dinspre Giurgiu.
Bătrânul m-a cântărit în poartă din ochi, să vadă dacă
nu sunt cumva vreo haimana înrăită, colcăind de gânduri
necurate. După câteva clipe, m-a poftit înăuntru.
— Intră.
— Mulţumesc.
— Vii de departe?
— Din sudul Dunării.
— Oi fi ostenit, taică?
— Niţeluş.
— Apăi ţi-o pregăti baba mea aşternut pe prispă.
— Aş putea să vă plătesc pentru găzduire.
— Bani nu luăm, că nu ţinem han. Dar, dacă ai asupra
ta ceva bani, păstrează-i, taică. Ţi-or fi de trebuinţă
începând de mâine.
Bucăţica de pâine pe care am mâncat-o, neagră şi tare ca
piatra, amestecată din belşug cu tărâţe şi cu fire de paie
tocate, mi s-a părut mai dulce decât dulcea miere.
— Aşa e, taică, pâinea pe care o mâncăm acum, când o
putem căpăta şi pe-asta. Războiul…
— E bună pâinea.
— Bună! Să fie la duşman asemenea bunătate! Trebuie
să fii tare flămând ca să ţi se pară bună.
— Asta e adevărat! Eram rupt de foame…
— Mai ia o felie…
Am mai luat o felie. O mâncam, mestecând-o, încet, să-i
simt toată dulceaţa şi toată amăreala. Pâine de război…
Pe şosea treceau umbre fumurii în pas cadenţat.
637

— Patrule nemţeşti.
— Trec des?
— Trec zi şi noapte, taică. Norodul stă liniştit. Dar ei se
tem. Pe la centru mai e din când în când câte-o încăierare,
câte-o zurbă. Pe-aici, pe la noi, pe la margine, e linişte. Ce să
zic? Dar nemţii se tem. Într-o zi tot au să plece…
— Când?
— Când vor pierde războiul. Nu se poate să nu piardă
nemţii războiul. N-ar fi drept.
— Războaiele le câştigă cei tari.
— Nemţii au fost tari la început. Acum nu mai sunt. Mor pe
fronturi. Au atâtea fronturi… Mor. Şi slăbesc, taică…
Citisem, cu mult înainte de a mă duce să mă angajez argat
la armanul de pe deal al boierului Arizan, cel cu un ochi de
sticlă, câteva cărţi despre Bucureşti, în care se vorbea de
viaţa şi de oamenii acestui oraş. Dacă ar fi fost să mă iau
după câte îmi spuseseră ele, ar fi trebuit să mă las de mult
păgubaş. Pentru că toate aceste cărţi îmi spuseseră una şi
aceeaşi poveste: oraşul ucide repede pe omul venit de la ţară
cu gândul să vieţuiască în cuprinsul lui. Oraşul mare e ca
un balaur uriaş care, odată ce te-a prins între fălcile lui, te
sfârtecă… Dacă te-ai născut la ţară, acolo să îţi duci zilele:
oraşul trebuie să rămână al orăşenilor. Tu, om născut la
ţară, dacă îţi vei căuta rosturi la oraş, vei pieri, neputându-te
adapta, ori, în cazul cel mai bun, îţi vei afla nişte rosturi
mărunte şi vei târî după tine, toată viaţa, nefericirea.
Şi apoi, cum să părăseşti iarba verde a câmpurilor?Cum să
te desparţi de păduricea care freamătă? Cum să te închizi
între zidurile de cărămidă ori de piatră şi să-ţi lipseşti obrajii
de mângâierile vântului?
La oraş, ploaia parcă ar plânge, parcă ar jeli, pe câtă vreme
la ţară, căzând despletită peste lanuri ori peste ogoare, ploaia
cântă adâncul cântec al vieţii.
Cum să pleci de la ţară şi să nu mai vezi frumuseţea
638

neasemuită a viscolelor albe alergând peste câmpuri, a
zăpezilor nesfârşite? Cum să pleci de acolo unde ai soare,
şi aer, şi apă, pentru a trăi în umbra zidurilor? Cum să
pleci?
O! Literatură… literatură…
— Sunt cărţi care spun adevărul şi cărţi care îl ascund.
Să bagi de seamă, Darie…
— Am băgat de seamă…
Şi eu, unul, am cunoscut frumuseţea câmpurilor şi a
pădurilor. Am cunoscut frumuseţea apelor şi a
cerului. Cunosc cântecul ploii şi şuierul viscolelor albe, şi
nesfârşirile acoperite cu marama de argint a zăpezilor…
Dacă aş fi mânz sau viţel, sau ied sau pui de vrabie,
poate că n-aş dori nimic.
Dar sunt om.
Şi în om se aprinde o flacără.
Cine o aprinde?
De ce o aprinde?
Spune-mi: te poţi mulţumi cu iarba?
Alergi prin ea cu picioarele desculţe.
Şi picioarele ţi se udă de rouă.
Când eşti copil, asta îţi place.
Dar te poţi hrăni oare cu iarbă?
Nici iarba nu e a ta.
Şi ce minunată este pădurea! Nimeni n-o ştie mai bine ca
mine. I-am cunoscut toţi copacii şi toate păsările.
Crezi că seamănă un copac cu alt copac?
Crezi că seamănă o ramură cu altă ramură?
Crezi că seamănă o frunză cu altă frunză?
Te înşeli.
Mai curând seamănă un om cu alt om decât un copac cu
alt copac, o ramură cu altă ramură, o frunză cu altă
frunză.
Crezi că păsările sau gâzele pădurii seamănă între ele?
639

Du-te şi vezi…
Are neasemuit farmec pădurea.
I-am cunoscut toate potecile şi toate desişurile.
I-am ascultat şi i-am iubit şi i-am înţeles toate glasurile.
Glasurile copacilor şi glasurile păsărilor.
Glasurile ierburilor din luminişuri şi glasurile subţiri ale
vietăţilor mărunte.
Ascultaţi o poveste care n-a fost poveste:
— Du-te, Darie, şi culege din pădure o căciulă de bureţi, că
n-avem ce arunca în oală.
— Mă duc, mamă.
— Culege şi-un braţ de uscături.
— O să culeg, mamă…
Urc dealul, străbat câmpul, ajung la pădure şi pătrund în
întunecimea ei jilavă şi răcoroasă. Culeg bureţi. Aplouat de
curând şi pădurea e plină de bureţi. Îi pun în oală. Adun
ramuri subţiri, aproape putrede, din iarba pădurii. Fluieră
mierlele. Cucul îşi strigă singur numele. Adie vântul şi
pădurea vuieşte, vuieşte…
Aş vrea să mă întâlnesc cu zâna pădurii. Ori cu piticul cu
barbă. În basme, copiii, dacă umblă singuri prin pădure, se
întâlnesc cu zâne ori cu pitici cu barbă şi aceia care nu sunt
cuminţi dau peste Baba Cotoroanţa, muma pădurii, care are
nasul căzut peste gura ştirbă şi gheare în loc de degete.
Eu sunt cuminte. N-am s-o întâlnesc pe Cotoroanţa…
— Ce cauţi în pădure, mă?
— M-a trimis mama să culeg o poală de bureţi, neneOarţă.
— Dar cu surcelele astea ce este?
— Să facem foc, să fierbem oala cu bureţi.
— Pune bureţii jos. Aşa. Şi surcelele…
Oarţă Gaţ, paznic al pădurii boierului, calcă cu picioarele
bureţii. Îi striveşte. Îi face una cu ţărână. Risipeşte surcelele
pe care, târându-mă pe genunchi, le-am adunat una câte
una cu atâta trudă…
640

— Dumnezeii mamei tale de hoţ. Na bureţi! Na surcele!
Tâlharule!…
N-am avut cum să fug. M-am întors pe seară acasă,
clătinându-mă ca un om beat…
Am vărsat două săptămâni gheme de sânge închegat.
Pune în oală fluieratul mierlelor.
Când oala dă în foc, presară în fiertură foşnet de frunze.
Nu-ţi ajunge? Adaugă şi vuiet de pădure…
Mănâncă!
Nu te-ai săturat?
Mă mir…
O! Ce albastre şi limpezi sunt apele! Tot aşa de albastre
şi de limpezi ca seninul cerului… Apele de prin alte părţi…
Pe lângă Omida curge o gârlă vânătă, noroioasă. În ea m-
am scăldat laolaltă cu porcii şi cu boii satului şi pielea, mi
s-a aprins de râie. Totuşi, în Călmăţui se prăseşte şi creşte
peştele: crapi mici şi negricioşi, care miros a băligar şi a
noroi putred, şi fâţe vinete, cât degetul, baboi cu capul
rotund şi umflat ca de broască, juveţi cu pielea solzoasă,
întinsă pe oasele tari şi tăioase.
— Mâine sunt Blagoveşteniile…
— Să mergem să prindem o strachină de peşte!
Ne ducem. Cu coşul unii, cu târbocul alţii. Intrăm cu
duiumul în apa noroioasă — noi, copiii, goi, ceilalţi, mai
mari, cu izmenele pe ei. Zburdăm. Ne veselim. Apa e încă
rece. Abia a venit primăvara. Soarele nu şi-a arătat încă
toată puterea.
— Ce căutaţi în baltă, mă?
— Să pescuim, domnule Mieluşel. Mâine sunt
Blagoveşteniile. Să mâncăm şi noi, după datină, peşte cu
mămăligă…
— E peştele vostru?
— Nu, e al nimănui…
— Ieşiţi afară din gârlă, că mă pun cu patul puştii pe
641

voi…
Nu e voie… Ieşim, ce să facem…
Şi vântul!
— Ce minunat e vântul!
Îţi mângâie obrajii! Câteodată parcă ţi-i sărută…
Alteori vântul se repede asupra ta ca un vrăjmaş. Te
pălmuie şi te biciuie.
Şi dacă nu te ţii bine pe picioare, te trânteşte în ţărână. Ce
dulce e vântul primăverii!
Da, e dulce vântul primăverii!
Şi eu i-am cunoscut dulceaţa.
Dar spune-mi: când umbli şi vântul e de toamnă târzie ori
de iarnă, şi trupul tău e îmbrăcat într-o cămaşă subţire şi
ruptă peste care ai azvârlit o haină veche de când lumea,
găurită, peticită, te rog să crezi: vântul nu mai are niciun
farmec.
El se năpusteşte atunci asupra ta ca un duşman cumplit
şi-ţi înfige în trup mii de ace şi mii de cuţite.
Aţi putea să mă lămuriţi care mai e atunci farmecul,
vântului?
Şi ploaia!
Cunosc ploile de primăvară care fac să mustească
pământul şi să dea roade.
Cunosc ploile repezi şi calde ale verilor şi ploile lungi şi
mărunte, întunecate, ale toamnei…
Când te pătrunde ploaia de toamnă,
şi picioarele îţi sunt goale,
şi trupul flămând şi şubred,
şi ploaia cade peste tine necontenit şi necontenit,
şi cât vezi cu ochii în jurul tău se întinde câmpul nesfârşit,
şi nicio colibă în care să te adăposteşti,
şi niciun loc uscat pe care să te poţi întinde,
şi când ştii că până acasă la tine ai ore şi ore de mers prin
această ploaie care te fărâmă şi te zdrobeşte,
642

şi care uneori e rece ca gheaţa,
şi straiele zdrenţuite de pe tine devin sloiuri, iar
picioarele îţi sângeră, îngheţate până în măduvă, ca de
altfel întregul trup…
spuneţi-mi
– dacă puteţi să-mi spuneţi —
care mai e atunci farmecul ploii?
Şi farmecul soarelui,
şi farmecul luminii,
ce bine le cunosc!
Ce bine!
Dar vreau să vă spun ceva,
ceva neplăcut.
Când soarele este la amiază,
când văzduhul seamănă cu plumbul topit,
când pământul arde
şi când tu stai departe de orice fir de umbră,
frânt de mijloc,
aproape gol şi desculţ şi flămând,
şi aceste lanuri înalte şi bogate, pe care tu le-ai semănat
pentru altul, şi pe care le seceri pentru altul
şi azi,
şi mâine,
şi poimâine,
şi săptămână asta
şi săptămână cealaltă,
sub acest cer albastru,
sub dogoarea acestui soare de iad,
sorbind plumbul acesta topit
şi târându-ţi întreaga fiinţă deasupra pământului mai
aprins decât jarul,
şi când simţi cum te sfârşeşti,
îţi vine să te întinzi
şi să-ţi dai duhul,
643

când simţi cum viaţa ţi se scurge din tine cu fiecare
picătură de năduşeală,
şi tot trupul tău e numai apă,
apă sărată izvorâtă din tine,
şi gura îţi arde,
şi buzele îţi plesnesc,
şi sângele,
cât îl mai ai,
îţi năvăleşte în ochi,
şi soarele te arde, de parcă te-ai afla într-un cazan de
smoală fierbinte,
şi te ustură,
şi-ţi simţi palmele cum s-au aprins,
şi limba cum ţi se umflă,
şi cerul gurii cum îţi crapă în mii şi mii de bucăţi,
şi fiecare crăpătură te ustură şi te doare de-ţi vine să urli…
Şi când totuşi nu te poţi odihni o clipă,
şi mereu-mereu trebuie să te târăşti cu picioarele
însângerate,
cu pielea plesnită,
cu gura umflată,
cu inima bătând să-ţi spargă pieptul,
ca să duci până la capăt postaţa începută,
şi pe urmă să începi alta şi alta,
până târziu,
când soarele se îndură să se mai domolească,
şi să se ducă dracului,
dincolo de marginea pământului…
Spuneţi-mi, voi care aţi cântat lumina şi frumuseţea
soarelui,
când trăieşti astfel,
când munceşti astfel,
cum să mai poţi gusta această frumuseţe?
Şi cum să te mai încânte această lumină?
644

Dacă mi-ar fi dormit capul, aşa cum poate doarme capul
iedului ori al măgarului care se apără cu urechile de
muşte, ori al rimei pe care, când dai cu sapa în pământul
uscat, o tai în două fără să o omori, hei! atunci toate cărţile
acelea care vorbeau de frumuseţea vieţii la ţară, de
urâciunea oraşului care te prinde în plasa lui cum
păianjenul prinde musca, şi te ucide, poate m-ar fi legat de
pământul Omidei şi ar fi stins în mine dorul înalt care mă
mână spre alte locuri şi spre alţi oameni şi mai alescătre
oraşul acesta mare, la marginea căruia, pe o prispă ca de
casă de ţară, aştept noile zori!
Dar capul meu nu doarme. Se aprinsese mai demult în
mine o lumină a cărei flacără creştea, se înălţa şi mă
ardea… Şi am plecat. Am plecat să mă iau la trântă cu
oraşul-balaur. Poate încalec pe spatele lui şi izbutesc să-i
pun frâu. Poate, aflându-mă în gura lui, izbutesc, cu
cechia mea ieftină, de cinci parale, să-i tai limba. Poate
izbutesc să-i vâr o ţăpuşă de lemn ascuţit în cerul gurii.
Poate izbutesc să-l domolesc. În orice caz, hotărât sunt să
mă iau la trântă cu oraşul-balaur. Hotărât sunt…
Mă hotărâsem aproape din chiar ceasul plecării să nu
mă măi întorc la armanul de pe dealul Dunării, la boierul
cu ochiul de sticlă. Aveam să-i duc scrisoarea la adresă, ca
să nu se cheme că l-am tras pe sfoară luându-i cei cinci
lei, bani de cheltuială pe drum, şi folosindu-mă de luntrea
lui nenea Laioş Oprişor trei zile pline. Pe urmă aveam să
văd cum mă voi descurca.

Nu era întâia oară că mă aflam lângă Bucureşti.
Cu trei ani înainte atinsesem în treacăt o altă margine a
oraşului şi anume pe aceea din preajma Gării de Nord.
Era pe la sfârşitul lui ianuarie al anului 1914. Spre
răsărit şi spre apus popoarele se încleştaseră între ele şi,
din gură în gură, veştile veneau, şi dintr-o parte a lumii şi
645

din cealaltă, şi ştiam şi eu, cum ştiau toţi oamenii mari şi
mici, că milioane de soldaţi îmbrăcaţi în felurite uniforme
vieţuiesc în tranşee din care se împuşcă unii pe alţii. Ştiam
şi eu, cum ştiau toţi oamenii mari şi mici, că aşa cum
pământul suge ploaia care cade asupra lui, suge şi sângele
celor căzuţi, prinde trupurile morţilor, le topeşte în ţărână, şi
le acoperă cu iarbă grasă, verde.
Dar tunurile băteau tare departe şi glasurile lor nu se
auzeau până la noi.
Şi nădăjduiam că tunurile vor continua să bată departe, şi
pe urmă vor tăcea, şi se va întinde iarăşi peste întregul
pământ liniştea păcii.
Mă aflam în clasa a patra primară. Îmi pierdeam mai mult
de jumătate de zi cu băiatul cel mare al cârciumarului
Bucur, de lângă gară. Îi eram, ca să zic aşa, un fel de
meditator, deşi pramatia era de aceeaşi vârstă cu mine. Îi
spuneam pe dinafară de zeci de ori lecţia de istorie, ori lecţia
de ştiinţe naturale, ori lecţia de religie, îi scriam pe caiet şi
apoi îi explicam, până începea să mă doară gura, socotelile la
aritmetică, încercam să-l învăţ să cânte,

— Un’te duci tu, mielule?
— La păşune, domnule.
— Cin’te taie, mielule?
— Măcelarul, domnule.
— Cin’te mâncă, mielule?
— Dumneavoastră, domnule…

şi afurisitul, fie că-şi bătea joc de mine, fie că într-adevăr
nu se prindea nimic de capul lui, cum nu se prinde nuca de
perete, a doua zi rămânea mut la orice întrebare i-ar fi pus
învăţătorul.
Dar părinţii lui, domnul Bucur Bucurescu, cel cu mustaţa
groasă pe buză şi cu obrajii mari, bucălaţi şi roşii, şi cucoana
646

Saulina, cea oacheşă şi voinică, băgau de seamă că-mi dau
toată osteneala şi că nu sunt cu nimic vinovat de lipsa de
râvnă la învăţătură a odraslei lor şi mă miluiau din când în
când cu o băncuţă, ori chiar cu un leu-doi, ceea ce era
pentru mine şi pentru ai mei o adevărată avere, sau îmi
aruncau un covrig ori o punguliţă cu roşcove. Covrigul şi
roşcovele le ronţăiam îndată, dar banii îi adunam cu grijă.
Aşa se făcuse că în iarna aceea strânsesem douăzeci şi
ceva de lei, o sumă grozav de mare, pe care nu ştiu dacă,
în afară de bogătani, de popă, de învăţător şi de notar, o
mai avea careva în casă în tot satul, îi arătasem comoara
tatei.
— Dar tu eşti bogat, Darie. Cu banii ăştia am putea să
ne cumpărăm bilete de tren şi să mergem dincolo
dePloieşti, la Muru să-l vedem pe frate-tău Gheorghe. De
câţiva ani e popă. Nu ne mai scrie. Poate că i-o fi
pusDumnezeu mâna în cap şi-o fi adunat ceva avere. Să ne
ducem să-l vedem, Darie. Poate l-o lăsa inima să ne ajute
şi pe noi cu ceva din ce-a strâns, că nu mai putem să
îndurăm lipsurile.
— Să mergem, tată.
Mă încânta peste măsură călătoria care mi se părea
grozav de lungă, pe care o bănuiam plină de întâmplări
neprevăzute şi la care nu mă gândisem nici măcar în vis.
Tata s-a dus la gară şi a întrebat de costul biletului.
— Opt lei până la Ploieşti…
Când s-a întors, tata mi-a spus:
— Putem să plecăm. Ţie îţi cumpăr jumătate de
bilet. Drumul până la frate-tău ne costă doisprezece lei,
Darie.
Dar prea eşti zdrenţuit. Să-ţi cumpăr cel puţin un paltonaş
din banii ăştia ai tăi.
Ne-am dus împreună, dincolo de apă, la văru-meuNeagu
Nasta, care ţinea deschisă în Viorica prăvălie de haine de-a
647

gata.
— Să-mi dai, nepoate Neagule, un paltonaş pentru băiat.
Au încercat pe mine câteva. Până la urmă mi s-a potrivit
unul.
— Câte parale, Neagule?
— Un pol, nene Tudore.
— Ceva mai ieftior n-ai? Că sunt cam şubred la pungă.
— Ba am, nene Tudore.
— Ceva ieftin de tot.
A trecut văru-meu Neagu Nasta în fundul prăvăliei, a
căutat prin rafturi şi a venit cu un paltonaş cenuşiu-închis.
— Uite, ăsta cred că i se potriveşte.
L-am îmbrăcat, nu prea mi se potrivea. Avea mânecile
lungi şi cădea pe mine larg ca un sac. În afară de asta, pe
spinare, purta vreo trei petice, într-adevăr micuţe, prinse cu
maşina, abia se vedeau.
— Dar ăsta e un palton vechi.
— Nu, nene Tudore. Nu e vechi. E nou. L-au mâncat însă
moliile în câteva locuri. Şi l-am peticit. Aproape că nu se
cunoaşte. Ţi-l las la zece lei.
— E adevărat. Nu prea se cunoaşte.
După o tocmeală aprigă de vreo două ceasuri, l-am
cumpărat cu şase lei.
— Eh, stăm bine. Ţi-am cumpărat palton. Cumpărăm
bilete, şi mai avem doi lei. Unu o să-l lăsăm acasă, maică-ti,
pentru gaz, pentru chibrituri, pentru sare de lămâie. Unu o
să-l luăm cu noi, aşa, pentru orice-ntâmplare. E bine să ai
un ban la tine, când pleci la drum lung.
— Când plecăm, tată?
— Eu zic să plecăm mâine seară…
Până în seara plecării n-am dormit. Era o iarnă mai mult
dulceagă, cu ceţuri dese şi cu soare mic şi galben, care abia
se vedea, zgribulit şi parcă îngheţat şi el acolo în naltul
cerului. Seara am luat trenul din gară de la noi din Omida şi
648

în zorii zilei ne-am dat jos la Chitila. Tata m-a lămurit:
— La zece kilometri de aici se află Bucureştii. O să-l
vedem la întoarcere. Cu biletul ăsta nu putem
merge. Trebuie să aşteptăm aici trenul care o să ne ducă
sprePloieşti şi mai departe.
Am aşteptat trenul. Nu dormisem toată noaptea. Mă
uitasem la călători, le ascultasem povestirile, înghiţisem
fumul gros şi greu al tutunului. Tata mai aţipise niţel. Mă
uitam pe geam şi nu vedeam decât lespezi mari de
întuneric şi numai ici, colo într-o gară singuratică, luminile
puţine ale felinarelor cu gaz. Mai vedeam prin gări umbre
de oameni cărora nu izbutisem să le desluşesc obrazul.
Dacă nu vezi obrazul cuiva, e ca şi cum nu l-ai vedea.
Când se apropiaseră însă zorile, privisem câmpurile
acoperite de zăpadă măruntă şi mă bucurasem zărind, prin
ceaţa subţire, satele risipite în depărtări. Ştiam că lumea
era mare, acum însă mi se părea că ea e mai mare, mai
largă decât în închipuirea mea.
După un ceas şi ceva de aşteptare pe peronul deschis
tuturor vânturilor, printre călătorii zgribuliţi ca şi noi de
frig şi printre soldaţii care stăteau pe lădiţele lor ca pe nişte
scăunaşe, răbdători, trişti şi tăcuţi, ne-am urcat într-un alt
tren care a intrat şi s-a oprit în gară supraîncărcat de
oameni. Cu greutate ne-am găsit loc. Ar fi fost şi mai greu
dacă am fi avut, cum aveau alţii, bagaje. Plecasem uşori-
uşurei, cu mâinile goale.
La Ploieşti, grozav am râvnit să pot cumpăra o
gogoaşă. Striga un băiat cam de vârsta mea, cu o tavă
mare, legată de gât:
— Gogoşi calde, gogoşi. Gogoşile! Caldele! Frig şi ard…
Gogoşile… Caldele…
Tata mi-a mirosit gândul.
— N-aş vrea să schimbăm francul. Poate că satul în care
locuieşte frate-tău nu e tocmai lângă gară şi o să avem
649

nevoie de o căruţă ori de vreo sanie, ca să nu fim nevoiţi să
facem drumul pe jos.
— Păstrează leul, tată, nu-mi plac gogoşile.
Tata a păstrat leul în pungă.
Dincolo de Ploieşti, după două-trei staţii, am coborât într-o
gară mică, pe un peron pustiu, bătut de toate vânturile
iernii, care aci, lângă marile dealuri ale Prahovei, era mai
aspră.
— S-a schimbat vremea, Darie. Ţi-e frig?
— Nu, tată.
— E bun paltonul de la văru-tău Neagu.
— Îmi ţine cald.
În dosul gării aştepta o birjă, o căruţă veche la care erau
înhămate două mârţoage costelive lângă care, mărunt şi
îndesat, frecându-şi mâinile goale, tremura un moşneag.
— Ai putea dumneata să ne duci până la Muru?
— Aş putea. Că d-aia stau aici. Aştept clienţi.
— Şi câte parale o să ne ceri?
— Un leu.
Ne-am urcat în căruţa hodorogită, pe capră, amândoi lângă
birjar.
Peste un câmp pustiu, îngropat sub zăpada vânătă, pe
jumătate topită, căruţa ne-a purtat îndelung. Caii abia
înaintau la pas.
— La cine mergeţi la Muru?
Tata i-a răspuns cu mândrie în glas.
— La fiu-meu, la popa Gheorghe.
— Eşti tatăl popii?
— Da.
Simţeam cum tata se umflă-n pene.
Omul s-a uitat la straiele noastre puţin arătoase şi a dat
din cap.
— Se poate.
— Ştii unde stă popa Gheorghe?
650

— Păi dacă sunt din Muru!… Chiar peste drum de mine
stă. O să aveţi bucurie mare…
Nici noi nu l-am întrebat, nici el nu s-a grăbit să ne
spună cam ce anume bucurie avea să ne aştepte în casa
lui frate-meu.
Satul în care am ajuns cam pe la amiază era un sat de
câmp, asemănător satelor de prin părţile noastre. Aceleaşi
uliţe strâmbe şi murdare, aceleaşi garduri putrede,
aproape căzute, acelaşi fel de case — mai curând cocioabe —
înconjurate de salcâmi înalţi ca şi pe la noi. Sat sărac de
câmp. Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile
ondulate şi, pe coastele acestor dealuri, sondele.
— Acolo, unde sunt sondele acelea, se scoate din
pântecul pământului petrol, Darie.
M-am mirat că oamenii din apropierea petrolului erau
atât de săraci, cum se vedea şi din locuinţele lor şi din
înfăţişarea celor câţiva pe care-i întâlnisem de-a lungul
şoselei. Mirării mele i-a răspuns moşneagul:
— De multe o să te miri prin părţile astea, băiatule, dacă
o să stai mai mult timp la popa al nostru. Dar uite, am
ajuns. Aici stă popa Gheorghe.
Ne-am oprit la poartă — vorba vine, poartă — o biată uşă
dată în lături. În fundul ariei se ridica o casă cu prispă
lungă, cu patru stâlpi de lemn, măruntă, acoperită cu
tablă ruginită. De-a dreapta şi de-a stânga uşii, două
ferestre. Curtea goală, pustie. Ne-am dat jos. Tata şi-a
căutat punga şi a scurmat în fundul ei, după leul rotund
de argint.
— Poftim leul. Şi-ţi mulţumesc.
Omul a luat banul, l-a apropiat de ochi, l-a întors pe o
parte şi pe alta şi a tresărit.
— Stai, omule, mi-ai dat un ban bulgăresc.
— Cum bulgăresc?
— Uită-te şi dumneata la el. Nu e leu de-ai noştri. Nu mi-
651

l primeşte nimeni.
— Cum nu e leu de-ai noştri?
— Nu. E bulgăresc. Uită-te la rege. Are nasul lung. Al
nostru are nasul mai scurt şi poartă barbă. Ăsta, năsosul,e
regele bulgarilor. E adevărat că e tot neamţ ca şi regele
nostru, dar nu e regele nostru… Şi banul năsosului nu
umblă la noi. Ce să fac cu el, cu un leu bulgăresc? A?Te-a
păcălit ăl care te-a pricopsit cu el. Dă-mi altul.
— Aşteaptă puţin.
Tatei i s-a întunecat obrazul. Era destul de neplăcut
pentru el, ca şi pentru mine de altfel, să venim la frate-meu,
pe care nu-l văzusem de atâţia ani, şi să-i spunem:Părinte,
dă-ne un franc să plătim căruţa care ne-a adus de la gară
până aici, pentru că singurul nostru leu nu e bun.
Bătrânul a coborât de pe capră. Pesemne ştia el ce ştia. A
luat o bucată ruptă de sac şi a început să-şi frece mârţoagele
din care ieşeau aburi. Am intrat în casă la frate-meu. Uşa
era dată de perete. În tindă se afla, aşezată pe nişte crăcane,
o albie peste care o femeie aplecată spăla nişte cârpe.
— Aici stă popa Gheorghe?
Femeia ne-a răspuns înţepată, fără să-şi ridice ochii de la
lucrul ei.
— Aici…
— E acasă?
— Nu e acasă. E la biserică. Are un botez.
— Da coana preoteasă e acasă?
— Este. Da ce aveţi dumneavoastră cu ea?
În faţa femeii, care încă nu binevoise să-şi ridice privirile
spre noi şi al cărei glas era rece şi arţăgos, tata şi-a pierdut o
clipă firea.
— Păi… popa Gheorghe e feciorul meu.
Abia atunci femeia ne-a cinstit cu o aruncătură de ochi.
— Da?
— Da. Popa Gheorghe e feciorul meu…
652

— O fi… De unde vrei să ştiu eu?
S-a aplecat iarăşi pe albia ei şi-a început să frece, cu şi
mai multă ciudă, peticele, cu o coajă verzuie de săpun.
— Şi-ai venit cumva să-i ceri parale?
— Am venit să-l văd…
— O să-l vezi. Poftim dumneata în casă la preoteasă…
Am deschis uşa şi am intrat în odaie. O femeie blondă,
cu părul lung şi galben ca grâul şi cu faţa albă ca hârtia,
stătea întinsă pe un pat de fier acoperit cu o pătură, şi
ţinea lângă ea, la sân, un copil care părea adormit. Într-un
colţ al odăii, culcat într-o albioară, dormea alt copil mai
mare.
— Bună ziua, Marioară…
— Bună ziua…
Tata îşi luase căciula din cap şi o frământa în mâini,
neştiind parcă ce să spună.
— Am venit să-l vedem pe Gheorghe. Am venit să te
vedem şi pe dumneata.
Abia atunci femeia s-a uitat cu interes la obrazul tatei.
— Dumneata eşti tata-socru?
— Da.
— Şi ăsta e Darie?
— Da! am răspuns eu, bucuros că nevasta frumoasă a
lui frate-meu ştia de existenţa mea pe lumea asta.
— Luaţi loc. Aşezaţi-vă cum vă vine mai bine. O să vie şi
Gheorghe acum. A născut o femeie la marginea cealaltă a
satului şi, cum sunt semne că nu-i va trăi copilul până
mâine, l-a chemat moaşa la biserică, să-l boteze.
— Da ce, dumneata ai născut iar?
Primisem cu un an înainte o scrisoare în care frate-meu
ne spusese că a câştigat un copil.
— Da, am născut alaltăieri o fetiţă.
Cum noi căutam un loc să ne aşezăm, ea şi-a strâns
picioarele şi ne-a făcut loc pe pat. M-am aşezat eu. Tata a
653

rămas în picioare.
— Scoateţi-vă paltoanele.
Eu mi-am scos paltonaşul. Am rămas într-o flanelă, veche,
ruptă în coate. Tata a rămas îmbrăcat cu zăbunul lui. Nu
mai avea pe dedesubt decât o cămaşă de zile mari.
Odaia era lipită cu pământ galben pe jos. Într-un colţ, o
sobă oarbă, caldă. Geamul era aburit şi, când m-am uitat, n-
am văzut nimic prin el. În tindă auzeam clipocitul apei din
albie şi pe femeia îndoită de mijloc, murmurând parcă un
blestem printre dinţi. Poate mi se părea mie. Femeile mormăie
uneori fără niciun motiv, ca ursul. .
— A venit mama la mine de câteva zile. Mă mai ajută. Cu
doi copii şi acum, după naştere, e greu.
— Şi când o să te duci la şcoală, cu cine o să laşi copiii
acasă?
— Am avut până acum câteva zile o fată în casă. Au venit
părinţii şi au luat-o s-o ducă la Ploieşti, la un stăpân mai
înstărit. Acum sunt şi eu în concediu trei-patru săptămâni,
până mai creşte niţel copilul.
Îi râdeau ochii în cap şi obrazul ei frumos era tot numai
lumină albă. Era aşa de tânără! Şi avea doi copii… Pentru
început nu erau mulţi…
Când am auzit pe cineva scuturându-se de noroi în faţa
casei, înainte de a intra, am ştiut că e frate-meu.
Ultima dată, când îl văzusem, avea douăzeci de ani şi era
atât de frumos! Trecuse mult de atunci, dar eu nu-i uitasem
chipul.
A intrat şi s-a repezit la noi să ne îmbrăţişeze şi să ne
sărute pe obraz. Era înalt, îmbrăcat cu un antereu lung,
ponosit. Şi acest bărbat tânăr avea o barbă lungă, în care
răsăriseră de timpuriu fire albe. Obrazul lui nu era senin, ci
palid, aproape galben. Şi-a luat căciula din cap şi atunci am
băgat de seamă că şi părul îi albise pe alocuri. Am ştiut
numaidecât că frate-meu, cu popia lui, nu numai că nu
654

adunase avere, dar poate că abia avea cu ce să-şi ducă
viaţa de la o zi la alta — dacă avea.
— Aş vrea să-ţi spun ceva, Gheorghiţă…
L-a tras afară tata. Frate-meu a intrat apoi în casă, a
şoptit ceva nevesti-si. La răspunsul ei, dat din cap, frate-
meu s-a dus şi a vorbit cu birjarul care aştepta lângă cai:
— Lasă că o să-ţi plătesc eu mâine-poimâine…
— Paşte, murgule… De unde, părinţele? Că n-ai aracan
de mama sfinţiei-tale, după ce bea apă…
Vorbise tare birjarul. Auzisem. Ni s-a strâns inima…
Am rămas două zile musafiri, cu chipurile triste, ca de
pământ. Cum pleca frate-meu de acasă cu tata, pe care îl
ducea la primărie să-l prezinte oamenilor, ori în sat, după
treburile pe care le avea, soacra lui frate-meu nu se sfia de
mine, mormăia într-una:
— A venit tată-său după el. Să-i dea bani. A venit să-i
dea bani…
— Lasă, mamă, şi dumneata. Mai taci…
— Cum să tac, Marioară? A venit să-i dea bani. Să fi
venit să-i aducă… Nu cu cerşitul… Aşa sunt toţi ţăranii…
— Te rog, mamă, lasă şi dumneata… Taci, că aude
băiatul ăsta…
— D-aia şi spun, să audă… Să audă… Auzi, mă, ori n-
auzi?
— Aud, mătuşă. Aud. Că doar n-oi fi fudul de urechi…
— După ce că n-ai cămaşă pe tine şi-ai venit la frate-tău
pocâltit de foame, mai eşti şi obraznic…
— Am să-i spun, mătuşă, n-avea nicio grijă, am să-i
spun tot ce vorbeşti despre noi. Ba încă o să mai adaug şi
de la mine…
— Darie!
— Păi dacă mă întărâtă…
— E necăjită şi ea cu sărăcia. Ţine încă cinci copii prin
şcoli, singură, de când a murit tata…
655

Popa Radu, care murise de curând şi de care-mi vorbea
ţaţa Marioara, zâmbea blând dintr-o fotografie prinsă în
ramă de lemn în perete, lângă icoana Maicii Domnului. Purta
barbă mare şi stufoasă până la brâu.
— Avea barbă roşie popa Radu, nu?
— Barbă roşie. Că, dacă n-ar fi avut barbă roşie, nu l-aş fi
luat eu de bărbat. Din asta mi s-a tras. Mai bine l-aş fi luat
pe popa Ilie, de la Urlaţi. Acela trăieşte şi acum şi-şi piaptănă
barba neagră. Nu s-a grăbit să moară ca nepricopsitul de
popă-al meu.
— Mamă!
— Dar ce? Nu-i aşa? Nu trăieşte popa Ilie? Trăieşte! Şi n-
are barbă neagră? Are! Atunci?
Am început să râd. A zâmbit şi mătuşa. Cu toate câte le
spunea, n-o credeam rea. O chinuise şi-o chinuia şi mai tare,
de la moartea popii Radu, sărăcia. Cinci-şase copii de
crescut, de ţinut cu anii prin şcoli. Treabă grea pentru o
biată femeie. Frate-meu îi spunea tatii.
— E greu. E greu de tot, tată. Cum să mă ajung? Patruzeci
de lei pe lună. Atâta câştig. Şi nevastă-mea câştigă şi ea
patruzeci. Copii au venit unul după altul. O mai ajutăm şi pe
soacră-mea. Satul e sărac. Uneori, din puţinul pe care-l am,
trebuie să mai sprijin pe unul, pe altul. Oamenii te ştiu că ai
leafă, te văd îmbrăcat în sutană, îţi văd nevasta cu o rochie
mai ca lumea pe ea, te cred înstărit. Şi într-adevăr, sunt mai
înstărit decât oricare altul de aici. Te pomeneşti ba cu un
bărbat, ba cu o femeie: împrumută-mă, părinte, cu doi lei.
Ai, n-ai, cauţi şi-l împrumuţi. Ori: împrumută-mă, părinte,
cu un ciurel de făină. Ai, n-ai, trebuie să-i dai omului, că nu
te crede. Dai unuia, dai altuia. Aduni cu o mână şi dai cu
două…
— Dar oamenii nu lucrează la sonde? Sondele sunt
aproape.
— Unii dintre ei lucrează.
656

— Şi nu câştigă?
— Mai nimic. Câştigul e al stăpânilor. Îmi vine câteodată
să blestem ziua în care am plecat să învăţ carte. Poate că
dacă n-aş fi învăţat carte, n-aş fi învăţat nici să gândesc şi
aş fi fost mai fericit…
La masă, înghesuială. Pâinea şi ciorba erau măsurate.
Mâncăm cu sfială. Parc-am fi mâncat din carnea lui frate-
meu.
— Să plecăm, tată.
— O să plecăm, Darie. Dar cu ce? În tren nu ne putem
sui fără bilete…
A alergat frate-meu cine ştie pe unde şi ne-a făcut rost de
bani de tren. Cu aceeaşi birjă ne-a condus la gară. Şi-a luat
bună ziua de la noi.
Aveam să-l revedem abia peste mulţi, foarte mulţi ani.

Am ajuns în Gara de Nord. Până la plecarea trenului,
aveam mai bine de un ceas de aşteptat.
— Hai, Darie, să-ţi arăt oraşul.
Am trecut prin gară şi ne-am plimbat două-trei sute de
paşi pe Calea Griviţei. Era ceaţă, moină, noroi. Oamenii
umblau pe străzi grăbiţi şi zgribuliţi. Deşi nu era încă
vremea prânzului, în nişte cârciumi lungi şi întunecoase,
cu ferestrele mari, aburite, se auzeau cântece de lăutari…
— Pe aici oamenii petrec ziua-n amiaza mare şi când nu
e sărbătoare…
— Niscaiva beţivani. Nu te uita la ei. Poate că unii din ei
or fi trăind mai greu ca pe la noi, Darie.
Un grup de oameni — bărbaţi, femei, copii — desculţi şi
rupţi de li se vedea pe alocuri pielea, se încălzeau într-un
gang la o sobă măruntă şi groasă care fumega. Ofemeie
înfofolită în nişte bulendre clănţănea un cleşte şi striga cât
o lua gura:
— Castanile! Cumpăraţi castanile! Coapte castanile!
657

Nu se oprea nimeni să cumpere…
— Hai la gară, tată. Să nu pierdem trenul…
Ne-am dus la gară.

Cu aceste imagini şi cu aceste amintiri am rămas eu din
întâia întâlnire, fugară, cu o margine a Bucureştilor.
Dar nu acela era Bucureşti…
În închipuirea mea, oraşul trebuia să fie miraculos,
fabulos, cu taine, pe care voiam şi aveam să le cunosc…
Acum mă aflam iarăşi la marginea lui.
Mâine voi intra în oraş.
Odată cu răsăritul triumfal al soarelui de vară voi intra în
oraş.
Auzeam de pe acum un glas care mă chema, care mă
momea:
— Vino, Darie… Vino şi vezi minunata cetate…

Paşii patrulelor nemţeşti se auzeau pe aproape.
658