XVIII MAI DEPARTE

Dincolo de satul nostru, spre Bulgaria, e Cârlomanul —
cătunul îngust şi lung, strâns între râpele roşii ale dealurilor
şi între apele, care aici sunt largi şi adânci, acoperite pe
lângă maluri de trestii şi papură, ale Călmăţuiului –unde
locuiesc mătuşă-mea Ciurea cea chioară şi bunică-mea, care
a rămas tot mândră, tot ţanţoşă, cu cămaşa mereu albă,
scrobită, bunică-mea, pe obrazul căruia timpul nu mai are
putere să-şi lase urmele, semnele.
Feciorii şi ginerii mătuşi-mi Ciurea au plecat la război. Nici
n-au avut loc toţi într-un vagon de cale ferată. De la niciunul
n-a venit, de luni şi luni, nicio ştire, de parcă — flămând — i-a
înghiţit pe toţi pământul.
A rămas mătuşă-mea Ciurea, bătrână şi ogârjită, cu fetele
şi cu nurorile, cu nepoatele şi cu nepoţii mărunţi. Struneşte
herghelia de muieri bătrâna, o ţine în frâu, să nu se dea
vreuna în stambă, să păstreze nepătată cinstea casei, până
s-or întoarce bărbaţii plecaţi — dacă s-or mai întoarce.
Bunica de la Cârloman locuieşte tot în căsuţa veche şi
albă, curată ca un pahar, cu ţaţa Anica şi cu plozii ei — a fost
puioasă ţaţa Anica, cinci-şase copii are în bătătură — se mai
ia cu aia în colţi, o mai ceartă, o mai împacă, o mai bodogăne
– soacră, de!
Nenea Dumitrache, năvlegul, se bate cu duşmanii prin
munţii Moldovei — dacă n-o fi muşcat cumva ţărână cu gura.
Prost, de bun ce era, blendărău, l-au luat la armată şi apoi la
război, pe nenea Dumitrache, mai mult ca să-şi facă râs de el
gradaţii decât să aducă vreun folos cuiva. Mult s-au mirat
oamenii când, dus pe front, nenea Dumitrache s-a dovedit a
fi fără teamă de moarte, sărind la atac întâiul şi mânuind cu
meşteşug arma. După primele lupte, i s-a şi agăţat pe piept o
492

decoraţie. Dac-o scăpa cu viaţă, o să vie cu decoraţia
acasă.
Doarme în cimitir bunicul blajin. De mulţi ani doarme, îl
plouă, îl ninge, nimic nu mai ştie. Poate e mai bine de el şi
de cei de sub pământ, topiţi în pământ lângă el. N-au aflat
de câte s-au mai abătut peste oameni.
După Cârloman, mai mergi niţeluş pe şosea ori pe lângă
şosea, pe potecă, cât ai trage şapte fumuri din lulea, şi
ajungi în Putinei, sat cu popă muieratic şi adunător — popa
Ion, fiul cel mare al popii Tomiţă Bulbuc, de la noi din
Omida — din pricina purtării căruia cei mai mulţi rumâni,
cu neveste şi copii, au trecut la legea nouă la care a trecut
şi frate-meu Ion cu nevastă-sa, sârboaica, s-au făcut
adventişti.
După ce te-au lătrat cât te-au lătrat câinii în Putinei, urci
dealul, o coteşti şi ai ajuns la Secara.
Am vrut să mă opresc la Secara pentru un ceas, la
mătuşă-mea Uţupăr, să mă odihnesc, s-o mai văd, să-i
ascult glasul şi, dacă oi găsi-o în toane bune, s-o
zgândăresc, să-şi dea drumul la limbă să-mi mai
povestească de câte a trăit ea în vremurile trecute, să-i cer
să-mi dea ceva să îmbuc şi să sorb o gură de apă. Aş fi
vrut s-o văd şi pe vară-mea Diţa, devenită acum muiere în
putere, cu patru copii prinşi de poale. Născuse de două ori
câte doi.
M-am gândit şi m-am răzgândit. Mi-am văzut de drum
mai departe.
Şi bărbatul vară-mi Diţa a plecat la război. Încă o casă,
casa Uţupărilor, plină de tristeţe, încărcată de jale…
Merg înainte, să nu mă apuce chindia pe câmp.
Din zori am plecat de acasă. N-am spus nimănui încotro
plec, de ce plec.
Acum e spre amiază. Dimineaţa a fost friguroasă. Pe
urmă, pe măsură ce soarele s-a ridicat, s-a mai încălzit.
493

Cunosc drumurile şi cunosc satele acestea. Am umblat şi
pe aici, înainte de război, cu un negustoraş, de-am vândut
peşte cumpărat cu toptanul de la balta cea mare de lângă
Dunăre — cu unul din Stănicuţ, de-alde VancuVene. Ţin
minte că la Dracea se găseşte o curte mare boierească cu
multe acareturi şi cu o sumedenie de slugi.
Am să mă opresc, am să bat la poartă şi am să cer să mi se
dea ceva de lucru. Nădăjduiesc să am norocul să şi găsesc.
Neamul boierilor Ghineşti e vechi şi mulţi din acest neam,
în vremurile de care ştie poveşti mătuşa Uţupăr, au fost mari
dregători ai ţării. Câte ceva despre ei am citit în unele cărţi
unde le-am văzut şi pozele: nişte bărbaţi înalţi, bărboşi, cu
faţa osoasă şi cu nasurile mari. Unuia dintre ei, mai tuciuriu
poate decât ceilalţi din acelaşi neam, i se spunea pare-mi-se,
Arăpiţă.
Au fost răscoale cumplite şi la Dracea, în anul de neuitat,
plin de sânge şi moarte şi suferinţă — 1907.
Mă aflu la marginea de sus a satului Secara. Calc pe şosea
încet, sleit de osteneală, abia târând piciorul beteag după
mine. Îmi răsare deodată în faţă mormântul în care doarme —
alături de ceilalţi rumâni, alături de femeile şi copiii
împuşcaţi odată cu el — unchiu-meu Precup Urban Uţupăr.
Crucea de lemn e tot cum o ştiu — una singură pentru toţi
cei ce zac dedesubt — dar s-a mai învechit. Au înnegrit-o
ploile, a crăpat-o soarele, dar crucea a rămas tot dreaptă. Stă
la marginea drumului crucea. Rumânii trec pe lângă ea
desculţi, dezbrăcaţi, flămânzi, necăjiţi. Îşi scot căciulile şi se
închină. Se închină şi murmură printre buze rumânii:
— Dumnezeu să-i ierte!
Îşi pun căciulile pe cap şi pleacă mai departe, fiecare la
treaba şi la suferinţa lui.
N-au uitat.
Nu uită.
Nu pot să uite.
494

Nu trebuie să uite.
Obosit, mă opresc şi eu.
Privesc crucea şi tac. Îmi scot pălăria şi tac. Şi parcă îl
văd pe unchiu-meu Precup Urban Uţupăr cum mă ţine pe
genunchi, cum mă leagănă. Şi parcă îi aud glasul:
— Darie, vrei tu să fii băiatul meu? Că eu nu mai am
băiat. Pe Pantelie mi l-au omorât la armată.
Cât vezi cu ochii câmp întins. Câmp. Numai câmp. Pe
alocuri, câmpul e negru. Va fi arat în curând şi semănat cu
porumb. Pe alocuri, câmpul e verde. A răsărit grâul. E verde
şi gras şi înalt de o palmă grâul.
Soarele luminează întinderile. Deasupra lumii, cerul e
albastru, iar drumul pe care am venit şi în care acum stau
proptit cu picioarele e ud. N-a trecut mult de când a
plouat, ploaie de primăvară.
Crucea e neagră de timp. Mai neagră decât pământul
negru.
Şi eu parcă îl văd pe unchiu-meu Precup Urban Uţupăr
înfigând fierul de plug şi ascuţişul în pieptul logofătului
boieresc Filip Pisicu. Parcă îl văd spălându-şi mâinile de
sânge cu noroi şi ştergându-şi-le pe nădragi. Parcă îl aud
strigând colonelului Pienaru:
— Ne împuşcaţi pe noi. O să mai împuşcaţi şi pe alţii. Dar
n-o să puteţi împuşca toată ţara…

Acum e război. Boierii s-au pus la adăpost, au fugit, unii
s-au oprit în Moldova, stau cu bagajele împachetate, gata
s-o şteargă cum vor auzi că se clatină frontul, pe care-l ţin,
cu piepturile lor goale, armatele de săraci. Alţi boieri —
aceia care strigaseră mai tare că doresc războiul şi care şi
împinseseră ţara în război — au luat-o de la început la
sănătoasa şi n-au avut linişte până n-au ajuns în ţările
neutre din Nordul îndepărtat. Ţara cea de jos, ţara
dezbrăcată şi flămândă, ţara desculţă şi mâncată de
495

pelagră sângeră şi luptă cu duşmanul.
Dar sunt şi boieri care au rămas sub ocupaţie, care n-au
nici un motiv să se teamă de nemţi, boieri care au făcut
politică nemţească şi care s-au zbătut ca ţara să intre în
război alături de nemţi şi nu împotriva lor. Unul dintre
aceştia e şi bătrânul colonel pensionar Pienaru, cel care în
1907 a poruncit să fie împuşcat unchiu-meu PrecupUrban şi
ceilalţi desculţi. Se lăfăie cu ţiitoarea tânără pe care şi-a
adus-o de la Bucureşti, şi care-i toacă moşia, în conacul cel
mare, cu ferestre înalte, până târziu noaptea luminate. Să tot
fii boier şi zile să ai să le trăieşti… Uneori cheamă să-i cânte
lăutarii, lui şi ţiitoarei şi mărimilor nemţeşti de prin
împrejurimi, cu care se are bine şi prin mijlocirea cărora
vinde, ca toţi boierii, pe preţuri mari, bucatele pe care
rumânii i le culeg de pe moşie.
Mai cutează câte un dezbrăcat să-i ceară boierului o baniţă
de porumb împrumut, cu căciula în mână;
— Ţi-oi munci, boierule…
— Ia să încerci să nu ieşi la muncă! Te dau pe mâna
nemţilor…
Pleacă omul cu mâna goală, cum a venit.
Nemţii sunt grijulii. Cer să fie muncită şi semănată fiecare
palmă de pământ. Soldaţii lor, ofiţerii lor, au nevoie de pâine.
Dacă unchiu-meu Precup Urban Uţupăr ar trăi, nu m-ar
mai întreba:
— Darie, vrei să fii băiatul meu?
A născut vară-mea Diţa doi băieţi şi două fete. S-ar fi jucat
unchiu-meu Uţupăr cu nepoţii lui şi cu nepoatele, i s-ar mai
fi ostoit poate dorul care-l seca la inimă, după feciorul lui,
Pantelie, cel ce, cu mintea lui ageră, scornea cântece de
răzvrătire şi cântece de dragoste…
Doarme sub pământ unchiu-meu Precup Urban Uţupăr,
dar sămânţă lui nu s-a stins, cum nici sămânţa celorlalţi
rumâni împuşcaţi nu s-a stins şi nu se va stinge. S-o topi şi
496

neamul boieresc al colonelului Pienaru, cum s-a stins
neamul boierilor Ghinescu, cei însemnaţi cu slove în
hronicul ţării.
Din neamul vestit al boierilor Ghinescu a rămas numai o
fată bătrână, una Madalena, pe care o văzusem de câteva
ori în gară, când pleca ori când venea de la Bucureşti.
Trăsură cu patru cai o purta pe drumul dintre gară şi
Dracea. Pe capră, vizitiul cu pălărie tare şi înaltă, încins
peste mijloc cu eşarfă colorată. Caii purtau hamuri bătute
în argint.
Era această Madelenă o femeie înaltă şi uscată, neagră-
pământie, cu nasul mare şi adus, ca al tuturor străbunilor
ei, şi cu sfârcuri de mustăţi la colţul buzelor. Se îmbrăca
fistichiu. Când o vedeai, mai că-ţi venea să pufneşti în râs.
Dar cum să pufneşti? Aprigă şi crâncenă, umbla la conac
îmbrăcată bărbăteşte, călărea caii de rasă, ageri, avea
grajdul plin, şi biciul, numai că nu dormea cu el în mână.
Pentru nimic în lume nu găseai la ea iertare. Nici crezare.
Slugile îi spuneau domniţa Madala şi satul o botezase
Şerpoaica.
Şerpoaică era, într-adevăr. Când străbătea satul,
amuţeau până şi câinii. Şi se spunea că atunci când se
plimbăGhineasca pe moşie, greierii nu mai ţârâie şi
ciocârliile nu mai cântă. Dar rumânii, de ciudă că nu-i pot
suci şi răsuci gâtul negru şi subţire, mai umblau şi cu
scornituri.
Nu ştiu de ce, dar nu mă înspăimânt de Şerpoaică: am
fost slugă la jupân Moţatu şi mai mare peste mine a fost
nenea Gogu Şoric care mi-a frânt coastele. Am fost slugă la
jupân Mielu Guşă şi la jupân Bănică Vurtejanu. De ce n-aş
fi slugă la Şerpoaica? Sufletul, cât îl mai am şi cum îl mai
am, n-o să mi-l ia. O să vie un timp al socotelilor. Să trăiesc
şi să ajung acel timp. Să trăiesc.
Pe marginea drumului, un şir lung de furnici mici şi
497

negre. Merg de la muşuroiul lor spre alt muşuroi. Ocolesc
şirul furnicilor, să nu calc vreuna. Şi grăbesc cât pot paşii.
Vreau să ajung mai repede la Dracea, să-mi încerc mai
curând norocul ori nenorocul.
Las la o parte drumul pietruit care face ocolişuri, las în
urmă crucea sub care dorm somnul de veci ucişii şi o iau pe
poteca moale şi dreaptă peste câmp. Noroiul mi se lipeşte de
poscali. Mai grele îmi devin picioarele.
Când, în sfârşit cu chiu cu vai, ajung la curţile boiereşti,
împrejmuite, ca o cetate, cu zid înalt, bat cu vârful băţului în
poarta de fier. Îmi deschide un argat — un ungurean roşcovan
şi cu ochii împăienjeniţi de băutură, neobişnuit de
mustăcios.
— Ce cauţi, mă?
— De lucru.
— N-avem.
— Aş vrea să vorbesc cu Ghineasca.
— Cu cine? Cu domniţa Madala?
— Cu Şerpoaica.
— Să fii sănătos, băiatule. A fugit în Moldova.
— Şi cine îngrijeşte de moşie?
— Logofeţii.
— Aş putea să vorbesc cu vreunul dintre ei?
— Nu.
— Pentru ce?
— Pentru că n-au vreme de pierdut cu de-alde tine. Hai,
cară-te, auzi?!
Ţine în mână o dârjală groasă ungureanul. Se face spre
mine, să-mi măsoare spinarea. E lungă şi groasă dârjala şi
plin de putere ungureanul. Spinarea mea, şubredă…
O tai peste câmp, spre Ologi. Cunosc şi acolo un boier, pe
cuconul Jenică Diacu, care e boier şi nu prea:mai curând un
ţăran mult înstărit. Are ceva pământ, are şi vite. Casa lui e
plină de fete nemăritate. Boierii nu le caută, nu le cer de
498

neveste nici arendaşii, socotindu-le sărace. Ţăranii nu
cutează nici să aducă vorba despre căsătoria vreunuia din
ei cu o fată a lui cuconu JenicăDiacu. Ce să facă un ţăran,
care e obişnuit să umble mai desculţ, mai cârpit, mai
mâncat, mai nemâncat, cu o nevastă cu carte, care nu
poate fi scoasă la muncă?
Fie ce-o fi. Sun şi la uşa ăstuia. Se iveşte, cu ochii cârpiţi
de nesomn, o slugă prăpădită.
— Aş vrea să vorbesc cu boier Diacu.
— A plecat în Moldova.
— Şi dumnealui?
— Da pe la cine-ai mai fost?
— La Dracea, la Şerpoaica.
— Apăi aceea a fugit înainte de a ajunge nemţii peOlt. Da
ce vrei?
— Caut de lucru.
— Cauţi
degeaba
la
noi.
Îndreaptă-te
spre
Clocociov. Poate să găseşti de lucru acolo. Că boierul de la
Clocociov n-a plecat. Se are bine cu stăpânirea de azi.
Mai pe drum, mai peste câmp, mă îndrept spre Clocociov
şi ajung tocmai când dă soarele-n chindie. Bine că nu m-a
prins întunericul pe câmp. Nu-mi place întunericul.
La Clocociov, curţile boiereşti sunt neobişnuit de întinse
– poate pe şapte pogoane. În faţă, castelul cu etaj şi cu
turnuri, cum n-am mai văzut pe la nicio moşie, cum n-am
văzut nici la Ruşi, nici la Turnu. În curtea boierească, în
spatele castelului, nesfârşire de case mărunte şi lungi
pentru slugi şi, dincolo de aceste căsuţe, grajdurile înalte
şi largi pentru vite.
Lângă o aripă a castelului, cancelaria, în nişte odăi
scunde. Mai la o parte, o pompă de apă, ca aceea din
curtea unchiului Tone de la Roşiorii-de-Vede. O femeie
scoate apă. Mă apropii de ea şi o întreb:
— Aş putea să vorbesc cu cineva de aici?
499

— Cu cine vrei să vorbeşti?
— Cu vreunul de la cancelarie.
— Caută-l pe domnul Lascăr. E acolo…
Îmi arată cancelaria.
— Intră…
— Bună seara.
— Bună.
La o masă de brad, semănând aidoma cu masa cea mare
din primăria de la Omida la care lucrează notarul
GicăStănescu, un omuleţ puţin la trup, îmbrăcat în haine
ponosite albastre, cu părul alb şi cu faţa zbârcită, cu
ochelarii pe nas, mâzgăleşte nişte hârtii. Nici nu ridică ochii
spre mine. E obişnuit, se vede, cu fel de fel de vizite. Tace.
Peniţa îi scârţâie pe hârtie. Scrie cu litere mari, apăsate.
Mâna îi tremură. Abia o stăpâneşte. Cerneala e albastră ca
liliacul. Binevoieşte totuşi să mă întrebe:
— Ce vrei?
— Caut de lucru, domnule Lascăr.
Bătrânul îşi scoate ochelarii, îi şterge cu batista, îi aşează
la loc pe nas. Mă măsoară din tălpi şi până în creştet, din
creştet până în tălpi. Ochii — ochi de miop –clipesc des.
— Nu eşti de pe aici?
— Nu, sunt mai din susul Călmăţuiului, de la Omida.
— Ştii carte?
— Ştiu.
— Câtă?
— Cinci primare.
— Scrii frumos?
— Scriu destul de citeţ.
— Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă.
Mă aşez pe scaun, pun pălăria pe genunchi, iau o foaie de
hârtie albă şi un toc. Scriu, leg fraze, i le întind. Bătrânul le
priveşte, apoi decretează:
— Mda… scrii destul de citeţ. O să vorbesc cu boierul…
500

Lângă condici, pe masa bătrânului, un clopoţel. Bătrânul
întinde mâna, apucă clopoţelul de coadă, sună. Vine un
argat.
— Să trăiţi, domnule Lascăr, la ordin!
— Ia-l pe băiatul ăsta, du-l la bucătărie şi spune că am
ordonat să i se dea ceva de mâncare. O să rămână la noi,
la cancelarie.
Va să zică aşa stau lucrurile, pe bătrân îl cheamă, într-
adevăr, domnul Lascăr şi, când te sună cu clopoţelul,
trebuie să alergi, să i te prezinţi, să-i spui: Să trăiţi,
domnule Lascăr, la ordin!
Argatul mă împinge spre uşă, apoi mă duce spre casele
din fundul curţilor. Acolo mă bagă într-o odaie.
— Dă-i, fă, Safto, să mănânce. Ca mâine o să ne înjure şi
el de toţi dumnezeii. O să lucreze la cancelarie, cu domnul
Lascăr, ajunge logofăt.
— Poate că n-o să ne înjure, răspunde Safta.
E o femeie trupeşă, cât trei muieri de voinică, cu
picioarele groase ca uleiele şi cu sânii mari, revărsaţi.
Desculţă. Are picioarele arse, tălpile mari, crăpate, cu
unghii negre, răsucite. Numai mâinile îi sunt albe. Umblă
cu ele prin bucate, prin apa în care spală vasele.
— Dacă-ţi
spun
eu
c-o
să
ne-njure!
stăruie
argatul. Gheorghiu n-a venit tot ca ăsta? Nu ştia cum să se
mai ploconească. Era flămând mort. Acum, nu numai că
ne înjură, ne atinge şi cu harapnicul. Mâna dreaptă a
domnului Lascăr…
— Ei, lasă băiatul în pace şi du-te încolo.
Omul pleacă.
— Nu te speria, îmi spune Safta, aşa e Gânju, gură
spartă. Nu trebuie să-l iei în seamă, are inimă bună, dar e
păţit şi el cum suntem toţi la curtea asta.
Îmi dă un scaun şi pune lângă vasele spălate o strachină
mare. În strachină răstoarnă din belşug fasole. Lângă
501

fasole mai aşează, pe o bucată de şervet, o felie mare de
mămăligă.
— Lingură ia-ţi şi singur…
Aleg o lingură din câteva sute, o şterg, mănânc.
Se bat tătarii la gura mea. Safta mă priveşte. Mai umple o
dată strachina.
— Vii de departe?
— Nu tocmai. De la Omida. Azi-dimineaţă am plecat de
acasă.
— Şi n-ai luat nimic în gură?
— Nimic.
— Ai picat într-un ceas bun.
Intru în vorbă cu ea. Aflu că boierul e unul dintre cei mai
bogaţi din ţinut. Mai aflu că are peste o sută de slugi în
curte, încă o sută care păzesc balta cea mare de
lângăDunăre, şi se ocupă cu pescuitul şi că, în râpi, sub
deal, îşi au sălaş sute de familii de ţigani. Ţiganii îi muncesc
boierului o parte din moşie. Inima moşiei este aici, la curte,
dar de lucru e şi sus la conac.
— O să fie rău dacă o să te trimită la conac. Nu stă nimeni
acolo sus, în pustietate…
— Domnul Lascăr mi-a spus că o să lucrez la cancelarie.
— O fi spus domnul Lascăr, dar nu dumnealui hotărăşte.
— Dar cine?
— Boierul.
S-a lăsat întunericul. Ferestrele castelului sunt luminate.
Hălădui prin curte, sătul, nu se uită nimeni la mine, nici
câinii nu mă latră. M-au mirosit numai. Bat iarăşi la uşa
domnului Lascăr.
— Ai mâncat?
— Am mâncat.
— Mă duc să văd dacă pot să vorbesc cu boierul. Hai cu
mine!…
Mă iau după domnul Lascăr. Rămân în capul scării. Scara
502

e largă, înaltă. Treptele, de marmoră. DomnulLascăr a
intrat în castel, s-a întors numaidecât.
— Poftim la boier. Şterge-te pe picioare.
Mă şterg bine pe picioare.
Cum o fi arătând la faţă boierul?
Pătrund într-o odaie şi calc cu sfiiciune covorul moale în
care poştalii mei vechi se îngroapă până la glezne.
Domnul Lascăr, frânt de mijloc, îl lămureşte pe boier:
— A picat la curte acum un ceas. Vine din susul
Călmăţuiului, de la Omida. Caută de lucru. Are scriere
citeaţă, l-am putea opri la cancelarie.
Ridic ochii şi-l privesc pe boier în faţă. E un om înalt,
voinic, roşcat, cu tâmple albe. Nu poartă nici barbă, nici
mustăţi. Gâtul, să-i plesnească de grăsime, obrazul, să-i
crape de sănătate, ras proaspăt, pieptănat, pudrat. La
ochiul drept poartă o sticlă rotundă — monoclu. Începe să
vorbească. Vorbeşte cu „r” şi puţin stricat, ca şi cum ar
gândi în altă limbă.
— Ai să mergi mâine dimineaţă cu mine la conac. Am
nevoie de un om pe deal. Să fii muncitor şi
cuminte…Mâncare, dormit şi zece lei pe lună: boiereşte te
plătesc. Ia-l, Lascăre!
Nu m-a întrebat cum mă cheamă. Nici eu nu m-am
grăbit să-i spun.
Domnul Lascăr tremură din toate mădularele. Gândesc
că poate o fi tremurând de oboseală.
Dau bună seara boierului cu monoclu şi mă ţin scai
după domnul Lascăr. Eu ies cu faţa spre uşă,
domnulLascăr merge de-a-ndărătelea. Coborâm scara.
DomnulLascăr îmi şopteşte:
— Ce-ai făcut, nenorocitule? Ai întors spatele boierului…
— Nu te supăra, domnule Lascăr, dar nu pot să merg cu
dosul înainte. Ce sunt eu, rac?
Domnul Lascăr se miră, încearcă să zâmbească:
503

— Eşti cutezător!…
— Nu ştiam, dar dacă spui dumneata…
— Ai să dormi la Safta.
— Mulţumesc.
Argaţii se ploconesc înaintea domnului Lascăr mai abitir
decât se ploconea domnul Lascăr înaintea boierului.
— Domnule Lascăr, am să te rog ceva…
— Ce mai vrei?
— Cum îl cheamă pe boierul ăsta?
— Arghir Arizan. Tare sunt supărat! mi se spovedeşte
domnul Lascăr.
— De ce eşti supărat, domnule Lascăr?
— Gândeam să te opresc la cancelarie. Nu mai prididesc cu
lucrul. De câte ori vine cineva care ştie să scrie mai citeţ, eu
cred că am să-l pot opri la cancelarie. Boierul mi-l ia şi-l
trimite pe deal. Oamenii nu stau prea mult pe deal.
— De ce?
— Eu ştiu? Poate li se urăşte să trăiască acolo, în
pustietate.
— Cred că mie n-o să mi se urască.
— Om trăi şi om vedea, dar una ştiu: am rămas fără ochi
de când zgârii hârtia, m-am săturat.
— Şi boierul nu te scoate la pensie?
— Nu. Boierul Arizan nu scoate pe nimeni la pensie. Lucrez
la moşia asta de patruzeci de ani. Cât ai putere, munceşti şi
primeşti leafă. Când nu mai poţi munci, te dă afară.
Angajează pe altul.
Îl las pe domnul Lascăr să se tânguie în şoaptă de unul
singur. Mă întorc la bucătăria Saftei.
— Domnul Lascăr a spus că o să dorm astă-seară la
dumneata. Mâine în zori plec cu boierul la conac.
— Bătu-te-ar norocul!
— De ce spui aşa?
— Uite aşa, îmi vine şi mie să spun…
504

În curtea boierului năvăleşte cu zgomot mare un
automobil. Automobilul e deschis. Din automobil se dau
jos patru ofiţeri germani.
Şoferul trage maşina, stropită până sus de noroi,
deoparte. Maşina fumegă. Au gonit-o prin hârtoape…
Boierul, în prag, îşi primeşte oaspeţii. Se îmbrăţişează, se
sărută cu ei.
— Iar au venit nemţii, bodogăne printre buze Safta.
— Au mai venit şi altă dată nemţi aici?
— Vin mereu. Sunt prieteni buni cu boierul. Le-a cerut şi
i-au dat pentru muncile de la conac prizonieri români.
Boierul s-a legat să-i păstreze la muncă, fără pază, pe
răspunderea lui. I-a dat în seama unor slugi. Muncesc
românii până dau în brânci. Dealtfel, dacă te duci la conac,
ai să-i cunoşti. O să fie zaiafet mare la curte astă-noapte,
dacă au venit nemţii…
A intrat
călare pe un cal
roib, în curte,
domnulGheorghiu. Calul e tot o spumă. Se vede că l-a
alergat nebuneşte.
Domnul Gheorghiu sare de pe cal: trei oameni se reped
şi-i iau roibul în primire. Unul i-l plimbă încet, de
căpăstru. Ceilalţi, după ce i-au scos şaua şi l-au acoperit
cu pături, îl freacă, din mers, cu şomoioage de fân.
Domnul Gheorghiu se prăvăleşte spre castel. Întârzie
câteva clipe înăuntru, iese, coboară scările în goană.
— Calul! Daţi-mi calul!…
Slugile îi aduc calul, pun şaua pe el.
Domnul
Gheorghiu
încalecă,
plesneşte
din
harapnic. Calului îi scapără copitele. Iese din curte, se
depărtează. Safta bombăne:
— S-a dus după ţigănci.

Safta găteşte numai pentru slugi.
Bucătăria pentru boieri şi pentruoaspeţii boierului e
505

aparte.
Începe fierberea în bucătăria boierului. E chemată şiSafta
să ajute.
Dintr-acolo nu vine miros de fasole, nici abur cald de
mămăligă. Pentru boieri sunt cuptoare speciale unde se coc
franzelele, cozonacii, fripturile. Slugile care lucrează aci sunt
curate, îmbrăcate în alb, ca doctorii la spital.
Mă culc în odaia Saftei. Mă culc chiar în patul Saftei — un
pat larg de scânduri, acoperite cu rogojină, ca la noi acasă.
Ar putea dormi cinci-şase oameni acolo.
Mă aşez într-un colţ şi mă acopăr cu un aşternut din cârpe
destrămate, trecute prin darac, răsucite. Abia acum mă
ajunge oboseala. Am mers aproape o zi întreagă, fără să stau
o singură clipă pe marginea drumului. Am mers întruna.
Acum, abia acum simt tălpile picioarelor cum îmi ard, simt
oboseala cum mi se revarsă, ca o apă lişteavă, în trup.
Adorm şi dorm adânc, ca pietrele.
Mă trezesc spre ziuă. Lângă spatele meu, un spate lat,
gras, cald: spatele Saftei. Doarme buştean. Sforăie în somn.
Fluier încet, cum aş fluiera un câine pe care vreau să-l chem
lângă mine, să-l ademenesc cu un codru de pâine. Femeia
nu mai sforăie, s-a liniştit…
Ciocăne un argat la fereastră:
— Măi, băiatul ăla care venişi aseară, scoală! Te cheamă
boierul.
Mă îmbarc pe întuneric. În curte, răcoarea zorilor mă
trezeşte de-a binelea. Argatul adaugă:
— Te aşteaptă boierul lângă scară.
Văd prin întunericul subţire umbra groasă a boierului şi a
calului pe care boierul se leagănă. Alături, un cal mai
mărunt, cu şaua pe el.
— Ştii să călăreşti?
— Ştiu.
— Încalecă.
506

O slugă îmi întinde frâul. Aşez piciorul în scări — piciorul
meu bolnav — mă apuc cu mâinile de oblânc, mă opintesc,
încalec. Calul tremură nervos sub mine.
Simt că boierul cu sticlă la ochi vrea să-mi facă o şotie,
să se amuze. Aşteaptă poate să mă trântească pe
neaşteptate
calul.
Cheful
ăsta
n-am
să
i-l
împlinesc. Grăieşte râzând:
— Ţin-te bine!
Îi arde calului meu una peste coapse. Calul sare în două
picioare, nechează, o zbugheşte ca fulgerul pe poartă.
Boierul, în goană, după mine. Mă ajunge, mă întrece. Îmi
strigă cât poate în urechi:
— Să nu cazi!…
Mă ţin cu amândouă mâinile, cât pot de bine. Mi-am
încolăcit picioarele în jurul burţii calului. Calul aleargă ca
vântul. Boierul mi-a luat-o înainte. Despicăm noaptea ca
două năluci. Calul meu ştie drumul. Vede prin întuneric
ceea ce eu nu mai văd: celălalt cal pe care boierul îl biciuie
întruna.
Urcăm dealul. Ziduri de întuneric în jur. Văd, deodată,
silueta calului şi a boierului pe culmea dealului. Mi se pare
că ar fi o statuie uriaşă.
Calul meu urcă gâfâind. În goană urcă. Se opreşte lângă
boier. Ca la comandă se opreşte calul.
Boierul râde iarăşi:
— Îmi placi. Mă aşteptam să te trântească.
— Poate că şi calul se aştepta, dar m-am ţinut din toate
puterile.
— Ai trecut prima probă.
Îndrăznesc să-l întreb:
— Mai sunt şi alte probe de trecut?
— Poate!
Îi zăresc dinţii, sclipind în întuneric. Îi zăresc, sclipind în
întuneric, monoclul.
507

Se pipăie la şold şi-mi întinde un pistol.
— Ştii să tragi?
— Nu ştiu…
Iau pistolul în mână, îl pipăi. E un pistol nou, fără butoi.
— I-am ridicat piedica, îl aud pe boier, îndreaptă-l cu ţeava
în sus şi trage…
Îndrept pistolul cu ţeava în sus şi apăs pe trăgaci. Parcă
mi-a smuls cineva mâna din umăr.
— E un pistol automat, îmi spune. Te doare umărul?
— Puţin.
— Dă arma-ncoa.
Îi dau arma. O cercetează. Mi-o înapoiază.
— Acum ţine-o cu ţeava-n jos… Mergem la pas înainte.
Sub copitele cailor, pământul moale, jilav. Întunericul a
început a se destrăma. O geană de lumină străvezie creşte
spre răsărit. Balta de dincolo de sat începe să licăre. Înaintea
noastră se zugrăveşte pe cer un arbore. Ne apropiem. Ne
oprim la câţiva paşi.
— Acum ţinteşte trunchiul copacului şi trage. Cam pe la
mijloc ţinteşte. Când s-o lumina, o să trecem să vedem ce
ispravă ai făcut.
Întind mâna şi încerc să ochesc. Apăs din nou
trăgaciul. Mişc puţin mâna de la dreapta spre stânga. S-o
golit pistolul de gloanţe. I-l întind.
Pornim în galop. Întunericul s-a risipit cu totul. Spre
stânga văd şerpuind, departe, apa cenuşie a Dunării şi,
dincolo de apa cenuşie a fluviului, malul înalt, acoperit încă
de neguri, al Bulgariei.
— E întinsă moşia mea, îmi spune boierul. Am peste zece
mii de hectare…
— Douăzeci de mii de pogoane?
— Da, douăzeci de mii de pogoane. Mai am două moşii,
cam tot atât de întinse, pe Bărăgan şi una pe lângă Brăila,
dar îmi place să stau mai mult aici. Pe la celelalte moşii merg
508

numai în trecere, când fac inspecţie…
Împrejur, câmpul pare nesfârşit. Primăvară. A răsărit
iarba. A răsărit grâul, e mai înalt de-o palmă. A plouat de
curând. Pământul e moale, copitele cailor se afundă uşor
în ţărână…
Boierul vrea să vadă dacă au ieşit rumânii la arat… în
depărtare se aud scârţâituri de care. Focuri mărunte
pâlpâie ici-colo.
Înainte de a se lumina bine de ziuă, înainte de a înjuga
boii la pluguri, desculţii aprind focuri pe lângă care. Îşi
încălzesc mâinile, picioarele.
Ajungem lângă un şir de care.
Rumânii ştiu cine umblă noaptea călare şi descarcă
pistolul în văzduh, cunosc calul boierului după tropăit.
Uite-i, îşi ridică pălăriile, căciulile.
— Să trăiţi!
— Bună dimineaţa! De ce-aţi întârziat, măi?
— N-am întârziat, boierule.
— Trebuia să fiţi la capul locurilor. De unde sunteţi?
— Din Piatra.
Încetinim o clipă caii. Boierul adaugă:
— Să băgaţi plugul adânc, că vă ia mama dracului!Trec
să văd…
Pornim în iureş, pe nesfârşitul câmpurilor, două năluci
fumurii…
Ne apropiem de conac. Siluetele caselor şi ale copacilor
din jur se conturează desluşit pe cer. Boierul cravaşează
calul. Calul aleargă. Eu îl lovesc pe al meu cu călcâiele în
pântec, dar parcă nici n-ar fi nevoie să-l lovesc. Cu botul
lungit înainte, calul meu ţine pasul după al boierului.
Rămâne totuşi ceva mai în urmă. Poate ştie că e călărit de
o slugă care nu are dreptul să meargă în rând cu boierul.
Ferestrele conacului, luminate. În conac, felinare agăţate
de stâlpi înalţi, aprinse. Când ne apropiem se şi deschid,
509

împinse parcă de o mână nevăzută, porţile cele mari. Intrăm
în goană în arman. Ocolim armanul, ca să nu ne oprim caii
dintr-o dată. Lângă poartă, cu căciula în mână, o
mogâldeaţă.
— Te-ai trezit, Amos?
— Ca totdeauna, devreme, conaşule.
Boierul descalecă. Descalec şi eu. Mogâldeaţă prinde caii
de căpăstru şi-i duce la grajd. Boierul ştie unde merge. La doi
paşi, în urma lui, mă străduiesc să-i ţin hangul…
Deschide o uşă boierul, urcă o scară, mai deschide o uşă şi
pătrundem amândoi într-o odaie mare, pătrată.
— Gata cafeaua, Iloncă?
— Gata, conaşule.
— Ilonca e nevasta lui Amos.
Îi râd ochii, îi râde gura femeii… Un ibric mare de cafea
fierbe în clocot. Ilonca îi umple boierului o ceaşcă mare.
— Dă-i şi lui cafea.
Umple pentru mine Ilonca o ceaşcă mică.
În odaia-salonaş a conacului, luminată de o lampă mare
spânzurată de tavan şi de lumina dimineţii care creştea
limpede, l-am văzut mai bine şi de aproape pe noul meu
stăpân, pe boierul Arghir Arizan. Faţa plină, care seara mi se
păruse roşcovană şi rumenă de sănătate, era acum palidă şi
uşor încreţită. Ochii îi erau cenuşii şterşi şi pleoapele niţeluş
umflate. Un ochi avea bulbul roşu, iar celălalt,acoperit cu
monoclul gros, părea odihnit şi limpede. Îi lucea în creştet
un început de chelie. Părul, cât mai avea, pe jumătate alb,
era uns, pieptănat, lins pe cap. Guşuliţa de sub bărbie,
roşie, aproape ca de curcan neînfoiat. Când vorbea, glasul i
se auzea spart, răguşit. Noapte nedormită, cu mâncare
multă şi gustoasă, picantă, să tragă după ea băutură —
cheful cu nemţii şi cu ţigăncile tinere aduse de sub râpi în
faptul serii de logofătul Gheorghiu. Îmbrăcămintea boierului
Arghir Arizan era de mare preţ, îmbrăcăminte de câmp şi de
510

călărie: tunică scurtă, de postav englezesc, în carouri mari,
guleraş de blană moale, să ferească gâtul de răceală,
pantaloni strânşi pe picior, bufanţi, cizme galbene, înalte,
până mai sus de genunchi, lustruite oglindă. Mânuşile şi le
aruncase pe masă, răsfrânte, alături de vâna de bou cu
care altoia calul şi uneori slugile ori învoitorii de pe
moşie. Părea un om de peste cincizeci de ani — mai târziu
aflasem că apropia şaizeci — care-şi dă toată silinţa să facă
impresie c-ar fi nobil britan, cel puţin lord.
Ilonca, înfăşurată într-o rochie lungă până-n călcâie,
înflorată, purta în picioare papuci moi, turceşti, fără tocuri,
umbla prin casă împrăştiind în jur miros dulce de mosc şi
foşnet mătăsos. Era o fată bălană, cu coade lungi şi
galbene şi ochii verzi ca iarba. Degetele îi erau încărcate cu
inele groase de aur.
— Mai toarnă-mi o ceaşcă de cafea, Ilonca. N-am dormit
ast’noapte.
— Se vede, boierule.
M-am ridicat în picioare.
— Pot să vă aştept jos?
— Da.
Am coborât în curte şi m-am rezemat de zid. Slugile
plimbau caii pe care venisem şi din trupurile cărora ieşeau
încă aburi subţiri. Soarele se ridicase deasupra câmpurilor
nesfârşite şi le îneca într-o pulbere măruntă de aur. Pe
deasupra Dunării se înălţase şi plutea domol o pânză de
ceaţă alburie, pe care soarele se străduia s-o destrame, s-o
risipească. Din când în când se auzeau dinspre fluviu
fluierături scurte şi groase ca nişte grohăituri. Urcau
vapoare în susul Dunării, spre inima Germaniei, târând
după ele şlepuri lungi, pline cu grâne. Altele mergeau pe
cursul apei spre Giurgiu şi spre Brăila, încărcate cu soldaţi
şi cu muniţii pentru frontul de la hotarul de jos al
Moldovei. Câmpul, cât prindeai cu privirile, plin de plugari:
511

o femeie apasă pe coarne ca brazda să fie adâncă, un
băieţandru mână o pereche de boi mărunţi ori de cai
costelivi, îi atinge din când în când cu băţul. În urma
plugurilor, brazdele proaspete fumegă. Satul, rămas în vale,
pitit, lipit de şuviţa de apă îngustă şi turbure a Călmăţuiului,
ridică spre cer fuioare subţiri şi drepte de fum. Văzduhul,
jilav ca şi pământul, pare încremenit. Nicio adiere de vânt.
Niciuna.
Îmi arunc ochii prin armanul larg. Ceva mai departe de
clădirile vechi, coşcovite de ploi şi de soare, boierul cu
monoclu a pus să se ridice altele noi şi măreţe. O casă mare,
un adevărat palat de modă veche, cu pridvoare şi arcade,
grajduri, magazii, toate rămase neterminate. Niciun arbore în
arman, în afară de doi salcâmi bătrâni lângă poartă. Doitrei
oameni umblă pe la grajduri. Unde-or fi ceilalţi?
Un băiat, ceva mai vârstnic decât mine, a venit din largul
câmpului călare, a descălecat şi-a urcat scările la boier. Peste
puţin timp a coborât boierul şi în urma lui băiatul.
— Aşa cum ţi-am spus, Andrei, ai grijă de el.
A încălecat boierul şi a plecat. Curând nu l-am mai văzut.

La arman nu locuieşte numai snania de Amos şi nevastă-
sa Ilonca. Mai locuiesc o mulţime de slugi. Mai mare peste
servitorime pare a fi Andrei.
Poartă uniformă şcolară băiatul. Războiul l-a prins în clasa
a V-a de liceu — liceul „Sfântul Haralambie” dinTurnu, la care
am vrut să mă duc să învăţ carte.
E băiatul unui mic proprietar din lunca Dunării. Taică-său
are o casă de copii. L-a trimis la cuconul Arghir Arizan să
muncească. A venit cu câteva luni înaintea mea. Aci, în
mijlocul câmpurilor, a petrecut iarna.
— Păcat, îmi spune, păcat că ai venit abia acum. Nici nu
poţi să-ţi închipui ce plăcută a fost pentru mine
iarna:câmpul întins, satele pitulate pe fundul văii nici nu le
512

mai vezi iarna. Zăpada le acoperă ca pânză albă. Numai
spre miazăzi, malul înalt şi pietros de dincolo de Dunăre şi,
dincolo de mal, un câmp tot atât de aspru, de pietros…
M-a purtat prin tot armanul, mi-a arătat fiecare colibă
ori clădire în parte şi mi-a explicat care e rostul ei, la ce
foloseşte şi cine o are în grijă. Pe urmă am încălecat pe cai
şi-am umblat pe moşie. La vremea prânzului ne-am întors
la arman, am mâncat, Andrei s-a culcat să-i tragă un pui
de somn şi eu am ieşit iarăşi în curte, m-am rezemat de zid
şi am început a privi câmpurile fără sfârşit. Am căzut
pradă visării şi tristeţii. Plecasem de acasă, nu spusesem
nimănui o vorbă încotro mă duc. De fapt nici eu singur nu
ştiam în ceasul plecării unde o să mă opresc şi pentru cât
timp. Acum ştiam unde m-am oprit ca să-mi găsesc un
rost vremelnic, dar câtă vreme aveam să rămân aci, pe
deal, la armanul Clocociovului, nu puteam să bănuiesc, nu
ştiam şi nici nu doream să ştiu. Deocamdată rezolvasem
ceea ce aveam de rezolvat, găsisem un culcuş care de seară
până dimineaţa era numai al meu şi, în schimbul muncii
mele, îmi puteam câştigă pâinea, fie şi amară. Dar
continuam să simt aceeaşi apăsare înnebunitoare.
Seara am privit cum pe întinderile bulgăreşti se aprind
focuri.
— Focurile ciobanilor, a spus Andrei.
Dincolo de Dunăre pământul e mai mult pietros. Sunt
multe izlazuri pe care pasc oile ciobanilor.
Ca să treacă mai uşor vremea, Andrei s-a apucat să-mi
povestească, înflorit, cum a vânat el iepuri în timpul iernii,
cum a alergat cu calul după dropii. Noaptea vâjâia
vântul:vâj-vâjjj…
— Vâjâia şi pe la noi, pe la Omida…
În cuprinsul armanului, în clădirile care n-au apucat a fi
terminate, sunt găzduiţi o sută de prizonieri români. Prieten
bun cu autorităţile militare germane şi cu prefectul cel
513

nou, pe care l-au aşezat nemţii mai mare peste judeţ, un
moşier mai de la nord, Paul Polimeride, boierul cu monoclu a
obţinut prizonierii de la lagărul din Turnu. Prizonierii aceştia
sunt ţărani români din Moldova şi ţărani bulgari şi turci de
prin Dobrogea. Boierul cu monoclu şi haine englezeşti nu-i
cruţă câtuşi de puţin, că doar nu i-a scos din lagăr, unde
putrezeau de vii între sârme ghimpate, şi i-a adus aici, la
moşie, la soare şi la aer, ca să-i îngraşe. I-a adus să
muncească. Pentru asta le şi dă masă. Mai tăcând, mai
cârtind, prizonierii împlinesc muncile cele mai grele.
— La început, îmi povesteşte Andrei, unii dintre ei au vrut
să fugă. S-au răzgândit însă: peste tot numai duşmani. I-ar fi
prins şi i-ar fi trimis dincolo de munţi, spre miazănoapte, în
ţara nemţilor. Aici cel puţin au mâncare. Munca e grea, dar
care dintre ei nu este obişnuit cu munca grea!
Soldaţii prizonieri turci sunt îmbrăcaţi în aceeaşi uniformă
ca şi soldaţii români, numai că ei, în loc de capelă, poartă
fes. Mă împrietenesc cu prizonierii aceştia cu faţă care
trebuie să fi fost cândva albă şi cu ochi focoşi, nişte ţărani
tineri şi necăjiţi, şi încerc să învăţ turceşte. Andrei se uită la
mine cum mă trudesc să îngăim cât mai corect cuvintele pe
care le aud.
— Da ce-ţi trebuie ţie să înveţi turceşte? înţeleg să înveţi
ţigăneşte. O să ai nevoie să ştii ţigăneşte.
Din toate povestirile pe care le auzisem de la mama şi de la
mătuşa Uţupăr ştiam din copilărie că turcii fuseseră timp de
veacuri spaima neamului nostru pe aici, pe lângăDunăre.
Cântecele vechi ale poporului vorbesc de năvăliriturceşti, de
măceluri şi pârjoluri şi de convoaiele de români luaţi şi
trecuţi apa şi duşi departe, în ţări străine, în robie. Paşale şi
bey au jefuit, au ucis şi-au pârjolit pe aici. Când plângea
copilul, ca să-l sperie, să-l facă să tacă, îi spunea maică-sa:
— Taci, că vine turcul şi te taie!
Tăcea copilul. Praful şi pulberea au rămas din vechea şi
514

temuta putere turcească. Praful şi pulberea — şi câteva sate
turceşti sărace, prăpădite pe pământul uscat şi galben şi
mâncat de ţânţari al Dobrogei. Din aceste sate plecau
tinerii ţărani turci să facă armată alături de tinerii ţărani
români. La fel mâncau fasole la cazan, la fel mâncau bătaie
de la ofiţeri şi majuri…
— Dar ţigăneşte de ce să-nvăţ, Andrei?
— Ca să-nţelegi ce vorbesc între ei ţiganii boierului.
Între sat şi câmp se află două râpi, faţă-n faţă, şi între
ele s-au ridicat de câţiva ani sălaşele ţiganilor boiereşti.

Arăturile de primăvară sunt în toi. Muncesc ţăranii din
satele din vale, de pe lângă Călmăţui şi de pe lângă
Dunăre, învoitori de moşie, în dijmă, şi slugile boiereşti, cu
pluguri„Mistreţ” şi boi mari, voinici, cu coarnele largi de-ai
putea aşeza între el un leagăn. Se seamănă porumb
cincantin, cu bobul aproape roşu. Drugile cincantinului
cresc mari şi dese, sunt spornice, câştigul e mai mare.
Porumbul celălalt, galben, cu boabe mari dar rare, dă
mălai mai curat, face mămăliga mai dulce la gust. Boierul
cu monoclu nu mănâncă niciodată mămăligă. Porumbul de
pe moşie îl vinde cu preţ bun, mai ales acum, la vreme de
lipsă şi de război, şi-i trebuie cât mai mult porumb. Se mai
seamănă grâu de primăvară şi secară, orz şi ovăz, şi pe
coastă rapiţă şi mei. Pe coasta dinspre Dunăre a dat ordin
boierul să se semene pe mari întinderi floarea-soarelui.
Untdelemn nu mai vine, ca înainte de război, din ţările
calde din miazăzi, pe unde cresc măslini, şi din floarea-
soarelui s-ar putea scoate ulei bun de gătit, dacă aci în
arman ar fi instalate, în clădirile noi, două-trei prese.
Boierul le-a şi comandat. La toamnă, când floarea-soarelui
va fi coaptă şi culeasă, presele vor fi gata instalate şi se va
putea începe tescuirea. Un izvor de aur pentru boierul cu
monoclu va fi uleiul.
515

— Dacă n-ar fi fost război ăsta, nici nu i-ar fi trecut prin
cap boierului că se pot scoate bani buni din floareasoarelui.

Unora războiul le ia viaţa, celor mai mulţi le aduce
suferinţe greu de îndurat, pe câţiva îi scăldă în aur. Mi-aduc
aminte de văru-meu Iancu Brătescu, fierarul frumos şi
tânăr, care picta pe pânze micuţe şi pe cartoane răsărituri de
soare şi amurguri, sălciile de pe malul gârlei şi focul din
fierăria lui şi pe băiatul cel mic al lui Ivan Ţânţu, cu faţa
smolită de cărbuni, dar luminată de roşul jarului, trăgând la
foaie, să sufle foalele cu putere în foc, să se roşească fierul,
să se albească aproape, să devină moale ca o cocă sub
ciocan, sub baros.
Înainte de a pleca la război să se prăpădească prosteşte în
munţi, în patrulare, mi-a spus:
— Războiul acesta care se apropie de noi va însemna
pentru o parte din lume amurgul ei, dar pentru alta va
însemna răsăritul. Cei mici şi cei de o vârstă cu tine vor
cunoaşte strălucirea acestui răsărit şi vor simţi zvârcolirea
acestui amurg scăldat în sânge. Poate că voi mai apuca şi eu
acest timp, dacă voi trăi.
Se crezuse vindecat şi venise să se aşeze la ţară, la aer
curat, ca vindecarea să-i fie mai deplină. Se înşelase şi nu cu
puţin. Tuşea. Când a plecat, mobilizat, împreună cu ceilalţi,
la cazarmă, să îmbrace uniforma, să pună raniţa pe spinare
şi să ia arma pe umăr, scuipa fire de sânge. Îmi mai vorbise
văru-meu Iancu, la Ruşii-de-Vede, se împlinise şi trecuse
anul de atunci, şi mă îndemnase să caut o anumită
sămânţă. N-o găsisem nici în oraşul tăbăcarilor şi al
negustorilor, n-o găsisem nici la Omida, şi cu atât mai puţin
aveam s-o găsesc aici, la arman, în mijlocul întinselor şi
nesfârşitelor câmpuri boiereşti.
Andrei, care mă avea în grijă, era ceea ce se cheamă de
obicei un băiat bun. Vesel şi harnic, îşi lua slujba lui în
516

glumă, nu se omora cu firea şi nici nu avea pentru ce s-o
facă. Călărea caii din grajd până-i umplea de clăbuci,
dormea pe săturate şi mânca până da afară din el şi, când
îl apuca strechea, întârzia în odaia frumoasei unguroaice,
ori alerga după copilandrele de care era plină şatra dintre
râpi.
N-avea niciun gând mai înalt, şi el, om care trecuse prin
şcoală, nu luase în bagaje, aci, în singurătatea armanului,
nici măcar o carte de citire.
Dacă nopţile erau limpezi şi somnul mai întârzia, ne
tolăneam amândoi undeva în iarbă. Îi desluşeam lui Andrei
tainele cerului. Îi vorbeam de Saturn şi de inelul lui, de
nevăzuţii Pluton şi Neptun, de Marte şi de presupusele
canaluri şi de viaţa care ar putea să existe şi acolo, de
constelaţiile care se văd în emisfera noastră şi de cele ce se
văd noaptea pe cer, dincolo de tropice.
— Cea mai frumoasă dintre ele e Crucea-Sudului…
— Dar de unde ştii tu astea?
— Am citit în cărţi.
— Şi la ce-ţi foloseşte?
— Cum la ce-mi foloseşte? Vreau, să ştiu. Trebuie să ştiu
cât mai multe.
— Eu nu ştiu, şi trăiesc bine. O să mă fac contabil şi o să
trăiesc şi mai bine şi fără să ştiu ce este, dincotro vine şi
încotro se îndreaptă, Calea-Lactee…
— Dar tu nu eşti curios să afli?
— Nu.
Uneori, din nevoia de a vorbi totuşi cu cineva, uitam felul
de a fi al lui Andrei şi încercam să discut cu el despre
oameni şi despre orânduirile omeneşti.
— Eşti un prost, Darie. Visezi cai verzi pe pereţi. Lumea
este aşa cum o vedem, cu boieri şi cu slugi, cu oameni
bogaţi şi cu oameni săraci şi aşa o să rămână în vecii
vecilor. Cine s-o schimbe şi cum s-o schimbe?
517

— Poate ăştia şi mulţi alţii ca ei.
Treceau pe lângă noi, în cârd, obosiţi, prizonierii.
Aerul tare al câmpurilor, soarele prin care alergam toată
ziua, somnul adânc în care, ostenit, cădeam seara m-au
ajutat să mă întremez. Scăpasem de putinile cu argăseală
din pivniţa mucegăită a lui jupân Moţatu, de prăvălia cu
sicrie şi tămâie, cu haine de mort şi lumânări, a lui
jupânMielu Guşă şi de prăvălia cu păcură şi cu frânghii, cu
droburi de sare şi mătrăcărie a lui jupân Bănică
Vurtejanu. Scăpasem şi de aerul îmbâcsit, şi de cearta din
casă, şi de privirile care se îndreptau spre mine ca nişte
suliţe şi mă înţepau. Prins de treburi, Amos se vedea şi mai
mult nu se vedea, ochiul sănătos al boierului şi ochiul lui de
sticlă se aflau departe şi nu ne vegheau în permanenţă, iar
Ilonca ne mai chema uneori seara, pe mine şi pe Andrei, să-
şi uite urâtul, pălăvrăgind. Se socotea ca la închisoare, se
plictisea şi se mohora, şi aştepta sfârşitul războiului să-l
părăsească pe Amos, bărbatul ei de formă, şi pe boier, să
bată la porţile lumii şi porţile lumii să i se deschidă, să
înceapă a trăi altfel.
— Ai de toate aici! Unde să te duci aşa, în necunoscut?
— Eşti un prost, Andrei. „Ai de toate”, îmi spui. Ce am?
Casă, masă, rochii, pantofi… Omul mai are şi suflet şi dacă
sufletul nu e mulţumit…
— Să nu te audă boierul vorbind aşa.
— Şi dacă mă aude? N-are decât să se supere cât pofteşte.
Poate să şi crape dacă nu-i place. Dealtfel o să crape el şi
aşa. Gâfâie din ce în ce mai des. E bolnav de inimă, cu toată
arătoşenia lui şi cu toate năzdrăvăniile la care se dedă ca să-
şi dovedească sieşi şi altora că e încă tânăr.
— Şi dumneata, Ilonca, spui că boierul nu e tânăr!Ştii mai
bine ca oricare.
— Măgarule… Ştiu multe pe aici. Boierul e hârbar, nu
alege… Voi rămâne aici până se va sfârşi războiul —
518

plănuiesc. Pe urmă voi bate şi eu cu pumnul la porţile
vieţii. S-ar putea întâmplă ca porţile vieţii să mi se deschidă
larg înainte.
Înaintăm cu timpul în primăvară. Zilele cresc, nopţile
scad. Devin atât de scurte, încât ţi se pare că abia ai pus
capul pe mână şi-ai aţipit, că au şi sosit zorile. Sunt zile
vânzolite în noroi, cu tunete care bubuie ca tunurile de pe
front, cu fulgere şi ploaie. Atunci umblăm prin arman, de
la o casă la alta, ori chiar pe câmp, cu câte-o pătură în
cap. Nu lăsăm să treacă ziua fără să împlinim treaba pe
care o avem de împlinit, chiar dacă ar da peste noi potopul.
Nu dă potopul peste noi. Numai ploile. Dar cele mai multe
zile au cer limpede, înalt şi albastru, albastru… Atunci
ierburile şi grâul şi porumbul cresc parcă văzând cu
ochi. Uite, ieri grâul era până la glezne. Azi a trecut de
glezne. Mâine o să se urce spre genunchi. Pământul e negru
şi gras şi trebuie să scurmi mult cu hârleţul ca să dai de
vânăt. Pământ gras, pământ bun, în care orice sămânţă ai
arunca prinde colţ, răsare, creşte. Oamenii de pe aici au o
vorbă:Pământul bun ca untul… Pământul boierului…
— Are mult pământ boierul nostru, îi spun lui Andrei.
— Da, are mult pământ.
— Cum poate să aibă un om atâta pământ?
Andrei, fiu de boiernaş care toată viaţa a râvnit să fie
boier adevărat şi n-a izbutit, îmi răspunde mirat:
— Uite că poate! Şi mai multe poate să aibă un om, dacă
e în stare să adune şi să păstreze ce-a adunat, să crească
şi să-şi înmulţească avutul. Fiecăruia i se cuvine cât poate
să ia de la alţii. Apoi boierul nostru mai are şi o poveste.
Odaia în care dormim e largă, căţărată sub streaşina
conacului. Şi ferestrele sunt largi. După ce s-o isprăvi
războiul, boierul plănuieşte să-şi termine conacul. După
chipul în care a început clădirile, se pare că vrea să-şi
petreacă fericitele bătrâneţi aici.
519

E noapte. Câmpul e tăcut şi la fereastră nu ascultă nimeni.
Amos şi Ilonca au o odaie jos, lângă intrare. Prizonierii
trăiesc în grajduri — ţiganii, în corturi, între râpi.
— Ce poveste are boierul?
— O ştiu toţi oamenii. Ai dormit numai o noapte la curte.
Dacă ai fi dormit mai multe, ai fi aflat-o…
Sunt doi bătrâni la curte: bătrânul Iordache Arizon şi moş
Iovcu, amândoi trecuţi de optzeci de ani. Conu Iordache e
tatăl boierului nostru. Moş Iovcu e fratele de cruce al lui
conu Iordache. Conu Iordache e boier. Poartă pantofi de lac
şi haine negre, croite, cusute la Bucureşti. Poartă totdeauna
cămaşă scrobită. Niciodată guler, niciodată cravată. S-a
obişnuit cu hainele boiereşti, cu cravata, nu. Le-a spus
tuturor:
— Dacă mi-aş pune cravată, ar fi ca şi cum mi-aş înnoda
singur un ştreang în jurul gâtului.
Câteodată, când are poftă de râs şi de glumit, boierul
povesteşte că visează ştreanguri şi spânzurători. În tinereţe
se cutremura în vis şi se trezea lac de sudoare. S-a obişnuit
cu visele de acest fel. Acum nu se mai sperie, nu se mai
trezeşte. Visează până la capăt visul. Îşi aduce aminte
dimineaţa de ce-a visat şi râde.
De frica ştreangului a trecut — e mai bine de o jumătate de
veac de atunci — Iordache Arizan, dincoace deDunăre, cu
moş Iovcu. Amândoi au tâlhărit şi au adunat multe pungi de
aur. I-au încolţit oamenii stăpânirii, luni de zile i-au hăituit.
Multe sânge omenesc vărsaseră. Au izbutit să se strecoare
prin păduri, să treacă Dunărea înŢara Românească. Conu
Iordache a arendat o fişteică de moşie în inima Bărăganului.
S-a însurat, a câştigat trei copii. Doi i-au murit. I-a rămas
boierul nostru. I-a murit şi nevasta, o ţărancă din partea
locului. Moş Iovcu n-a vrut să-şi lepede portul balcanic. Ştii
cum e moş Iovcu?Poartă opinci, obiele pe care le înfăşoară cu
nojiţele, nădragi largi de dimie, flanelă de casă, cojoc şi
520

căciulă. Arată ca slugile boierului — ca slugile mai bătrâne.
Conu Iordache, de la un timp, e părăsit de puteri. Mai iese,
din când în când, prin curte, sprijinit în baston. Bastonul
are mâner de aur… Picioarele îi tremură, îi tremură şi
mâinile, e slab ca un schelet. Cu moş Iovcu e altceva. Parc
ca de cincizeci de ani. Din zori şi până noaptea târziu nu se
odihneşte, încalecă pe cal şi se duce la baltă să
bălăcărească pescarii că n-au tras destul peşte în
năvoadele şi în plasele lor. Pe urmă — o să-l vezi venind şi
aici, la arman — se duce la ciobani şi-i ciomăgeşte fiindcă i
s-a părut că n-au muls oile până la ultima picătură, că au
lăsat prea mult lapte în ţâţe, pentru miei. L-am întâlnit ieri
la stâna din vale. Au început ciobanii să tundă oile. Cu moş
Iovcu au avut de furcă. I s-a năzărit bătrânului că nu tund
bine oile. Adescălecat, a luat o oaie, a culcat-o la pământ,
şi a cerut o foarfecă.
— Vă arăt eu cum se tunde oaia…
A tuns moş Iovcu oaia. Se întâmplase să-i cadă în mână
una mare, grasă. A rămas oaia goală, despuiată, de parcă
i-ar fi ras cineva lâna cu briciul. S-a îndârjit şi până spre
amiază a tuns un cârd întreg de oi.
— Dar de ce păzeşte cu atâta străşnicie moşul averea
boierului?
— Pare să fie la mijloc o taină. Iovcu nici nu mănâncă la
masa boierului, cu slugile mănâncă. Numai de dormit,
doarme aparte, într-o odaie, pe un pat de scânduri,
acoperit cu piei de oaie, cum dormea în tinereţe, înainte de
a sededa la tâlhării, sau în vremea în care era urmărit şi
trebuia să fie gata oricând s-o zbughească. Doarme
îmbrăcat moş Iovcu. Se schimbă la o săptămână, la două.
Dacă ai mai fi rămas la curte mai mult de o noapte, l-ai fi
putut cunoaşte şi pe conul Mitiţă, adaugă Andrei.
— Ăsta cine mai e?
— Băiatul boierului.
521

— Are şi un băiat?
— Nevasta boierului nostru a murit şi ea, nu se ştie când,
nu se ştie unde, că boierul a umblat mult prin lume când era
tânăr. Unii spun că nici n-ar fi moartă, că l-a lăsat pe boier.
În casa boierului s-au pomenit slugile cu un băiat adus de
departe. Băiatul are amândouă picioarele moi şi pocite. A
crescut în cărucior. Iese din casă împingând cu mâinile roţile
de bicicletă ale căruciorului. A trecut de douăzeci de ani
conu Mitiţă. E totdeauna îmbrăcat ca şi cum s-ar duce la
bal. O ţigancă a fost trimisă la oraş, un timp, să înveţe cum
să-i lustruiască unghiile, cum să-l tundă şi să-l
bărbierească. Ţiganca îşi pierde vremea pe lângă conu Mitiţă.
Iese în curte, cu căruciorul lui cuconaşul, se uită la oameni
şi nici măcar nu catadicseşte să le arunce o înjurătură. Dacă
nu l-ar fi auzit oamenii vorbind de câteva ori cu tat-su, ar fi
crezut că e mut. Are faţa albă, osoasă, şi ochii mari, ieşiţi pe
jumătate din cap — odraslă de tâlhar…

Andrei doarme. Stele bat la fereastră. Vorbeşte prin somn.
Desluşesc în cuvintele pe care le bolboroseşte unul singur:
Zambila. Am să-l întreb mâine cine e Zambila…
Mă gândesc la ce-am aflat despre boier, despre tatăl
boierului, despre fiul boierului, despre moş Iovcu…

Bătrânii au tâlhărit peste Dunăre, în Balcani. Câte n-am
auzit povestindu-se despre întâmplări petrecute demult,
despre comori adunate cu omor, la drumul mare, îngropate
adânc în sânul pământului şi… uitate.
Toată copilăria mi-a fost chinuită de o asemenea comoară,
ascunsă sub casa noastră sau în împrejurările casei noastre,
şi despre care mereu se vorbea că, din când în când, spre
primăvară, după ce zăpezile s-au topit şi s-au scurs, scoate
în miez de noapte o flacără albastră care pâlpâie câteva
minute, luminând aria. Din pricina acestei comori am
522

pierdut plopul din fundul ariei, al cărui vârf se ridica
deasupra satului, plopul din fundul ariei, al cărui vârf îl
vedeam de departe, de pe câmp, când mă întorceam din
rătăcirile mele acasă.
Bunicul tatii îşi adusese nevasta de lângă Olt. Era un
bărbat tare voinic bunicul tatii. Spre hotarul satului,
spreBelitori, la o răscruce de drumuri, se află şi astăzi o
piatră mare de hotar, rotundă, pe care cinci-şase oameni,
dacă şi-ar uni puterile, ar izbuti s-o rostogolească. Bunicul
tatii, Mitroi Găbunea, înşira duminica oamenii după el. Se
ducea la piatra de hotar. Bunicul tatii se pleca de mijloc,
apuca piatra cum ar fi apucat un sac, îşi aduna grosul
puterilor, o ridica pe umăr, o arunca peste umăr… Dacă,
înainte de a pleca din sat, azvârlea pe gât câteva bărdace
de vin, era în stare să treacă piatra peste umăr chiar de
douăsprezece ori, fără nicio odihnă între o aruncătură şi
alta.
Bunicul tatii, pe care tata a apucat să-l vadă, avea
timpuri când pleca de acasă cu săptămânile, toamna mai
ales. Nu spunea unde se duce, era ca şi cum ar fi intrat în
pământ. Nu-l mai vedea nimeni şi nimeni nu-i auzea de
urmă. Bunica tatii nu ştia niciodată dacă rumânul ei are
să se mai întoarcă ori nu la vatră, la bordei, în culcuş…
A făcut călătorii de felul ăsta până au început a-l părăsi
puterile, până au prins a-i cărunţi tâmplele. I-au ieşit trei-
patru fire albe în mustăţi şi unul-două în sprâncene. Atunci
n-a mai plecat de acasă. Bunica tatii a ştiut că bărbatul ei
s-a potolit. Apropiase optzeci de ani…
L-a luat la goană pe frate-său — l-a luat la trei-păzeşte
înjurându-l:
— Du-te acasă şi vino mâine dimineaţă!
Numai vorbe spurcate i-au ieşit din gură.
După plecarea lui Dionis, bunicu-meu s-a ridicat, a ieşit
din gaură şi s-a întors acasă. A aşteptat să pogoare
523

noaptea adâncă, apoi şi-a luat nevasta şi cazmaua şi s-a dus
la săpătură.
Avusese dreptate în presupunerea lui. Din întâmplare
descoperise comoara ascunsă acolo de taică-său.
N-a putut să aducă de toarte cazanul, atât era de
greu. Bunicul a rămas de pază şi de câteva ori bunica a cărat
cu căldarea aurul în bordei.
Unchiu-meu Voicu, fratele mai mare al tatălui meu, ţine
mai bine minte întâmplarea asta. El povesteşte că bunica a
aşternut jos lângă pat, o scoarţă. Aducea bani cu căldarea şi-
i răsturna. Unchiu-meu Voicu, copil, s-a dat jos din pat şi s-
a jucat cu banii. Taică-meu şi ceilalţi dormeau duşi. În
bordei pâlpâia opaiţul.
Pe urmă a venit şi bunicul, cu cazanul gol. Era un cazan
mare, de aramă, care prinsese cocleală pe margini.
Unchiu-meu Voicu a adormit. Până la ziuă, bunicul şi
bunica au făcut ce-au făcut şi au pus în alt loc, mai ascuns,
comoara regăsită.
A doua zi a venit Dionis să sape damul. Bunicul astupase
groapa pe jumătate.
— Du-te acasă. Nu mai sap dam. Nu mai am nevoie de
dam.
La o săptămână de la atingerea comorii, ultima nevastă a
bunicului meu a murit: umblase cu banii. Din pricina asta,
credea bunicul că i-a murit nevasta…
Avea bunicul un frate mai tânăr, flăcău — unul Gărgan… S-
a însurat Gărgan Găbunea. I-a dăruit bunicul doi galbeni să-
şi facă nunta. În ziua nunţii, înainte de a merge la biserică
să se cunune, mirele a căzut de-a-mpicioarele şi a murit…
„A doua moarte adusă în casă de banii blestemaţi”, gândea
bunicul. A ascuns şi mai adânc bogăţia de aur.
Au trecut anii.
De la Putinei a venit un văr al bunicului. Se afla la mare
anaghie. L-a rugat pe bunic să-l împrumute un galben.
524

Dornic să mai încerce o dată norocul comorii, i-a
împrumutat bunicul. Când s-a întors acasă, băiatul
rubedeniei zăcea cu gâtul umflat, babele nu i-au găsit
leacul. Amurit şi ăsta.
„A treia moarte adusă de bani în familie”, a cugetat iarăşi
bunicu-meu.
Nimeni n-a mai ştiut unde sunt tăinuiţi banii. S-a jurat
bunicul că, atâta timp cât îi va fi dat să vieţuiască, să nu
se mai atingă de comoară.
Au crescut feciorii şi s-au însurat. Au crescut şi fetele şi
s-au măritat. În casa bunicului se auzea mereu aceeaşi
vorbă:
— Tată, când o să ne spui şi nouă unde ai îngropat banii
ăia?
Sau:
— Hai, mă, să dezgropăm banii ăia şi să-i împărţim. Ce-o
fi o fi…
Bunicul rămânea neînduplecat.
— V-am spus: cât o să trăiesc n-o să aflaţi unde am
ascuns comoara. Sunt banii dracului, sunt adunaţi cu
omor şi cu haiducie, sunt bani afurisiţi. Dacă o să aibă
vreunul din voi norocul să-i găsească, mănânce-i sănătos.
Sunt pe aici prin cuprinsul ariei. Cu timpul o să găsească
cineva din seminţia noastră comoara.
Băieţii au început a îmbătrâni. Fetelor lui a început a li
se zbârci obrazul şi a le cădea dinţii. Şi bunicul a devenit
din ce în ce mai bătrân. Şi iată, bunicul l-a însurat şi pe
cel mai mic dintre băieţii lui, pe tata. Cu Dumitra l-a
însurat, cu Dumitra care era mai în vârstă decât el.
Dumitra i-a născut tatii copii. Şi s-a bolnăvit bunicul. De
picioare s-a bolnăvit.
Rămânea bunicul pe prispă şi tata pleca la câmp cu
nevastă-sa şi cu copilul cel mic, iar pe bunic îl păzea de
muşte frate-meu Gheorghe. Vorba vine că-l păzea de
525

muşte. Punea lângă el o cană cu apă, o bucată de pâine, o
tulea prin vecini după zbeng.
Şi într-o dimineaţă bunicul s-a simţit rău şi l-a strigat pe
frate-meu:
— Hei, măi Gheorghiţă, vino lângă mine…
S-a dus frate-meu lângă bunic:
— Ascultă, am să-ţi spun un lucru pe care să nu-
lmărturiseşti nimănui. Am să-ţi destăinuiesc unde se află
îngropată comoara veche. Să umbli la ea când ai să te faci
flăcău. Şi să nu-i spui lui taică-tău. Mă asculţi, Gheorghiţă?
Bunicul era bătrân şi bolnav şi fuma tutun din lulea de
pământ… Şi gura bunicului mirosea a mahorcă. Fratelui
meu nu-i plăcea mirosul acela.
— Ia lasă-mă-n pace, că-ţi pute gura…
S-a dus pe uliţă, la copii, la joacă.
Seara, când s-a întors tata de la muncă, trăia bunicul, dar
pierduse glasul. A mai trăit câteva zile fără glas şi fărăsă
poată mişca măcar un deget.
Plângea bunicul şi în juru-i erau adunaţi băieţii lui şi
băieţii băieţilor lui, fetele lui şi fetele fetelor lui. Şi bunicul
gemea şi pieptul i se ridica şi i se lăsa şi din ochii bunicului
curgeau şuvoaie lacrimile pe care o viaţă de om le simţise
năvălindu-i sub pleoape şi izbutise să le oprească…
Toţi pricepeau că pe bunicul îl apasă un gând şi că gândul
ăsta bunicul vrea, în sfârşit, să-l spună, dar nu poate să-l
spună. Şi ştiau că bunicul în ceasul acesta din urmă, al lui,
vrea să le dezlege taina comorii şi nu mai poate. Şi câtă
nevoie ar fi avut fiii bunicului, nepoţii şi strănepoţii
bunicului, de banii ascunşi adânc în pământ.
Fiindcă, între timp, vremurile se schimbaseră. Şi fiii
bunicului şi toţi ceilalţi nu mai aveau starea de altădată,
erau săraci lipiţi pământului şi oricât ar fi muncit pe moşii,
niciunul nu putea să câştige pâinea îndestul.
Şi bunicul a plecat pe lumea cealaltă cu taina lui. Şi banii
526

au rămas îngropaţi. Şi atunci toate neamurile s-au adunat
şi au poruncit fierarilor satului să făurească suliţe lungi şi
subţiri cu vârful ascuţit şi cu mâner întors în care se
puteau opinti.
Aria noastră şi ariile neamurilor din jur au fost
străpunse cu aceste suliţe săptămâni întregi, la fiecare pas
o gaură. Aşteptau până se lăsa întunericul şi până în zori
găureau pământul. Fierul a mers până în pântecul
pământului, ca uns, şi nu s-a oprit în capacul nici unui
cazan cu bani.
Au blestemat şi s-au lăsat păgubaşi. Dar mereu aduceau
vorba de comoară, la noi în casă mereu se şoptea de banii
de aur. În fiecare primăvară tata săpa într-o altă parte a
ariei un dam pentru vite. A continuat să sape damuri
pentru vite şi apoi să le astupe înainte de a ridica grinda,
chiar după ce tata nu mai avea în cuprinsul ariei lui nicio
vită.

Străjuia în fundul ariei un plop înalt, care mi se părea că
împunge slăvile cerului cu vârful. Cât am fost plecat la
oraş, l-au doborât cu securea. Tata l-a doborât şi cu frate-
meu Ion. A vuit plopul când s-a prăbuşit şi creştetul lui era
mai-mai să ne dărâme casa. L-au curăţat de crengi, apoi s-
au apucat să-i scoată rădăcinile. Le intrase în cap că la
rădăcina acelui plop se afla ascunsă comoara. N-au găsit
nimic…
Plopul a fost tăiat în bucăţi cu ferestrăul, spart şi ars.
Mai stau şi acum vecinii, în unele nopţi, cu ochii ţintă
spre aria noastră, pândind clipa în care vâlvorile albastre
vor licări deasupra comorii. Poate că uneori licăresc în aria
noastră vâlvorile albastre — poate nu licăresc. Nimeni nu
ştie…

Mai demult, cotrobăiam prin podul casei, se găseau acolo
527

aruncate vraişte cioburi vechi, fluiere sparte, ciurele cu
fundul găurit, mâneci de cojoc, cazmale fără coadă, topoare
rupte, ploşti bătrâne cu pântecul roşu pe care de ani şi ani
nu le mai folosea nimeni.
Toate lucrurile acestea, când eram copil, mă îndemnau să
mă gândesc la oamenii care au trăit altădată, care au săpat
cu aceste sape rupte, care au doborât copaci cu aceste securi
cu gura ştirbă şi care şi-au potolit setea cu vinul acru din
aceste ploşti cu pântecul rotund.
Mă gândeam mereu la oamenii care şi-au îmbrăcat
trupurile cu aceste pieptare cu flori care acum şi-au pierdut
culoarea.
N-aveam cu ce să mă joc. N-aveam ce să citesc, deşi
învăţasem să citesc, căutam să citesc după aceste rămăşiţe,
într-un trecut care era apus pentru totdeauna. Căutam să-
mi închipui vieţile acelor oameni din care se trăgea sângele
meu şi al fraţilor mei, oameni ale căror trupuri s-au prefăcut
de mult în pulbere, în cimitirul de sub creasta dealului.
Într-o zi, tot scormonind prin pod, am găsit un ciomag lung
şi alb. Era aşa de lucios, că mi se părea că e făcut dintr-un
os uriaş, dintr-un os pe care-l luciseră anii. L-am luat, am
coborât cu el din pod, l-am scos la lumină, l-am şters cu
poalele cămăşii de praf. Era minunat. M-am jucat cu el până
seara.
A venit tata de la câmp şi m-a văzut.
— Unde ai găsit ciomagul ăsta?
O ciudă aspră străbătea prin glasul lui.
— În pod, tată.
— Dă-l încoace.
Mi l-a smuls din mâini, a mers spre fundul ariei. Nu ştiu
pe unde l-o fi pitit. M-am mirat. L-am întrebat la masă. Mi s-a
părut că-i trecuse necazul.
— Tată, de ce mi-ai luat băţul?
— De-aia.
528

— Ăsta nu-i un răspuns. De ce mi-ai luat băţul? Era tare
frumos.
— A umblat cu el bunicu-meu, dacă vrei să afli. Nu ştie
nimeni câte scăfârlii o fi spart cu el…
Cred că l-a îngropat în pământ. Poate. Dar oricât de
adânc l-ar fi îngropat în pământ, ciomagul acela nu va
putrezi. Nu ştiu de ce mi-a rămas această credinţă. Poate
fiindcă ciomagul părea de os şi anume dintr-un os fără
moarte, dintr-un os pe care nu-l va ajunge niciodată
putrezirea. Era uşor ca un fluier fără măduvă. Era uşor şi
totuşi era greu…

Andrei se trezeşte. Simte cum mă răsucesc ca pe
cărbuni.
— Ai dormit bine, Darie?
— Am dormit.
Coborâm în arman.
Grâul a crescut până la genunchi. Peste o săptămână,
două. O să fie de trei ori mai înalt şi spicul va fi mare cât
vrabia şi cu boabele grele, pline. Astă-iarnă zăpada a fost
înaltă, a priit timpurilor. Zăpada a fost înaltă până dincolo
de hotarul la care soldaţii au continuat să se bată cu
duşmanii.
Prizonierii s-au trezit şi ei şi merg încolonaţi spre
bucătărie. În fiecare dimineaţă, înainte de a porni la lucru,
li se dă aci, ca la cazarmă, pe fundul gamelei, un fel de
zeamă neagră şi caldă, gustarea de dimineaţă: ceai fără
ceai.

E timpul în care trebuie culeasă pălămida din grâu.
Etimpul în care ţiganii încep a fi folosiţi pentru
muncă. Acum ştiu: patru sute de oameni rupţi, desculţi,
dezbrăcaţi, care au trecut iarna şi iernile de mai înainte în
valea prin care a fluierat vântul. Patru sute de oameni care
529

cresc goi în bătaia crivăţului şi în arşiţa soarelui de vară, mai
goi decât păsările care au pene, mai goi decât şerpii care au
trupul înfăşurat în solzi plumburii.
Au ieşit goi în zăpadă, acum ies goi la lucru, în soare. Peste
şatră, bulibaşa e mai mare. Bulac Bulancea îl cheamă pe
bulibaşă, bărbat cam de vârsta boierului şi — se pare — tot
atât de vânjos, tot atât de înalt, de voinic. Numai că mâinile
bulibaşei cu degetele toate îmbrăcate în inele groase şi grele,
sunt mai mari decât ale boierului ArghirArizan.
Bulibaşa nu umblă desculţ. Bulibaşa poartă cizme până
deasupra genunchilor şi carâmbii cizmelor bulibaşei sunt
bătuţi în bani de argint. Argintul s-a învechit şi a prins patin
– argint vechi. Ţintele care sunt bătute în tălpile cizmelor
bulibaşei sunt ţinte de argint. Tocurile cizmelor lui sunt de
argint. Nădragii bulibaşei, lână-n lână, galbeni la culoare, au
vipuşcă roşie şi lată. Şi brâul, cu care bulibaşa îşi încinge
trupul, e un brâu lat de o palmă şi jumătate, bătut şi el în
bani de argint. Căciula o poartă pe sprânceană, şi căciula
bulibaşei e teşită puţin într-o parte, căciulă cu pană. Are
pieptar cu flori bulibaşa şi marginile din faţă ale pieptarului
sunt şi ele prinse în bumbi de argint. În mână poartă
harapnic, şi harapnicul bulibaşei are la vârf plumb cu
colţuri.
Bulibaşa e stăpân peste şatră şi boierul nici nu se uită la
ţigani, nici nu-i scuipă-n creştet măcar. Boierul cu bulibaşa
are înţelegere pentru ţigani, aşa cum pentru soldaţii robi are
înţelegerea cu comandantul german din Turnu. El bulibaşei îi
plăteşte, şi bulibaşa din zece părţi opreşte pentru el opt, iar
două le dă ţiganilor care muncesc, pentru muncă.
Tare bogat e bulibaşa! Numai el e bine îmbrăcat din tot
sălaşul. Copiii bulibaşei sunt tot atât de goi ca şi copiii
celorlalţi ţigani. Nevasta bulibaşei este la fel de ruptă şi de
goală, ca nevestele celorlalţi ţigani. Îi face totuşi un hatâr
bulibaşa nevestei: n-o scoate la adunat pălămidă, n-o scoate
530

la seceră, n-o scoate la munci grele — o trimite prin sat să
ghicească muierilor în ghioc. Bineînţeles, nu pe degeaba —
pe mălai, pe făină. Vorba ceea: dacă nu curge tot pică. Şi
averea bulibaşei mai creşte cu ceva.
Bulibaşa a plesnit din harapnic. Auzim, de sus, de la
arman, pocnete. Ţiganii vor împânzi câmpul.
Ţiganii urcă râpile pieziş, de-a buşilea, târându-se pe
genunchi, agăţându-se de colţurile pietrelor, de rădăcinile
uscate ale ierburilor. Se află şi o potecă pe unde poate fi
urcată râpa, dar pe potecă n-are voie să urce decât
bulibaşa. Înainte de a pleca la muncă, ţiganii trebuie să
simtă greul vieţii…
Ajung cu Andrei la marginea râpilor. Ajung şi
ţiganii. Bulibaşa îi aşteaptă. Bulibaşa călăreşte un cal de
smoală, îi mai pocneşte pe unii cu sfârcul harapnicului.
Ţiganii se scarpină şi fug. Vătafii bulibaşei împart fiecăruia
postaţe de muncă. Ţiganii se strecoară prin grâu, în vârful
picioarelor, să nu rupă cumva rădăcinile. Caută firele de
pălămidă, firele înalte cu tulpina plină de ghimpi deşi,
groşi, cu vârful ascuţit. Ţiganii apucă pălămida de mijloc, o
smulg din pământ uşor, să nu smulgă odată cu ea vreun
fir de grâu. Firul smuls e ţinut în braţe, şi astfel alt fir şi alt
fir, până s-a adunat snopul. Mâinile tuciurii ale oamenilor
sângeră. Le sângeră până şi braţele. Boierul nici nu se uită
la ţigani. La ţigănci se uită. Şi încă — cu ce jind! Bulibaşa îi
plesneşte cu harapnicul. Îi plesnesc cu harapnicul pe
ţigănci, vătafii bulibaşei. Pălămida se culege cu palmele.
Grâul o să cadă din batoză, în saci, la treierat, curat,
luminat…
Înalte, albastre, zilele trec una după alta.
Înalte, fumurii, nopţile trec una după alta.
Harapnicele plesnesc ca pistoalele şi cum niciun deal nu
e prea aproape, numai malul de dincolo al Dunării, malul
bulgăresc, nu se aud ecouri…
531

Harapnicele pocnesc deasupra oardelor de ţigani care culeg
pălămida, harapnicele vătafilor. Harapnicele logofeţilor
boiereşti se aud deasupra întregului câmp unde pălămida e
culeasă de oameni oacheşi, goi, tuciurii, ieşiţi la muncă pe
moşia boierului din râpile de jos, şi de rumânii adunaţi din
opt sate.
Tarlaua pe care o plivesc prizonierii e fără harapnice —
numai cu tămâieri soldăţeşti.
Prizonierii cu fes roşu pe cap, la răsăritul soarelui, cad în
genunchi, se roagă. La apusul soarelui, cad în genunchi, se
roagă. Rumânii râd de ei.
— Degeaba vă rugaţi, fraţilor. V-a uitat şi hogea, v-a uitat
şi Allah. Allahul vostru şi Dumnezeul nostru au alte treburi
acum: privesc prin ochean pe ferestrele cerului câmpurile de
bătaie. Allah al vostru şi Dumnezeul nostru petrec şi râd de
prostiile pe care noi, oamenii, le facem. Ne încăierăm şi ne
sfâşiem unii pe alţii. Boierul — îl vedeţi? — cât a fost pe aici
stăpânire românească, i-a mers bine. Când au trecut
Dunărea bulgarii, temându-se să nu-lfure, boierul a ieşit în
calea ofiţerilor bulgari, le-a vorbit bulgăreşte şi i-a poftit la
masă. Au fost aduşi lăutari din sat. La curte, s-a încins
cheful. Boierul a scăpat neprădat.
După o zi, au venit nemţii. La fel a făcut. I-a poftit la curte,
a trimis logofeţii şi le-a adus ofiţerilor nemţi ţigănci tinere
dintre râpi, din corturi, să chefuie cu ei. Fac zurbă şi zaiafet
cu ţigănci nemţii, o dată pe săptămână la curte. Om subţire
boierul — poartă şi monoclu la ochi. A umblat prin
străinătăţi, vorbeşte multe graiuri. Ochiul pe care l-a pierdut
l-a înlocuit cu unul de sticlă. Ochiul l-a pierdut dincolo de
mări, în ţările calde, unde s-a dus să vâneze sălbătăciuni.
Oamenii care au năvălit peste noi din altă ţară şi pe care noi
am fost puşi să-i împuşcăm şi să ne lăsăm împuşcaţi de ei,
oamenii aceştia, care sunt duşmanii noştri, nu sunt şi
duşmanii boierului.
532

Iacă, au venit nemţii. Boierul le-a ieşit şi lor în faţă, le-a
vorbit pe limba lor şi a scăpat nejefuit şi de oştile nemţeşti.
Mai mult, pe noi ne-a luat robi. Îi muncim de dimineaţă
până seară şi ce avem pentru asta? Câteva frunze verzi de
tutun pe săptămână, o ciorbă şi-o bucată de
mămăligăseara. Numai oasele şi pielea au rămas de noi.
— Unde ţi-e dumnezeul dreptăţii, Ilie? Dumnezeul la care
ai fost învăţat să te închini!… Mehmet, unde e Allah al tău
să te apere? Cine îngrijeşte de cadâna ta, de copiii tăi, câţi
vei fi având?
— Patru am, bre, să-mi trăiască, răspunse Mehmet.
— Eu, unul, numai trei, spune Bălţatu I. Adam, soldat
moldovean.
Prieten bun sunt cu prizonierii. Pierd vreme printre ei şi,
când logofeţii sunt departe, ne întâlnim la marginea
lanurilor şi sporovăim. Adică ei sporovăiesc şi eu ascult.
Îi ascult şi aud lucruri pe care nu le cunosc despre viaţa
din satele lor moldoveneşti. Unii trăiesc pe lângă munte,
alţii prin ţinuturile deluroase. Dobrogenii povestesc despre
sate în care oamenii vorbesc mai multe limbi şi în care
tătari, turci, găgăuţi şi români trăiesc laolaltă, fără nicio
ceartă, fără nicio neînţelegere între ei.
— Sunt şi bulgari la noi în comună, spune Ioniţă Cârjă.
— V-aţi certat vreodată?
— De ce să ne certăm? Fiecare cu pământul, cu casa, cu
vitele, cu bucuriile şi necazurile lui. Numai în o mie nouă
sute treisprezece am avut niscaiva supărări. Bulgarii din
sat n-au primit cu bucurie vestea că ne batem cu bulgarii
de dincolo de graniţă. Dar parcă noi am primit-o cu
bucurie? Nu e păcat să te duci să împuşti oameni cu care
n-ai nimic de împărţit şi să te laşi împuşcat ori schilodit de
ei, aşa fără nicio pricină? Mare păcat!… Dar nu noi
hotărâm… Hotărăsc alţii. Ne-au scos atunci, ca şi acum,
din bârloagele noastre jandarmii. Am mers. Dacă am fi
533

avut capul deschis, să judecăm şi să vorbim şi să hotărâm
noi, n-am fi avut ce căuta în războiul cu bulgarii… Ne-am
ales cu holera…

Muncesc la culesul pălămidei cu ţiganii, cu ţigăncile, cu
puradeii la un loc. Vătafii nu mă lovesc. Nici logofeţii. Sunt
un fel de argat la conac, bun la toate. Curăţ ieslele, mătur
grajdurile, ajut bucătarilor la mestecatul mămăligilor, la
împărţitul ciorbei. Îmi prinde bine munca. Învăţ o mulţime
de lucruri şi gândesc că mai târziu deprinderea cu orice fel
de necazuri îmi va fi de folos. Ţiganii nu se sperie de
ciomege, de bice, de ocări. Le sângeră spinarea, mâinile,
picioarele… Blestemă pe limba lor, apoi, tot pe limba lor,
încep a cânta. Uneori cobor seara cu ei jos, între râpi. La
început m-au cam ţinut deoparte, dar când au văzut că
mănânc cu ei dintr-o strachină, că în jurul focului stau, caşi
ei, pe vine ori lungit pe burtă şi mă scarpin de purici fără
fereală, aproape că au început a mă socoti de-al lor. Cu
Tănase Fier-Rău, băieţandru ceva mai în vârstă ca mine, m-
am împrietenit. Chira o cheamă pe sora lui Tănase Fier-Rău.
Să tot aibă treisprezece ani, dar pare de optsprezece. Obrazul
uşor îi bate în galben şi ochii albaştri îi sunt. I s-au revărsat
sânii, parcă ar fi născut şi alăptat. Intră în cort şi se-ntoarce
cu ghiocul bunică-sii — un ghioc mare, lucios, cu buze
cenuşii, răsfrânte. Se lungeşte lângă mine, în iarbă.
— Pune ghiocul la ureche!…
Îl pun.
— Auzi ceva?
— Aud… Auie ca o apă îndepărtată, care ar curge printre
maluri de piatră.
— E ghioc adus de la Mărul Roşu… înainte de a începe
războiul, colindam cu sălaşul prin lume. Am ajuns până în
ţara turcilor când eram mică. Acum nu mai umblăm. Ne-a
vândut bulibaşa munca boierului. Vrei să-ţi ghicesc în
534

ghioc?
— Ghiceşte-mi…
Focurile pâlpâie sub căldări în care fierbe mămăliga, sub
oale în care e gata să dea în clocot ciorba de lăptuci. , A
scăpătat de mult soarele. Deasupra, cerul clatină stele
mărunte, roşii, galbene. Chira are mijloc subţire şi picioare
lungi. Descântă ghiocul şi face semne în jurul lui.
— Ai cincisprezece ani, aşa spune ghiocul…
— Cincisprezece am…
— Ai ochii albaştri-verzui. Aşa spune ghiocul…
— Am ochii albaştri-verzui… Nu mi-am văzut niciodată
ochii…
— Niciun om nu poate să-şi vadă ochii…
— Nu poate…
— Trăieşti singur în câmp, aşa spune ghiocul!…
— Singur în câmp…
— Nu eşti ca toţi băieţii, aşa spune ghiocul…
— Nu sunt ca toţi băieţii… Ştiu, şchiopăt când merg…
— Ai vrea să strângi în braţe o fată…
— Aş vrea…
— O ţigancă…
— O ţigancă!…
— N-o cheamă Chira… Chira e logodită…
— Logodită?
— Da, logodită…
— Cu cine?
— C-un ţigan chipeş…
Afurisita! Râde. Râde şi-mi arată toţi dinţii ei mici şi albi,
ca mâzga de lăptucă. Obrazul Chirei e luminat. De flăcările
focului e luminat chipul Chirei. Încep şi eu să râd, ca să
nu rămân de ruşine. De fapt nici eu singur nu-mi prea dau
seama de ce se întâmplă cu mine. Îmi place Chira şi, când
stau aproape de ea, mi se pare că ea singură îmi
stăpâneşte gândurile, că numai pe ea o doresc. Dar când o
535

văd pe Zambila, încep a o uita pe Chira. Bag de seamă că
Zambila îmi place şi mai mult, şi că, dacă ar sta în puterile:
mele să hotărăsc, Zambila ar fi aleasa…
Când mă aflam la Ruşii-de-Vede — la toamnă se va împlini
anul de când am plecat de acolo — şi slugăream laBănică, mi-
a plăcut o fată. Ţinea taică-său birt pe uliţa lăturalnică pe
care mă întorceam din târg spre casa măruntă a jupânului.
O vedeam câteodată în prag. Avea ochii verzi şi obrazul
rotund, bălan. Îmi surâdea. Într-o seară mi-a întins două
zarzăre coapte:
— Ia-le, mi-a spus, şi mănâncă-le. Mă cheamă Zoica…
A strigat-o un glas muieresc, mânios, de după tejghea. ..Am
aflat mai apoi că era copil de suflet, că o puneau să frece
scândurile şi-o băteau până la leşin părinţii vitregi, chipurile
s-o înveţe să se poarte. Îşi primea zilnic porţia ei de
chelfăneală… N-am mai vorbit cu fata bălană de atunci, dar
n-am uitat-o. Mi se pare uneori că-i aud ţipetele. Alteori ca
prin vis îi văd zâmbetul, îi aud glasul:
— Ia-le şi mănâncă-le…
Au fost dulci zarzărele. Erau răscoapte…
— Ţi-a ghicit în ghioc? mă întreabă Tănase.
— Mi-a ghicit…
Râdem toţi trei.
— Dacă rămâi până la toamnă la arman, o să te chem la
nuntă, spune Chira.
— Poate rămân…
— La toamnă mă mărit…
N-o întreb cu cine…
Ţiganca scurtă şi groasă, ca soacra soră-mi Evanghelina,
care a mestecat mămăliga şi-a răsturnat-o pe masă, ne
îmbie:
— Hai, veniţi la masă!…
Ne ducem şi ne aşezăm în jurul mesei… Mâncăm… Ciorba
de buruieni e bună.
536

— Am acrit-o cu corcoduşi, spune groasa.
Acasă, mama acrea şi ea ciorba de ştir, de ştevie, cu
corcoduşi pe care eu le culegeam din pom — cu corcoduşi
verzi, acre. Mâncăm corcoduşi şi zarzăre crude până mi se
strepezeau dinţii. Primăvara, mâncăm cleiul pe care-l
găseam uscat, ieşit prin plesniturile cojii, pe tulpinele
zarzărilor, ale corcoduşilor.
— Mai vrei ciorbă?
— Da…
Urc râpa spre conac, târându-mă. N-am vrut să ocolesc,
să caut poteca. Pieptiş urc râpa. Mă ţin cu mâinile de tufe,
fac un pas, caut altă rădăcină, mă prind de ea, să nu
lunec. Ajung, ostenit, pe creastă. Om se apropie de mine
prin întuneric. Port totdeauna la brâu un cuţit scurt, cu
două tăişuri, cu mâner de os. În teacă de piele îl păstrez.
Pun mâna pe cuţit.
— Care eşti, mă?
— Om bun…
S-a depărtat o clipă omul, s-a oprit.
— Aş vrea să-ţi spun ceva, argatule…
— Spune-mi…
— Să nu te legi de Chira…
Îl chem mai aproape. Omul vine lângă mine, la un pas. E
un ţigan înalt. Subţire. Îl cunosc. Aproape gol, omul.
— Hai să stăm de vorbă!
— Să stăm…
— Nu eşti Dudulică? Fierarul?
— Dudulică sunt.
— Măi Dudulică, n-am nimic cu Chira. N-am nimic cu
nimeni… Nu-mi arde ce crezi tu că-mi arde…
— Te duci la Chira la cort. Cam des te duci, argatule…
— La Tănase mă duc, nu la Chira…
— Dar vorbeşti şi cu Chira…
— Vorbesc…
537

— E logodită cu mine…
— Îmi pare bine, pari un băiat de treabă… însoţeşte-mă
până la conac, Dudulică!…
E mai înalt decât mine Dudulică. Şaptesprezece-
optsprezece ani să tot aibă.
— M-a poftit Chira la nunta voastră, la toamnă –dac-oi mai
fi pe aici…
— Vrei să pleci?
— Poate…
— O să plecăm şi noi, după ce s-o termina războiul…Până
atunci ne-a legat bulibaşa de moşia boierului…
— Ţi-e teamă să n-o pierzi pe Chira?
— S-a legat logofătul Andrei de ea…
— O să-i spun să se astâmpere…
— Dacă nu se astâmpără, o să se pomenească într-o
noapte cu şişul meu între spete…
— Atât de mult o iubeşti pe Chira, că ai putea să omori un
om pentru ea?
— Mult…
— Chira ştie?
— Ştie. Şi-i place să mă întărâte. Am s-o bat după nuntă.
În fiecare zi am s-o bat…
— De ce?
— Muierea nebătută e ca moara neferecată…
— Parcă spuseşi c-o iubeşti!…
— Tocmai de-aia…
— O să-ţi facă farmece şi n-o s-o mai baţi…
— Farmece!… În farmece cred rumânii, noi ţiganii nu
credem…
Ne despărţim. Câmpul, legănat de vânt, foşneşte. Răsare
luna, rotundă, roşie.
— Îl omor pe logofătul Andrei, dacă se mai leagă deChira!…

Sus, pe deal, la arman nu sosesc scrisori, nici
538

jurnale. Totuşi, din om în om, din gură în gură, aduse
parcă de vântul care mereu bate, şi când nu bate adie, vin
veşti de tot felul. Muierile şi rumânii din sat şi prizonierii
au aflat că dincolo de hotarul Moldovei, în Rusia, oamenii
care muncesc în fabrici, soldaţii şi ţăranii s-au ridicat,
sătui de război şi de asuprire, împotriva stăpânirii, şi au
făcut revoluţie. Se vorbeşte că s-ar fi răsculat şi trupele
ruseşti din Moldova împotriva stăpânirii ţariste şi că n-ar
mai vrea să se bată.
— Şi noi ne-am răsculat la nouă sute şapte, spune
soldatul Anton Dicu, din Moldova de Jos. Am ars conace
boiereşti şi-am băgat spaima în boieri, în ciocoi. N-am
izbutit… Am plătit cu sânge şi suferinţă răscoala… N-am
fost uniţi… Nu ne-am ridicat cu toţii deodată… Au ucis
boierii prin sate pe cine au vrut să ucidă, după răscoală…
— La noi, începe a povesti soldatul Manole Zmeu,
dinMoldova de Sus, după răscoale, am muncit şi-am trăit
mai greu ca înainte de răscoale… A trebuit să muncim
însutit pentru ce-am stricat în câteva zile de răzvrătire… Şi
ce stricasem? Dădusem foc la nişte şuri de paie… Când să
ajungem la conac, ne-a întâmpinat armata cu gloanţe…
Dar se cheamă că ne răzvrătisem. Ciocoiul ţinea şi
cârciumă în sat. Unii oameni se duceau şi beau, aruncau
pe tejghea, pentru spirt, ce câştigau, tot ce câştigau… Alţii
ocoleau cârciuma cu otravă. Trimiteau copiii să le cumpere
tutun. De mult îi luase moşierul la ochi. Acum avea prilejul
să se răzbune. S-a răzbunat. I-a trecut pe listă ca fruntaşi
ai răscoalei, pe ei şi pe învăţătorul care-i îndemna pe
oameni să nu calce pragul cârciumii… N-au ajuns nici
plugarii, nici învăţătorul la judecată. I-au bătut ofiţerii, i-
au purtat prin sat legaţi şi plini de sânge, pe urmă i-au
împuşcat…
— Eram om în putere, când cu răscoalele… vorbeşte, ca
şi cum în acest ceas de seară n-ar mai putea să-şi păstreze
539

în el amintirile, rezervistul Dragomir Trofim. Sunt zece ani de
atunci… M-am aruncat în foc, după ce chibzuisem bine ce
fac, cu toată nădejdea. Acum e acum, îmi spuneam…Să le
venim de hac boierilor… Boierului din satul nostru i-am
venit de hac. Era cam la începutul răscoalei. Om curajos, nu
s-a temut, n-a căutat să se ascunză măcar. Am pătruns, tot
alaiul, în curtea lui. Ne-a privit din cerdac.
— Ce vreţi, oameni buni?
— Pământul îl vrem, că noi îl muncim. Pământul… Ia-ţi
catrafusele şi pleacă la oraş…
— Eu? De ce să plec? E moşia mea!…
— Te-ai ivit cu ea în palmă din maică-ta, când ai venit pe
lume?
— Dobitocilor, ne-a spus, pe ce lume trăiţi! Ţara are o
lege…
Ne-am îmbulzit spre cerdac. Avea puşca de vânătoare
lângă el. A descărcat-o în norod. Au murit două muieri — una
era nevastă-mea… N-am fugit. Dimpotrivă. Am sărit pe el, l-
am tras în curte, l-am omorât cu ciomegele. Armata a venit
cu tunurile. Ne-am ascuns în pădure… O săptămânăau
bătut tunurile. Până n-au ars, până n-au dărâmat satul, n-
au tăcut… Au înconjurat pădurea, ne-au prins… Am tăiat
cinci ani bătuţi pe muche sare, la ocnă…
— Dacă vor izbuti oamenii de acolo să ducă la bun sfârşit
revoluţia din Rusia, socotim că s-o întinde şi la noi, c-o fi şi
la noi mai bine…
— Nu se poate să nu izbutească. Sunt şi soldaţii de partea
revoluţiei, cu arme… Au arme oamenii şi stăpânirea veche a
căzut. A căzut şi împăratul!…
— Războaiele aduc uneori căderea împăraţilor…
Prizonierii stau aşezaţi pe vine lângă foc. E cald. Vara a
început. Oamenii totuşi nu se pot despărţi de foc… Lângă
foc, nu te simţi singur. Focul e viu, ca inima care bate…
— Ce-o mai fi făcând acasă, la noi în Dobrogea, Maranda?
540

Am lăsat-o cu patru copii şi un găvan de mălai pe fundul
sacului. Al cincilea copil era pe drum — băiat ori fată — aş fi
vrut o fată, că băieţi am patru, să-mi trăiască…
Nu-i răspunde nimeni soldatului prizonier Istratie Hulub.
Nimeni nu ştie ce-o mai fi făcând, în îndepărtatul sat
dobrogean, Maranda, dacă mai e vie ori dacă, în
învălmăşagul luptelor, care s-au dat pe acolo, n-o fi murit
cu copii cu tot. Nimeni nu are nicio veste de la ai lui. De
altfel,Istratie Hulub nici n-aştepta răspuns de la cineva. Cu
glas tare şi-a spus gândul care-l frământă şi-l roade, care-
lmănâncă şi-l macină. Gândul lui — la fel cu gândurile
celorlalţi…
— Mă visam azi-noapte că pogor devale, cu pluta,
peBistriţa, la noi, în Neamţ. Mă apropiam de Toance,
auzeam vuietul apei, eram tot încordat. Mulţi plutaşi se
prăpădesc la Toance, dacă pluta nu e bine cârmuită, dacă
se desfac legăturile şi se risipesc în vârtejul alb
trunchiurile. Am ajuns. În cădere, m-a prins bulboana. M-
am trezit gâfâind, lac de sudoare. O fi ajuns vreun necaz
până la pragul casei mele…
Eu n-am văzut niciodată munţii. N-am văzut nici marea.
Numai câmpul. Şi balta. Şi Dunărea. Întreb:
— Ai casă în munţi, nene Nichita?
— În munţi, la poalele pădurii, casă cu odaie şi tindă,
casă de bârne, veche, moştenită din bătrâni. Iarna lucrez la
ferăstraie, la Piatra. Vara sunt plutaş. Nu-mi văd nevasta
toată iarna. Drumul e zăgăzuit de zăpadă. Satul e risipit pe
coastă. Nici de la o casă la alta nu se poate umbla cu
lunile. Vine dihania până sub fereastră. Mâşie cu nările
urma omului, pleacă pocâltită de foame. Nevasta rămâne
singură, cu copiii. Mi-a murit o dată un copil. Era
măricel. Iarna a murit. L-a înfăşurat nevasta în sac şi l-a
pus în pod, la frig. L-am îngropat primăvara, când s-au
topit zăpezile şi s-au scurs apele, de sfintele Paşte. Atunci
541

m-am putut duce acasă. Îi cumpărasem băiatului straie şi
opinci de la oraş. L-am îmbrăcat cu ele şi l-am dus să
doarmă în pământ. Aşa se întâmplă la noi. Moare careva, îl
urci în pod şi aştepţi primăvara să-i faci sicriu şi să-l îngropi
cu popă la cimitir. Dacă te bolnăveşti, Dumnezeu cu mila, n-
are cine să-ţi aducă leacuri…
Se uită în flăcările vii ale focului. Tace. Toţi tac, de parcă
au lespezi de piatră aşezate deasupra sufletelor. Reia firul
vorbei:
— De mine şi de alţii ca mine, care se cheamă că suntem
plutaşi, oameni mai de curaj, care ne punem viaţa în
primejdie ori de câte ori o pornim în jos, se cheamă că e mai
bine. Trăim ori murim înecaţi în câteva clipe. Dar oamenii
care vieţuiesc mai sus decât noi, mai aproape de vârful
muntelui, în pădure, o duc mai rău. N-au nici măcar colibe.
Trăiesc în bordeie, în inima pădurii. Cât e iarna de lungă, şi
în munţi iarna e mai lungă decât la câmp, chiar dacă e ger
de crapă pietrele, ies la tăiatul copacilor. Rămân de timpuriu
betegi, cu mâinile şi cu picioarele degerate. Mai rămân şi
orbi, din pricina fumului. Bordeiele n-au coş. Curge fumul pe
uşă. Tot pe uşă pătrunde şi gerul. Te culci lângă foc. Pe o
parte te prăjeşte jarul, pe alta te înţeapă cu undrele reci
frigul. Din obişnuinţă, te răsuceşti mereu în somn, ca o
pasăre prinsă în laţ şi străpunsă de frigare… Când nu mai
sunt buni de muncă, tofologi de picioare, cerşesc, milogi, pe
la colţuri de stradă. Vezi, când te uiţi la cei mai nefericiţi
decât tine, parcă te bucuri puţin. Dar când te gândeşti la cei
care huzuresc în belşug fără să asude, parcă-ţi vine să ridici
bâta şi să crăpi scăfârlii… Nu mă mir că dincolo de hotar,
spre răsărit, s-a ridicat norodul de jos. S-or fi săturat şi pe
acolo oamenii cei mulţi de lipsuri şi împilare…
Focul, mereu răvăşit, pâlpâie. Vântul risipeşte fumul
albastru, subţire.
— Dacă e pe lumea asta o dreptate, o să ajungă ea odată şi
542

odată până la noi, îngână Istratie Hulub.
— Dreptatea nu vine niciodată singură. Omul trebuie să
se bată pentru dreptatea lui. Oamenii dinspre răsărit se
bat pentru dreptatea lor. Nu aşteaptă să le pice din cer…
La asta trebuie să ne gândim şi noi, spune plutaşul, şi,
când o sosi ceasul, să pornim cu cap treaba…
— Să ne gândim…
Cu plutaşul Nichita mă plimb deseori seara prin preajma
armanului. E un om mărunt, negricios, păros. De când a
căzut prizonier la nemţi poartă barbă.
Glumesc:
— Vrei să te faci popă, nene Nichita?
— Să mă ferească sfântul!…
— Atunci de ce ţi-ai lăsat barbă?
— Şi-au mai lăsat şi alţii…
Mi-e drag Nichita. Îmi povesteşte despre munţi, despre
ape repezi şi limpezi, despre cerbi şi capre negre.
— Uneori urcă muntele, după vânat, cete de boieri. Se
uită la noi, ne fotografiază casele, nevestele, copiii. Îi auzi:
„Ăştia trăiesc lângă pădure, la aer curat. Noi la oraş. ”Nu
mai pot de graşi… Pe ăştia, măi băiatule, pe ăştia noi ar
trebui să-i strivim cu călcâiul, ca pe nişte viermi. Eu socot
că dacă la hotarul de răsărit s-a aprins revoluţia, li s-a
apropiat sorocul şi boierilor de la noi… De s-ar termina
odată războiul ăsta afurisit… Gândeşte-te şi tu: munţii i-a
făurit Dumnezeu, când a făurit cu mâinile lui
pământul. Sămânţă copacilor pe munţi tot Dumnezeu a
aruncat-o, cu puterea lui. Tot lanţul munţilor e stăpânit de
câţiva oameni de la Piatra şi de la Iaşi. Ferăstraiele din vale
sunt tot ale lor. Copacii cresc singuri în ploaie şi soare.
Câştigul îl iau stăpânii munţilor. Oamenii care doboară
copacii pier schilozi, câţi nu pier, înainte de a deveni
schilozi, de foame. Ne canonim şi noi, cei care cărăm
buşteni cu pluta şi muncim la ferăstraie… Ne mor copiii.
543

N-avem o scândură pentru sicriu… M-am visat acasă… Asta
nu-i a bună… Poate nu mai apuc s-ajung acasă… Vezi,
atunci, înainte de război, mi-a murit băiatul cel mare, în
toiul iernii. Nevasta a avut grijă de ceilalţi… Dacă s-ar fi
întâmplat să-mi moară nevasta, în casa înecată de zăpezi, mi
s-ar fi stins în câteva zile toţi copiii, de foame. Unora li s-a şi
întâmplat asta…
— Acum e vară, nene Nichita. Poate până la iarnă ajungi
acasă…
— Poate, dacă aş izbuti să fug şi să mă strecor dincolo,
printre linii.
— De ce nu încerci să dezertezi?
— Uneori sunt ispitit s-o şterg de aici. Mă tem însă că,
dacă ajung dincolo de front, la ai noştri, sunt trimis iar în
linia de foc… M-am scârbit de război… N-aş vrea să mor
acum. De întâlnirea cu moartea, oricum, nu scapi. După
război, o să fie nevoie de mulţi oameni zdraveni, dacă
răscoala de dincolo de hotar se întinde până la noi. Da, da…
O să fie nevoie de o sumedenie de oameni zdraveni. O să fie
treabă de făcut, nu glumă…
E pământie faţa lui Nichita. Pământii îi sunt şi mâinile.
— Sunt frumoşi munţii, adaugă el. Apele sunt reci şi
limpezi. Dacă am putea trăi mai bine…
S-a pogorât peste câmp, peste conac, apăsarea…

Istratie
Hulub
e
din
Dobrogea.
Vorbeşte
şi
tătăreşte. Jumătate din satul lui e locuit de tătari…
Dobrogea… Rostesc cuvântul! Sunt cuprins de dorul de a
călători, de a merge cât mai departe de ţinutul acesta pe care
îl cunosc cum îmi cunosc podul palmei, de a vedea mereu
lucruri noi, de a întâlni mereu alţi oameni, de a trece pe sub
privirile mele cât mai multe, cât mai neobişnuite privelişti.
Am citit în anii cât am învăţat la şcoala primară tot ce mi-a
căzut în mână: despre oameni care nu seamănă cu cei de pe
544

aici, despre ţări care au altă înfăţişare decât ţara aceasta.
Am dat o dată peste o carte cu pagini puţine. Am văzut
acolo poza unui băiat de vârsta mea, care era nu numai
desculţ, ci despuiat de-a binelea, înfăşurat cu o cârpă în
jurul şoldurilor, cu un baston mare şi gros, sculptat cu
flori, în mână, şi cu o sumedenie de pene ciudate în părul
creţ, stufos ca o steblă de măceş. Dedesubtul pozei scria:
Abu, regele din Ulala.
Multe lucruri am citit, multe din cele citite le-am
uitat. Nu ştiu de ce, chipul regelui din Ulala, imaginea lui
Abu, mi-a rămas în minte.
Am sorbit cartea din scoarţă în scoarţă. Am aflat căAbu
era regele insulei Ulala — am vrut să ştiu unde se află
această insulă. M-am dus la dascălul meu, i-am arătat
cartea, l-am întrebat. Mi-a răspuns:
— În Mările Sudului, în apropierea insulei Suwa…
Mările Sudului, cu insule de corali, mările totdeauna
calde, ţinuturile totdeauna calde, unde oamenii umblă
aproape goi tot timpul, unde oamenii pot trăi cu ceea ce le
dăruiesc plantele şi arborii…
M-am strecurat pe furiş, în timpul vacanţei, în podul
şcolii, şi am găsit acolo o hartă veche a Mărilor Sudului. Am
scuturat-o de praf, m-am dus cu ea la învăţător. L-am
rugat să-mi dăruie harta. Mi-a dăruit-o! Am dus-o acasă,
am atârnat-o într-un cui, pe peretele casei…

A fost una din cele mai mari bucurii ale copilăriei
mele. Zile întregi priveam cu ochi mari harta, citeam
numele insulelor, măsurăm distanţele dintre ele cu
degetul, căutam să-mi închipui cum vor fi arătând la
înfăţişare.
Am găsit şi insula Ulala, am găsit şi alte insule cu nume
tot atât de legănate. Multe nopţi n-am dormit, călătorind
cu închipuirea. Apoi dintr-o dată m-am simţit obosit de
545

atâtea călătorii. Mă gândeam dacă voi putea să fac vreodată
în realitate drumurile pe care le-am colindat cu gândul.
Poate le voi face, îmi spuneam, poate nu le voi face. Poate că
ar fi bine nici măcar să nu le mai fac. Visul, lucrurile la care
te gândeşti prea mult, şi pe care ţi le închipui într-un anumit
fel, poate e mai bine să nu le întâlneşti niciodată aievea.
Cât mă aflasem la oraş, la tăbăcărie, la „Înger”, la Bănică
cel încrucişat, mă pomenisem uneori, mai ales noaptea,
gândindu-mă îndelung la părinţii mei, la fraţi, la surori. Cu
duioşie, cu dulceaţă, mă pomenisem gândindu-mă. Şi cu dor.
Apoi mă reîntorsesem pentru un timp acasă. Mama mă
întrebase dacă mi-e foame şi mă lăsase să-i aştept, flămând,
pe ceilalţi. Nu se ridicase să-mi dea să îmbuc, mai înainte, o
bucată de mămăligă. Fraţii şi surorile se repeziră asupra mea
să-mi smulgă puţinii bani pe care-i câştigasem la jupâni. Mă
loviseră cu batjocura lor. Şchiopule, îmi strigaseră… Dorisem
să ascult foşnetul plopului. Plopul fusese tăiat, prefăcut în
cenuşă. Poate că dacă l-aş fi găsit întreg, fremătând în vânt,
freamătul lui nu mi s-ar fi părut uscat, fără farmec. Aşa
cugetam uneori, în ceasuri de oboseală, când tristeţea mă
învăluia, mă copleşea ca o ceaţă vânătă, întunecată, amară.
Îmi dădeam seama că, dacă mă voi lăsa prins în această
plasă, voinţa mea va slăbi, puterile mele se vor micşora, voi
luneca din ce în ce mai jos şi voi rămâne totdeauna, cât voi
avea zile, undeva pe fund, să mă târăsc, moale şi orb, ca o
râmă. Îmi încordam voinţa, aruncam, ca pe o zeghe umedă,
tristeţea, căutam lumina şi bucuria şi cântecul. Cădeam în
cealaltă parte a cumpenei.
Nimic nu mi se părea acum cu neputinţă de atins. Voiam să
ajung într-un oraş mare, să lucrez şi să învăţ, să cunosc
viaţa şi oamenii. Voi ajunge în oraşul mare, voi ajunge, îmi
spuneam, mai curând sau mai târziu, voi ajunge totuşi.
Repetam în gând frazele acestea şi simţeam cum încrederea
în puterile mele mi se răspândeşte în întreaga fiinţă.
546

Mergeam cu gândul înflăcărat mai departe. Mai târziu voi
călători de-a lungul şi de-a latul pământului, nu numai cu
imaginaţia, ci în realitate. Voi căuta să urc, treaptă cu
treaptă, scara care duce spre lumină… Puneam degetul pe
hartă şi luam hotărâri: aci voi rămâne şase luni, aici o lună
numai, dincoace un an întreg. Până la douăzeci de ani va
trebui să fi ocolit cel puţin o dată pământul, să fi văzut mii
şi mii de chipuri omeneşti diferite… îmi ardea capul. Îmi
ardea inima. Flăcările gândurilor mele se înălţau până la
stele, treceau dincolo de stele, înfăşurau în aripile lor
uriaşe universul.
— Ce te-oi fi zgâind atâta la pânza asta, măi? Ai căpiat?
Frate-meu Ion mă readucea cu picioarele pe pământ.
— Poate oi fi căpiat, îi răspundeam, dar ce ai tu cu mine?
— N-am nimic cu tine, dar îmi pare rău că te-ai zăltat la
minte…
— Să nu-ţi mai pară…
— Uite că-mi pare…
— Lasă-l cu ale lui, Ioane, o auzeam pe mama.
Mă lăsa într-ale mele frate-meu. Un ceas. Pe urmă iar se
lega de mine:
— Dar ţiganul ăsta borţos cine e?
— Un rege…
Îl podidea râsul.
— Despuiatul ăsta?
— Da. Un rege măsliniu, dintr-o ţară cu oameni măslinii
la faţă…
— Te-ai cănţit rău, băiatule, rău de tot te-ai cănţit la
cap…
— M-am cănţit. Ce-ţi pasă ţie?…
— Îmi pasă…
— Du-te dracului…
Mă alegeam cu două palme…
— Să nu mă drăcui, că-ţi rup oasele, şontorogule…
547

Răbdam totul pentru regele Abu din Ulala…

Nu l-am uitat pe regele din Ulala, pe regele Abu. Nu-lpot
uita: vioi, cu cercei mari, ca nişte belciuge, atârnaţi de
urechi, mari cât brăţările pe care le poartă la mâini fetele.
Pene în părul lui, pene viu colorate cum n-am văzut — şi băţ,
care s-ar putea să fie semnul puterii lui. Burta regelui din
Ulala, umflată ca o tobă, neagră ca pielea de capră. Picioarele
regelui Abu, subţiri ca fusul, strâmbe.
Regele din Ulala! Poate se hrăneşte cu carne de om,
gândeam, ori poate îşi pune ostaşii să arunce cu suliţele în
supuşi…
Atunci inima mi se golea de orice dragoste pentru băiatul
pe care poza mi-l arăta negru, dar despre care în carte se
spune că e măsliniu. Cum se goleşte o cofă de apă când o
răstorni, aşa mi se golea inima de dragoste pentru Abu. Dar
cofa se umplea cu altă apă proaspătă. Poate că nu e Abu
decât robul unui vrăjitor tâlhar şi bătrân… Un copil nu poate
conduce o ţară…

— Ce îngâni acolo? mă întreabă Andrei.
— Nimic!…
— Măi, şi tu vorbeşti în somn?
— Nu. Cred că nu. Câteodată însă uit că nu sunt singur şi
vorbesc cu glas tare. Vorbesc cu mine însumi.
— Spuneai că ai citit ceva cărţi?
— Câteva.
— Ţi-au plăcut?
— Unele mi-au plăcut.
— Vezi, spunea Andrei, pentru mine e o mare suferinţă
învăţătura. Tata are pământ, dar suntem prea mulţi copii.
M-a trimis la carte. Vreau să devin contabil. Când citesc, m-
apucă durerea de cap. Ce-i trebuie omului atâta carte?
Andrei e mai mare cu patru ani decât mine. E un băiat
548

frumos, cu ochi negri. I-a răsărit mustaţa. Îl simt cum se
ridică noaptea din pat, cum iese pe uşă în vârful
picioarelor, cum coboară scările. Atunci ştiu că Amos e
trimis deAndrei de cu seară să aducă mărunţişuri de la
curte. Ştiu că Ilonca e singură.
Alteori îl văd pe Andrei cum o ia razna, cum dă pinteni
calului, cum aleargă spre pădurea de floarea-soarelui
vecină cu lanurile de grâu în care ţiganii plivesc
pălămida. Apucă o ţigancă tânără, o muiere ori o fetişcană,
din grămadă, şi intră cu ea în leasă, la umbră. La
întoarcere nu mai dă pinteni calului, îl lasă să meargă în
voia lui. Fluieră. A bucurie fluieră Andrei…
— Tu o ştii pe Zambila?
— O ştiu…
— Mi-a spus că vrea să vină deseară la conac.
— Am să mă duc să dorm deseară la prizonieri.
— De ce? Poţi să rămâi. Am să plec eu…

S-a sfârşit cu plivitul. Ţiganii au fost trimişi la baltă — au
şi pe acolo munci de împlinit. Le-au împlinit. Se întorc în
cârduri la şatrele lor — negri, sleiţi de osteneală.

Satul se întinde sub coastă, cu uliţi înguste şi lungi şi
întortocheate. Lângă sat, apa Călmăţuiului, apoi lunca, şi
dincolo de luncă, ogoare. Ca să ajungi la baltă, trebuie să
mai mergi o bucată bună de drum… Andrei m-a trimis la
baltă cu căruţa, să aduc peşte la conac. Caii sunt galbeni-
şargi, voinici. Ca să-şi muncească şi mai bine moşia, să
aibă recolte mai bogate, să câştige mai mult, boierul, deşi
are vite, a cerut şi nemţilor vite de jug, vite de ham! Au
bătut nemţii satele, au cules vite, le-au adus boierului…
Şi lapte de pasăre i-ar aduce nemţii boierului, dacă le-ar
cere…
Să-mi ţină de urât, să-mi ajute la treabă, merg cu
549

mineDudulică şi Fier-Rău. Domol se târăşte căruţa largă.
Nicio grabă n-avem. O să dormim la pescari, în zori o să
încărcăm căruţa, o să plecăm pe drum de întoarcere. Pe
poarta conacului o să intrăm pe la amiază.
— Diii, galbenul!… Diii, şargul!
— Nu-i zori, Dudulică…
— Nu-i zoresc, dar dacă nu-i atingi cu biciul, adorm…
La marginea drumului, a crescut din pământ o pădure de
cruci de lemn…
— Pe lunca asta, toamna trecută, când au intrat nemţii, s-
a dat o bătălie grozavă. Am auzit împuşcăturile dintre râpi.
După ce a trecut lupta, ne-au dus vătafii cu ordin de la boier
să îngropăm morţii… I-am îngropat. Pe români i-am
îngropat. Nemţii şi-au îngropat morţii lor. Pe urmă au plecat
mai departe.
— Cum a fost bătălia, Tănase?
— Urâtă… Ai noştri — un regiment de roşiori, cu lănci şi
săbii — se retrăgeau pe valea Dunării dinspre zăvoaie,
dibuiau drumul spre Bucureşti. Ar fi putut scăpa cu zile. N-
au scăpat… Le-a tăiat calea o coloană germană care trecuse
la noi, din Bulgaria, pe la Zimnicea. Colonelul care comanda
roşiorii n-a vrut să facă niciun ocol… Nemţii au săpat
şanţuri, au pus mitralierele în bătaie, de la adăposturi.
Colonelul a poruncit să fie ocupată poziţia germană pieptiş.
Au pornit-o în iureş roşiorii cu lăncile în cumpănire. I-au
secerat nemţii… Câţiva soldaţi au descălecat şi-au luptat, de
după dâmburi, cu carabinele… Aşa se face că au murit şi
nemţii. Colonelul şi aghiotanţii rămăseseră deoparte să
privească lupta. S-au predat. Au făcut jaf de oameni. Caii i-
am înmormântat mai departe, după ce le-am luat pieile şi le-
am dus la conac, să aibă boierul din ce da opinci pentru
slugi.
Cimitirul e cât trei cimitire la un loc. Crucile s-au şi
învineţit de ploi, au început a crăpa de soare…
550

— Începuseră a duhni şi caii şi oamenii…
Printre cruci, în cârduri, ciugulesc iarba grasă gâştele
satului…
— Acum ajungem în Lacrima, şopteşte Dudulică. Uite-
o!…
Lacrima se cheamă satul de pe malul bălţii spre care
mergem — satul de pescari…
Colibe în care se intră pe brânci, şoldii, acoperite cu
stuh, fără coş — pe uşă iese fumul — pe care mă mir că nu
le spulberă vântul care aici, lângă apă, suflă mai aprig, în
jurul colibelor, oboare pustii, un salcâm-doi pe la porţi, ici-
colo o găină costelivă, un porc râios, numai piele şi păr
ţepos… Pe prispe, copii întinşi la soare, goi, ori acoperiţi cu
zdrenţe. La capetele lor, tiugi cu apă. Se ridică unul,
întinde spre tiugă două mâini galbene, subţiri, prinde
tiuga, o duce la gură, udă buzele…
— Friguri, murmură Fier-Rău. Toţi copiii sunt bolnavi de
friguri în Lacrima…
La răscruce oprim şi adăpăm caii la fântână… Caii
gudură coamele, scutură boturile calde… Apa e sălcie,
amară aproape… Pe fundul fântânii, plutesc gunoaie… O
bătrână vine bălăbănindu-se. Ne roagă:
— Umpleţi-mi, maică, urciorul cu apă… Nu pot scufunda
ciutura… Nu mă mai ţin puterile…
Îi împlinim voia. Îi arunc o întrebare:
— Unde sunt, maică, oamenii din sat?
— La baltă. I-au scos logofeţii să secere stuhul…
Balta — nici n-o cuprinzi toată cu ochii — are stuhărişuri,
trestie, papură, pipirig. Acum în toiul verii trebuie tăiat şi
adus la mal stuhărişul. Rădăcinile pline de viaţă dau
lăstare noi. La toamnă se mai seceră o dată stuhărişul…
Oprim căruţa şi privim. Până departe, oameni despuieţi,
intraţi în apă până mai sus de brâu seceră stuhul şi-l
aşează în luntri. S-a umplut o luntre, o împing la mal, ies
551

pe mal mânjiţi de noroi, descarcă stuhul, îl clădesc stoguri,
să se usuce la soare, împing iar luntrea în apă, continuă
seceratul. Sute de oameni, o sumedenie de bărci şi milioane
de roiuri de muşte, de bondari, de ţânţari care înţeapă
trupurile goale pline de răni care sângeră. Bărbaţii umblă
goi, cum au venit pe lume. Muierile şi-au ascuns partea de
jos a burţii cu câte o împletitură de papură…
— Să deshămăm caii! spune Dudulică.
— Deshamă-i!. ..
Adunăm stuh şi ne pregătim culcuş de noapte. Aprindem
foc mare, cu fum gros, să nu ne muşte ţânţarii.
— Năvoadele sunt în larg, mă lămureşte Fier-Rău. Osă le
scoată pescarii mâine, când o începe să se lumineze de ziuă.
— Unde sunt acum pescarii?
— Uite-i…
Îmi arată secerătorii de stuh.
— Ziua seceră stuhul. În zori pescuiesc…
Mâncăm pe mal, cu oamenii din Lacrima. Ciorbă de scoici
– zeamă goală — mâncăm, cu mămăligă.
— Peşte nu mâncaţi?
— Nu. Peştele nu-i al nostru. Îl pescuim, dar n-avem voie
să ne atingem de el…
— Dar de ce aveţi voie să vă atingeţi?
— De nimic n-avem voie să ne atingem, căci nimic nu e al
nostru…
Ce să mă mir!… Rumânii seamănă şi seceră şi treieră grâul
– şi grâul nu e al lor şi pâinea lipseşte din mai toate casele.
Seamănă şi culeg porumbul — şi la masă mămăliga nu se
ajunge. Pasc pe ceair vacile şi bivoliţele curţii boiereşti — şi
nu cunosc gustul laptelui. Cresc porci şi duc laCrăciun
muşchiul la curtea boierului. La Paşte, duc ouăle găinilor şi
în miezul verii puii de găină, toamna bobocii graşi… Culeg
viile boiereşti pe care le-au muncit, şi rumânii nu pun pe
limbă bob de strugure — nu pot, fiecare poartă botniţă la
552

gură, botniţă de sârmă, cât ţine culesul.
— Şi tu ai purtat botniţă, Darie?
— Şi eu, şi mama, şi tata, şi toţi fraţii, şi toate surorile, şi
toate neamurile…
Pescarul spune:
— Avem totuşi voie să ne înecăm în baltă, dacă ne-am
săturat de trăit, ori să ne spânzurăm. Avem voie să ne
scărpinăm de purici. Avem voie să ne gâdilăm singuri la
tălpi, dacă asta ne face plăcere… Avem voie să ne plângem
morţii. Nu e destul?
— Ba e destul, grăieşte Dudulică. Vai de voi, vai de noi!…
— Avem voie să prindem şi să mâncăm broaşte, adaugă
pescarul. Dar nouă nu ne plac broaştele…
O! Cum ar prinde şi aici sămânţa de care îmi vorbea
vărul meu Iancu, fierarul! Numai să vină cineva s-o
arunce…
Dimineaţa, plecăm spre conac cu căruţa cu peşte –baboi
cât degetul, fâţe cât unghia… Crapii graşi, plăticile
gustoase au fost trimise cu alte căruţe la Turnu, la
Zimnicea, la vânzare.

Toiul
verii.
A
crescut
grâul.
A
început
să
îngălbenească. Vântul îl leagănă, câmpul pare o mare în
veşnică mişcare. Serile cad târziu, albastre, galbene,
fumurii. Zorile vin devreme — întâi vinete, apoi cenuşii, apoi
viorii, apoi limpezi, scurte — ca paşii copiilor, nopţile la
conac. Somnul se apropie greu de noi. În odaia de jos
auzim mormăitul lui Amos, râsul clar al femeii lui. Stranie
împerechere de oameni!…
Amos a venit mai demult, de pe undeva de prin Ardeal, s-
a pripăşit la curtea boierului. A lucrat în grajduri, la
bucătărie. Şi când se afla Amos la bucătărie, boierul şi-a
adus unguroaică de la Bucureşti, pe Ilonca. A gătit la
început pentru boier. Pe urmă, Ilonca a fost scoasă dintre
553

vase şi măritată cu Amos. Nunta a stârnit hohote de
râs. După nuntă, Amos a fost trimis cu nevastă-sa paznic la
arman.
În fiecare dimineaţă, boierul vine să-şi bea cafeaua
laIlonca. Amos, cu treburi prin arman, mormăie vorbe greu
de priceput…
N-aţi petrecut nicio noapte pe câmp? Cine a spus că
noaptea câmpul doarme? Noaptea câmpul trăieşte. Fiecare
fir de iarbă trăieşte, pe fiecare fir de iarbă lunecă gâze, gâze
şi alte vietăţi care stau ascunse ziua în cutele ierburilor, la
rădăcinile lor, una cu ţărână…
Cine a spus că noaptea câmpul doarme?
Noaptea, câmpul îşi trăieşte viaţa lui. Şopârle lungi,
pământii, lunecă reci printre ierburi. Fiecare vietate pândeşte
altă vietate, o adulmecă, o prinde, o înghite… Fiecare fir de
iarbă, fiecare fir de grâu, fiecare fir de floareasoarelui ori de
porumb, noaptea deschide ochii, priveşte slava… Deschide
larg buzele, respiră văzduh… Deschide larg braţele,
îmbrăţişează răcoarea udă. Răcoarea e lacrima stelelor.
Noaptea vântul e viu, viu ca un om, viu ca un şarpe, viu ca
un şoim. Noaptea cerul e viu, îl vezi cum se roteşte. Uite!…
Aseară, Carul mare era acolo, spre miazănoapte… Acum,
când se apropie zorile, Carul mare şi-a strâmbat oiştea. Iată-l
spre miazăzi, deasupra pietroaselor nesfârşiri bulgare.
Noaptea pământul e viu.
Aţi rămas lângă cişmea noaptea? Apa curge mai vie, mai
repede parcă, gâlgâiala ei pare plină de bucurie. Dacă o
încerci, bagi de seamă că are alt gust — gust de miez de
pământ.
Aţi adormit vreodată pe câmp noaptea?
Dorm pe câmp noaptea, înfăşurat în cojoc ori în pătură. E
tare pământul! E tare. Când îl calci cu piciorul, e
tare. Noaptea, când te-ntinzi pe ierburi să dormi, şi ierburile
se culcă sub tine supuse, pământul e moale, mătăsos, de
554

parcă ar fi făcut din puf de nori străvezii…
Aţi dormit vreodată pe câmp noaptea?
Dorm deseori noaptea pe câmp. Ştiu că dorm. Visez, în
vis ştiu că visez. Da — dorm şi ştiu că dorm. Şi pleoapele
mele sunt căzute peste ochi şi totuşi simt stelele şi simt
văpaia lunii cu pielea trupului…
Da — dorm şi ştiu că dorm. Mă bucur că dorm atât de
bine, atât de uşor. Urechile mele sunt adormite. Totuşi,
aud glasul câmpului şi ştiu că-l aud — cu unghiile, cu
picioarele, cu întregul meu trup. Glasurile acestea nu mă
turbură, nu mă trezesc — dimpotrivă, mă afundă şi mai
adânc în puful dulce al somnului. Şi cu cât mă cufund mai
adânc în puful dulce al somnului, cu atât ştiu mai bine că
dorm, cu atât văd mai bine noaptea, noaptea pe care n-aş
putea-o cuprinde cu ochii, şi cu atât mai bine glasurile
câmpului, ciudate, pline de taină, glasurile câmpului care
vorbesc noaptea mii şi mii de graiuri, pe care urechile mele
nu le-ar auzi treze şi nu le-ar înţelege…
Au trecut Rusaliile. Ce-a mai fost şi cu Rusaliile! Ţiganii
au căpătat învoire de la boier să trimită prin sate căluşari.
Sălaşul a pregătit trei cete.
Învoirea n-a fost dată gratis. Ţiganii sunt ai
boierului. Satele prin care vor umbla ţiganii cu căluşul tot
ale boierului sunt. Din ce vor câştigă căluşarii, o treime va
merge la boier — dijmă la căluş — o altă treime va ajunge la
bulibaşă, ultima se va împărţi frăţeşte între căluşari…
— Tot e ceva pentru ţigani. Nu joacă pe degeaba…

Au îmbrăcat ţiganii tot ce au avut mai prost în corturile
lor, au luat o prăjină lungă şi în vârful ei au agăţat o fâşie
roşie, mare, de pânză. Prăjina au înfăşurat-o în bucăţi de
pelin.
Au mers, alai lung, gălăgios, la malul Dunării — noi toţi,
droaie după ei, în sâmbăta Rusaliilor. Mutul şi căluşarii s-
555

au jurat, şi jurământul a fost făcut pe duhul şi coarnele
necuratului, că timp de o săptămână, cât va ţine căluşul, el
n-o să scoată niciun cuvânt din gură, orice s-ar întâmplă.
Ceilalţi ţigani au jurat şi ei, tot pe duhul şi coarnele
diavolului, că se vor supune robeşte mutului, orice le-ar face
mutul, şi că nu-i vor purta nicio pică nici cât va ţine căluşul,
nici după ce căluşul va fi spart, pentru loviturile primite de
la el. Jurământul s-a rostit cu mâna pe steagul înfăşurat în
pelin.
Căluşarii şi-au aninat la brâu buchetele de pelin, şi-au
înfipt fire de pelin la pălărie, în sân şi-au băgat pelin… Nu vă
miraţi… Cine nu poartă la el pelin în săptămână Rusaliilor,
poate să fie luat din căluş, poate să rămână cantaur.
Mutului i s-a lipit pe obraz o barbă de câlţi. Peste mustaţa
lui stufoasă i s-au lipit mustăţi de cânepă, mai stufoase şi i
s-a dat în mână o sabie de lemn, vopsită în roşu. În faţă, i s-
a pus un şorţ muieresc…
Căluşul are lăutari — un ţigan cu dibla, alt ţigan cu cobza.
Căluşarii încep a umbla prin sate. S-au dus întâi la curtea
boierului.
Boierii au ieşit în pridvor pe scaune moi. Ologul, cu
căruciorul. Noi, slugărimea toată, în curte.
S-au luat la întrecere căluşarii. Trei căluşari au jucat. Cel
care a jucat mai bine s-a ales de la boier cu dar: un leu de
argint.
În timpul jocului, mutul face semne căluşarilor să-ntindă
pod. Se aşează în patru labe, unul lângă altul, căluşarii.
Mutul veghează ca alinierea să fie bună.
E mulţumit mutul şi înalţă, ca un voievod înainte de a
intra cu armata în ţară duşmană, sabia în sus. Se pregăteşte
să treacă podul la vrăjmaş.
Dar iată că alt căluşar îi face festa: iese cu capul dincolo de
rând. Mutul îl bate, până-l face să-şi reia locul.
Din nou mutul vrea să treacă podul. Căluşarul de la mijloc
556

se culcă pe burtă.
A venit apa mare, a rupt podul. Mutul se chinuie cu
sabia. Dacă loviturile nu-i ajung, le înteţeşte. Căluşarii, în
sfârşit, rămân nemişcaţi. Acum podul e bun. Mutul se urcă
pe pod şi încearcă să-l treacă. A trecut peste unul, peste
doi, peste trei, peste cinci căluşari. La al şaselea, podul se
rupe, mutul se rostogoleşte de-a berbeleacul în ţărână.
Căluşarii sar fripţi. Lăutarii, care au privit tot timpul cu
ochii sticloşi, dau drumul cântecului — în iureş nebun
porneşte cântecul. Proptiţi în ciomege, căluşarii joacă, le
scapără picioarele. Râuri de năduşeală curg de pe trupurile
lor.
La opinci şi la genunchi, căluşarii şi-au legat
clopoţei. Jocul e zornăit. Mai abitir decât toţi, joacă mutul…
Un căluşar se desprinde din rânduri, se urcă într-un
copac. Mutul bagă de seamă, opreşte căluşul, se duce să-l
aducă pe fugar în rânduri. Se urcă în copac după căluşar.
Acela se urcă şi mai sus. Mutul, după el. Loviturile de
sabie curg droaie. Căluşarul sare jos. Sare şi mutul. Jocul
reîncepe. Acum căluşarii joacă mai domol, mutul nu mai
are nicio grijă, lăutarii cântă.
Mutul se apropie de mulţime. Pe unii oameni îi loveşte cu
sabia, să facă cercul de joc pentru căluşari mai larg. Pe
femei le împunge în fuste. Rumânii râd de se strâmbă, râd
şi boierii. Râde până şi moş Iovcu.
O săptămână întreagă căluşarii au colindat satele.
În ultima zi din săptămână Rusaliilor, după scăpătatul
soarelui, căluşarii s-au dus pe malul apei, acolo unde au
făcut jurământ, când au pornit căluşul. Frâng steagul şi-l
aruncă pe apă. Sabia mutului e şi ea aruncată, după steag,
pe apă. Mutul îşi rupe barba falsă, mustăţile false, le
aruncă după sabie. Jurământul a fost ţinut, căluşul s-a
spart.
Lui Amos nu-i place cum se joacă la noi căluşul.
557

— Pe aici vă ţineţi de caraghioslâcuri. În părţile noastre,
căluşul e cel mai frumos joc. Intră în căluş flăcăii cei mai
mândri. Gătiţi ca de nuntă joacă flăcăii căluşul.
— Alte obiceiuri!…
— Obiceiurile astea proaste, de pe aici de lângă Dunăre, eu
socot că de la turci vă vin. Prea sunt pline de măscări.
— Poate… îi răspund.

În sat — afară de căluşul pe care-l pregătesc şi-l joacă
ţiganii de Rusalii — flăcăiandrii cărora nu le-a venit încă
rândul să fie luaţi la armată, care au rămas în sat sub
ocupaţia duşmană, şi fetele câte s-au mai ridicat şi le-a venit
timpul să iasă în lume împreună cu celelalte mai mari ai
căror iubiţi au plecat la război, au întocmit horă în faţa
cârciumii, după obicei. Lăutarii — trei prăpădiţi, n-ai da un
ban pe ei la vedere — au venit cu instrumentele: o vioară
gălbuie-neagră pe alocuri de vechime, lucie toată de cât a
fost cântată, o cobză burticoasă, urâtă, un clarinet lung, cu
clape albe, de metal, cu pâlnia buzată, răsfrântă. Te uiţi la
lăutari, te uiţi la instrumente, dacă nu ştii, dacă nu cunoşti,
îţi spui: o să zdrăngăne şi ei cum vor putea, încep să cânte
lăutarii. Vioara neagră-gălbuie e una cu ţiganul înalt, care s-
a aplecat puţin de spinare. Geme şi suspină, sună şi răsună
în ea o inimă de om. Clarinetul chiuie haiduceşte, cântec de
năvală şi putere, cântec de codru, de şes şi de Dunăre
turbure, drum fără pulbere. Ţinută pe pântec, gâdilată pe
coarde, ciupită, scărpinată, cobza râde râs sănătos, piuie,
hohoteşte, înseamnă paşii şi întorsătura horei. Unele hore se
desfac şi se leagănă mândre, pline de frumuseţe, liniştite ca
apele mari care curg printre maluri mărunte, domol-domol,
altele repezi, zvelte, bătute totuşi vijelios pe loc.
Din vremuri străvechi ne-au venit cântecele şi horele,
proverbele şi ghicitorile şi basmele. Oamenii care le-au
născocit în ceasurile lor de bucurie ori de tristeţe au trăit pe
558

aceste meleaguri, au suferit ca şi cei de astăzi
împilări. Când n-au mai putut să rabde, s-au răzvrătit, au
ridicat topoarele şi au vărsat sânge pe care l-au plătit apoi
cu sânge de-al lor şi, învinşi, au plecat capul şi au îndurat
mai departe obidă şi împilare, batjocură şi suferinţă. Mai-
marii pământului au avut putere să le lovească şi să le
biciuie trupurile, dar sufletul poporului a rămas mai
departe slobod. Nimeni n-a putut niciodată să robească
sufletul. Loveşti trupul omului, şi trupul slab se
zvârcoleşte şi sângeră, geme şi ţipă. Dar sufletul rămâne
slobod, ca o pasăre care s-a ridicat în slăvile cerului. N-ai
cum s-o ajungi, n-ai cum s-o atingi, nici cu biciul, nici cu
piatra, nici cu glonţul. Ţii trupul omului în obezi şi-l afumi
cu fum de ardei iute. Gândul zboară slobod. Omul
gândeşte că va veni o zi în care şi trupul lui va fi
slobod. Nădăjduieşte. Se întăreşte.
— N-au nicio putere obezile dumitale, boierului…Ziua de
mâine este a noastră.
Din sufletul poporului chinuit, dar plin de speranţă într-
o vreme mai bună, s-au iscat melodiile acestea largi,
generoase, în ritmul cărora şi acum, peste veacuri şi
veacuri, românii leagă hore întinse pe care le joacă făloşi,
cu paşi mari, cu fruntea sus, de parcă întreaga lume ar fi a
lor, numai a lor, hore de stăpâni ai pământurilor şi ai
pădurilor, ai apelor şi ai zăvoaielor, ai plaiurilor şi ai
munţilor şi ai văzduhurilor, hore de oameni slobozi şi
fericiţi.
Căci slobozenia şi fericirea vor veni.
Din sufletul poporului s-au iscat, aşa cum se iscă firele
de iarbă din pământ, cântecele după care se joacă hora
repede şi bătută, frământată şi chinuită, ca o răscoală
îndelung mocnită şi ca o luptă aprigă dusă împotriva
împilatorilor. Sunt hore în care se vede măreţia şi
încrederea poporului în biruinţă şi în fericire, şi sunt hore
559

în care se arată lupta împotriva apăsării.
Lăutarii cântă simplu, dar uite-i, toarnă în aceste cântece,
care sunt ale acestui neam de desculţi, sânge fierbinte din
inima lor fierbinte. Şi tinerii, sub ochii satului stors de
muncă şi de câte a îndurat şi îndură, sub ochii holbaţi ai
nemţilor, care stau cu mâinile în şolduri pe margine şi
privesc, îşi ascultă cântecele lor, venite de la străbunii care
au trăit pe aici, pe lângă Dunăre, şi mai sus, pe plaiuri şi în
munte, în adâncul veacurilor care s-au scurs, care s-au
stins, şi îşi joacă horele aşa cum le-au jucat părinţii, bunicii
şi străbunicii, când, pe feţele lor atunci tinere, soarele, care
acum le luminează ţărâna, şi-a aruncat strălucirea.
Satul e trist, cum sunt toate satele în acest an. Războiul a
adus peste vechea sărăcie una nouă, şi mai cumplită. Biciul
stăpânirii cade mai des şi mai greu, căci birurile trebuiesc
plătite şi corvezile împlinite. Mai des şi mai greu cade biciul
boierului cu monoclu şi al slugilor boiereşti. Moşia trebuie să
rodească mai mult. Ostaşii germani şi ţara germană cer
hrană, şi boierul cu monoclu cere câştig. Dar o horă aduce
un strop de bucurie şi o fărâmă denădejde în această Dunăre
turbure de tristeţe şi amărăciune, care s-a revărsat asupra
ţării. Viaţa merge înainte. Trebuie să meargă înainte.
— Caută în toate câte le vezi tâlcul lor adevărat şi adânc,
Darie…
Văru-meu Iancu Brătescu, fierarul tânăr şi frumos de la
Omida, pe care l-a ucis atât de curând războiul, mi-a spus
într-o seară cuvintele acestea, care, şi ele, mi s-au înfipt
adânc în inimă. La uşa fierăriei lui n-a prins rugină zăvorul
şi înlăuntrul fierăriei lui nu şi-au ţesut păianjenii pânza. La
foale suflă acum un băiat al lui Ududui, acela mic şi îndesat
şi cârn, pe care nu ştiu de ce taică-său l-a botezat cu un
nume ciudat, Ancu, iar ciocanul şi chiar barosul le mânuie
cu destulă vigoare ucenicul lui văru-meu, feciorul lui Ivan
Ţânţu, care s-a deşirat, a crescut nălticel şi pe care-l cheamă
560

ca şi pe tată-său, tot Ivan, dar căruia rumânii, cărora le
drege plugurile şi le încalţă cu fier carele şi căruţele, îi
spun Ivănel.
— Darie, nu cumva a căzut şi acolo o sămânţă?
— A căzut. A căzut şi o să rodească.

După lăsarea nopţii, Zambila s-a furişat în arman. Nu
singură. Cu bunică-sa a venit.
Bătrâna a rămas să doarmă pe un maldăr de paie afară,
lângă zidul casei.
Desculţă, cu coadele împletite, lăsate pe spate să-i bată
şoldurile, îmbrăcată cu o cămaşă albă, încinsă cu bete, cu
trupul înfăşurat în zăvelci, Zambila a intrat în casă, a
urcat scările.
Andrei a plecat. M-a lăsat singur. Ştiu că n-o să vină
decât spre ziuă. Am ascultat paşii Zambilei cum urcau
scările. Pe întuneric am aşteptat-o. Îmi ardeau mâinile şi
simţeam cum îmi ard obrajii, cum mi se usucă gura. Limba
mi se uscase şi ea. Băusem înainte un urcior de apă şi
totuşi gura îmi ardea de parcă aş fi băut foc şi, îmi ardea
gâtul şi parcă întregul meu trup era cuptor încărcat cu jar,
un jar în care adia vântul şi-l aţâţa, şi-l ţinea treaz şi-l
creştea să mă mistuie. Mă miram că nu se aprind straiele
pe mine şi mă miram că scândurile odăii n-au luat foc dela
tălpile picioarelor mele.
I-am văzut umbra în deschizătura uşii. Am ridicat
mâinile, am prins-o în braţe. Zambila a zâmbit. I-am zărit,
în fumuriul odăii, dinţii albi ca laptele şi, aproape de gura
mea, buzele ei groase, cărnoase, care mă aşteptau.
— Ţi-e frică, domnule?
Era întâia oară când cineva îmi spunea „domnule”. I-am
răspuns? Nu i-am răspuns niciun cuvânt. N-am putut să-i
răspund. Mă apropiam de cincisprezece ani.
Am vorbit cu Zambila abia spre miezul nopţii. Atunci mi
561

s-a dezlegat limba, atunci mi s-au dezlegat mădularele şi
poate că atunci mi s-a deschis şi sufletul.
— Câţi ani ai tu, Zambila?
— Paisprezece…
— De ce ai venit cu bunica?
— Să nu vin singură…
— Nu te-am chemat…
— Mi-a plăcut să vin…
Pielea Zambilei miroase a pământ şi părul ei miroase a
iarbă, dar nu a iarbă proaspătă, ci a iarbă peste care au
trecut vitele cu picioarele lor. Dar mie îmi plăcea mirosul
acela. Mie îmi plăcea mirosul pământului, şi-mi plăcea
mirosul ierburilor pe care le ştiam împânzind dealurile,
departe, spre munţi, şi pe care le presimţeam când vântul
bătea dinspre câmpiile Bulgariei, undeva, dincolo de Dunăre,
departe, în Balcani…
Se desface de mine Zambila, îşi trece peste cap cămaşa. Îşi
pune zăvelcile, se încinge cu betele, îşi potriveşte părul.
Lumina alburie bate în ferestre şi ştiu că peste un ceas o
să răsară soarele şi o să înceapă ziua lungă, nesfârşit de
lungă.
— Ai să mai vii, Zambila?
— Când am să pot, am să mai vin…
— Îţi pare rău că ai venit?
Nu mai sunt „domn” pentru Zambila.
— Prostule, îmi spune, cum o să-mi pară rău!…
Îmi dă un bobârnac peste nas. Mă ustură nasul. Zambila
pleacă. Coboară scările în vârful degetelor.
Trec la fereastră. O văd cum se depărtează înaltă, subţire,
parcă ar fi un fir de floarea-soarelui care n-are rădăcini în
pământ,
un
fir
de
floarea-soarelui
care
umblă.
LângăZambila, un ghem mărunt care îi ţine pasul, bunică-
sa…
A răsărit soarele. O să răsară şi mâine, şi poimâine,
562

mereu… mereu…
A doua seară, aştept. Zambila nu mai vine. Andrei m-a
lăsat iarăşi singur. Zambila nu vine. La miezul nopţii, mă
culc pe câmp şi adorm.

— Scoală, Darie! A venit boierul la conac şi te caută.
Mai înainte, boierul era roşu la faţă. Era roşu boierul,
acum e vânăt la faţă, întunecat. Tremură tot de parcă i-ar
fi luat foc nu numai acareturile, tremură de parcă
pământul moşiilor lui arde, pământul moşiilor şi stuhul de
pe balta din care pescarii scot dimineaţa zeci de căruţe de
peşte — peştele pe care boierii îl trimit la oraş, la vânzare.
Nu pe tot. Cu peştele prost, mărunt, hrăneşte boierul
slugărimea, prizonierii, ţiganii. Şi eu cu Andrei tot cu
asemenea peşte ne hrănim, de când ne aflăm în slujba
boierului cu un ochi de sticlă…
— Tu ai fost vreodată la Bucureşti?
— N-am fost.
— Te văd dezgheţat. Ai să pleci la Bucureşti. Ai să duci
scrisoarea asta la adresă. Ai s-o dai cucoanei în mână,
cucoanei al cărei nume e scris pe plic. Cucoana are să
caute o maşină, să vină aici. Ai să vii cu cucoana. Vezi să
nu pierzi scrisoarea pe drum.
— Când trebuie să plec?
— Acum.
— Călare?
— Nu. Ai să pleci cu barca până la Giurgiu. De laGiurgiu
o să iei trenul şi ai să ajungi la Bucureşti.
— Cu cine plec?
— Te aşteaptă la malul Dunării un barcagiu, un om de
încredere al meu…
Îmi dă scrisoarea. O bag în sân. Boierul cu un ochi de
sticlă se-ntoarce spre Andrei:
— Ai să-l duci tu până la Dunăre. Ştii locul. Ai să te-
563

ntorci şi cu calul lui la conac.
Mă priveşte drept în ochi.
— În trei zile să fii îndărăt, spune boierul.
— Voi fi, îi răspund.
Şi gândesc: dacă o să se poată… Şi mă pomenesc cugetând
dintr-o dată: ori dacă o să vreau să mă mai întorc…
Boierul îmi dă cinci lei de drum. Mă mir de cât e de darnic.
— Gata?
— Gata!
Încălecăm pe cai. Pornim. Boierul ne însoţeşte un timp,
apoi o coteşte spre dreapta. Pleacă să-şi mai vadă o dată
bogăţiile — grâul care aşteaptă, cu spic greu, secerişul, orzul,
ovăzul, porumbul, pădurile înalte de floarea-soarelui.

Grâul creşte până la şoldul calului, dacă pământul e
gras. Floarea-soarelui creşte înaltă, înaltă… Când răsare
soarele, floarea-sorelui se uită spre răsărit; la amiază drept
în sus, în cumpăna zilei; seara spre apus se uită floarea-
soarelui. Fiecare fir poartă un ochi mare, rotund, galben, în
vârf — un ochi cu gene mari, verzi… Cu mii şi mii de ochi
pădurile de floarea-soarelui se uită din răsărit şi până în
apus în ochiul galben, rotund, al soarelui. Floarea-soarelui
cu soarele seamănă, cu soarele…

Adie uşor vântul. Lanurile, ca o apă întinsă, fac
valurivaluri. Calul galopează. Andrei îmi poartă ciudă.
— De ce dracu nu m-o fi trimis pe mine? Tare aş fi vrut să
dau o raită prin Bucureşti.
— Ai mai fost?
— Cum să nu, de două ori. Am mai fost cu tata, când le-a
dus pe surorile mele la şcoală.
Coborâm dealul. Dunărea e aproape. Între noi şi Dunăre,
zăvoaiele. Treceam prin zăvoaie, pe poteci înguste, crengile
sălciilor ne lovesc obrajii, umerii. Mergem la pas, la pas.
564

Dunărea turbure curge domol, zorile îşi aruncă pe ape
lumina. Pe ape, pe zăvoaie, pe câmpuri, zorile îşi seamănă
cu dărnicie lumina…
Un om aşteaptă lângă luntre. Trage tutun din pipă.
Fumul îl scoate pe nas. Lângă el, fiu-său, un băieţandru
mai înalt, mai slab, mai gălbejit ca mine. La întoarcere au
să tragă amândoi la lopeţi.
— Bună dimineaţa, nene Oprişor.
Mormăie barcagiul un răspuns. Se vede că nu-i place
vorba.
— Pleci cu dumnealui la Giurgiu.
— Să se urce în luntre.
Îmi iau bună ziua de la Andrei, dau frâu calului, mă urc
în luntre. În fundul luntrei licăre apa. Mă aşez. Pe o bancă
mă aşez şi-mi feresc cât pot picioarele de udătură. Omul
bărbos, fără să scoată pipa din gură, se urcă la celălalt
capăt. Cu lopata îndepărtează luntrea de mal. Lopătează
vânjos, spre mijlocul Dunării, de câteva ori, apoi îndreaptă
luntrea pe curs. Am intrat în şuvoi. Luntrea merge lin,
odată cu apele. Merge lin luntrea…
Deasupra noastră — cerul dimineţii. Malurile îmbrăcate în
zăvoaie umede primesc dimineaţa cu foşnete, cu strigăte de
păsări. Privită de aproape, Dunărea e turbure, galbenă.
Umblu cu mâna prin apă. E rece apa. E rece şi turbure.
Luntrea lunecă. Trece pe lângă sate. Trece pe lângă
zăvoaie. Aleargă Dunărea. Luntrea aleargă. Omul bărbos
pufăie tutun şi stă parcă neclintit.
— Când crezi că o să ajungem la Giurgiu, neneOprişor?
— Spre seară o să ajungem.
Soarele s-a ridicat de câteva suliţi. Ne scăldăm în
lumină, cu apele, cu arborii, cu zăvoaiele, cu pădurile. Cu
tot ce se vede, ne scăldăm în lumină.