INeamuri

— Tudoreee… Deschide poarta!…

Pe tata îl cheamă Tudor. Dar el rareori se află acasă.

Cum auzeam strigând, săream la poartă. Fuioare de aburi scoteau pe nări telegarii; le fumegau şoldurile lucioase. Aveau clopoţei la gât, şi gâturile lor erau lungi, cu coamele pieptănate, împletite în cozi, cu panglici galbene, roşii, turcheze. Brişcă intra în arie. În brişcă, pe capră, ţanţoşă, cu biciul într-o mână, cu hăţurile în alta, îmbrobodită de i se vedea numai vârful nasului, cu flori mari de fluturi pe tulpan, mătuşa Uţupăr de la Secara. La spate, îngropată până la mijloc în fân, fata mătuşii Uţupăr, Diţa, vară-mea.

Se bucura mama că-i veneau neamurile, s-o mai întindă cu ele la vorbă.

Era străină în sat, mama. Pe uliţă, nicio prietenă.

Cu tata se măritase de-a doua. Bărbatul ei dintâi o luase din prispa bunicului — nici nu împlinise cincisprezece ani — şi-o dusese pe Călmăţui în sus, peste trei sate, la Stănicuţ, între sârbi.

Când şi-aducea aminte de întâiul ei bărbat, mama încrunta sprâncenele, se împosoca şi, dacă tata nu se găsea acasă, începea să cânte, mai mult să jelească. Noi, copiii, o lăsam în dodiile ei. Fusese un bărbat înalt, voinic, RaduOchian, moale, trândav. Nu-i slujea la nimic voinicia. Doi copii câştigase cu el mama: pe soră-mea Evanghelina şi pe frate-meu Ion. De izdat, pe neaşteptate, murise Ochian, şi mama, la şaptesprezece ani, rămăsese văduvă, cu doi copii legaţi de poale. Oameni din sârbie o ajutaseră să-şi îngroape bărbatul şi să-i împlinească pomenile. Încuiase casa mama, îşi luase pruncii în braţe şi se întorsese la bunică-mea.

— Ai rămas văduvă, Mario…

— Am rămas, mamă…

— Şi-ai venit să-mi cazi în vatră cu plozii…

— Unde era să mă duc?…

— Să fi aşteptat la casa ta…

— Casa mea! N-aveam de nici unele. A băut tot, înainte de a muri. Numai juncanii mi-au rămas. I-am dus lui nenea Tone să-i vândă şi să-mi aducă banii…

Trei băieţi avea bunica şi-o singură fată, pe mama. Băieţii, mai mari decât mama, Tone şi Lisandru, îşi luaseră lumea în cap de mici, slugăriseră pe la stăpâni, agonisiseră ceva, şi veniseră în Omida, sat mâncat de sărăcie, dar mare, cu gară, cu poştă, cu greci negustori de grâne. Cumpăraseră locuri la şosea, clădiseră case, deschiseseră prăvălii cu de toate. Cu fete de la oraş se-nsuraseră amândoi. Casele lor, case cu copii…

Pe mama o măritase repede bunica. Nu suferea înghesuială în case, vrusese să rămână numai cu băiatul cel mic, singurul care-i era drag dintre mugurii ei. Poate că-i căzuse scump bunicii nenea Dumitrache, fiindcă era slăbănog, prostovan. Bunica vedea în el un fel de neom, un băieţandru cu mintea slabă, care se ţinea de fustele ei şi nu-i ieşea din cuvânt.

— Dumitrache, mătură casa…

Dumitrache apuca mătura de coadă şi mătura casa mai abitir ca o fată.

— Dumitrache, adună urzici, toacă-le, fierbe, amestecă-le cu tărâţe şi dă-le la raţe…

Dumitrache se ducea pe şanţ, în fundul ariei, umplea ciurelul de urzici, le pregătea după poruncă şi îndopa raţele.

— Dumitrache, astă-seară rămâi acasă…

— Rămân, mamă…

— Dumitrache, azi te duci la horă…

— Mă duc la horă, mamă…

— Ai să te prinzi în horă, Dumitrache…

— Am să mă prind, mamă…

— Ai să joci frumos, Dumitrache… Să se uite lumea la tine, să se minuneze…

— Am să joc frumos, mamă…

— Pe urmă, când s-o sparge hora, ai să te duci cu fete, la deal…

— Dac-o vrea să meargă vreuna cu mine…

— De ce să nu vrea?

— Nu prea mă plac fetele, mamă…

— Păi, să te placă… Fii mai cutezător cu ele, Dumitrache…

— Am să încerc, mamă…

— Să încerci, de ce să nu încerci, că, slavă Domnului, nu eşti nici orb, nici ciung, nici cocoşat…

— Asta, aşa e…

Blajin, bun la inimă, nenea Dumitrache semăna bunicului la chip şi la inimă. Ceilalţi băieţi, aspri, ageri, crunţi, aidoma bunicii.

Faţă colţuroasă, osoasă, avea bunica, voce pietroasă. Parcă mereu zvârlea ucazuri.

Se trăgea, după neamuri mai vechi, dintr-un turc care lepădase legea din dragoste. Migdalaţi, puţin pieziş, arătau ochii bunicii. Şi urechile — ferfeniţă pe margini, parcă i le crestase cineva cu foarfeca!…

— Mamă, cine i-au crestat bunicii urechile?

— Nu i le-a crestat nimeni. I le-au tăiat icuşarii…

La început, când auzisem cuvântul acesta, îmi închipuisem că icuşarii vor fi fiind o ciurdă ciudată de oameni care se plimbă prin lume înarmaţi cu foarfeci, prind femeile de coade, le culcă la pământ şi le crestează urechile pe margini.

Duminica la horă, la nunţi, ori la botezuri când îşi îmbrăca straiele de sărbătoare, bunica purta conci pe cap. Conciul bunicii, bătut în galbeni. Zornăiau galbenii când sălta, în zbucium, hora.

În urechi, şapte icuşari de o parte, şapte de alta, înşiraţi pe fir de mătase, îi băteau umerii. Grei icuşarii, aur curat. Gaura sfredelită în sfârcul urechii, cu undreaua trecută de trei ori prin flacără se lărgea, se rupea. Pe margini, ceva mai sus de rupturi, şi-a tot găurit bunica urechile şi mereu găurile s-au lărgit, s-au sfâşiat. S-a măritat bunica. A prins a naşte plozi, a-i creşte… A mai purtat o vreme conciul, apoi l-a pus la păstru. Nici cu icuşarii nu s-a mai împodobit. I-a schimbat, pe rând, la zaraful din târg. A descusut şi galbenii de pe conci şi i-a prefăcut în argint, în măruntă aramă. Ultimii doi i-a dăruit mamei, de zestre. Îi păstrează mama înnodaţi în basma, în chichiţă, în lacră. Ar da mama galbenii fetelor ei să-i poarte, dar cum să-i împartă?! Doi galbeni la cinci fete, care au la un loc zece urechi. Dacă poţi, hai, împarte pe dreptate!… A găurit mama urechile surorilor, dar găurile nu se lărgesc, urechile nu se rup, nu se ferfeniţează ca ale bunicii. Surorile mele nu poartă şir de icuşari de aur lucitori, sunători, zornăitori, poartă mărgeluşe de sticlă colorată, bălţată.

Cerceii mamei sunt mici, rotunzi, ca nişte bănuţi.

— De alamă sunt… Cum să rupă mărgelele de sticlă, cerceii uşori de alamă, urechile!…

Întâmplarea cu Daud a avut loc înainte de zaveră, de zavera când s-au ridicat grecii, cu sprijinul ruşilor, contra turcilor şi, când s-a sculat, de dincolo de Olt, Tudor Vladimirescu, şi a chemat la arme, în jurul lui, voinicii din sate, să doboare puterea boierilor şi să izbească în păgânii care stăpâneau şi mulgeau, şi despuiau, şi beleau ţara şi norodul, dimpreună cu boierii, cu ciocoii. Spun vorbele din bătrâni că au intrat atunci în fierbere satele de bordeie. Călări, hăulind cântece mai vechi, de vitejie, au plecat rumânii sub steagul răscoalei. În cioclovimea toată, spaima a pătruns. Tremura, tremura vargă cine avea acareturi întinse, şi robi, şi moşii, şi clăcaşi, şi pălmaşi. De prin părţile noastre la răscoală mulţi s-au dus. Le-a rămas unora numele de zavera — îl poartă nepoţii, strănepoţii — Ilie Zavera, Stoica Zavera, Costache Zavera. Câţi şi mai câţi!… Armiile turceşti le-au chemat boierii de peste Dunăre. Au venit armiile pornite oricând pe jaf, pe măcel. Pe Tudor din Vladimir l-au tăiat — în bucăţi l-au tăiat. Risipiţi, s-au întors pe la bordeiele lor pandurii… Tudor a pierit. Mai greu ca înainte a apăsat stăpânirea boierească norodul… Turcii, turci. Boierii, boieri. Corb la corb nu-şi scoate ochii…

A rămas amintirea răscoalei, care trece din gură în gură, din veac în veac de om. Au rămas cântecele pe care le mai îngână oamenii.

Începe mătuşa Uţupăr a cânta printre buze, încet, încet, ca şi cum i-ar fi teamă să nu se audă cuvintele rostite dincolo de fereastră, în uliţă:

Toate plugurile umblă,
numai pluguleţul meu
l-a-nţepenit Dumnezeu.
Dar o da el Dumnezeu
să umble şi plugul meu,
să trag brazda dracului
la uşa spurcatului,
în pieptul boierului,
o brăzduţă d-ale sfinte,
s-o ţină boierii minte…
Că mi-am vândut cămăşoară
şi cumpărai săbioară…
Pluguleţul meu nebun,
cum, te prefăcuşi în tun!
Vezi, aşa mai pot ara,
să mai scap de angara,
să scăpăm de ciocoime,
să trăim şi noi mai bine…

Tremură glasul mătuşii Uţupăr şi eu nu înţeleg de ce-i tremură glasul acum, când îşi aminteşte de fapte petrecute demult, tare demult. A isprăvit cântecul, ori poate l-a întrerupt la mijloc, nu şi-l aduce aminte în întregime. A tăcut câteva clipe. A înghiţit în sec. Apoi:

— Să trăim şi noi mai bine! Mereu vrem să trăim mai bine şi nu izbutim. Trăiesc bine boierii, guleraţii! Oamenii tac şi rabdă asuprirea. Dar ei gândesc că odată şi odată şi odată o să se nască alt Tudor — altfel o să-l cheme poate — unul sau mai mulţi, să răscoale satele, gata de răscoală din pricina împilărilor, să pună capăt puterii nesătule a neamului ciocoiesc, cu sabia, cu toporul, cu focul, cu pârjolul… Că altfel, vedem noi bine, nu se poate. Boierii au în mâinile lor binele, şi de voie bună nu-l dau. Cu dinţii îl ţin. Va trebui să le rupă norodul dinţii…

— Numai dinţii?

— Aşa vine vorba. Şira spinării va trebui să le-o rupă.

— De s-ar ridica o dată ţara toată…

— O să vie vremea, o să vie…

Răsare în ochii mătuşii Uţupăr, în ochii mamei, o mare lumină, care parcă face albă odaia.

— Ei, dar uite, mă iau prea mult cu vorba, semn că încep a îmbătrâni…

— Şi nu-ţi place bătrâneţea? întreabă mama.

— Parcă-i place cuiva? Dar n-ai ce face. Vrei, nu vrei, bătrâneţea vine. Şi după bătrâneţe…

— Mai e până la bătrâneţe…

Firul rupt o clipă se înnoadă.

— Din raia, din Cetatea Turnului, se repezeau turcii pâlcuri, călări, după jaf. Izbeau cu osebire duminica dimineaţa. Creştinii, la biserică!… Îi luau ca din oală şi-i treceau prin săbii, dacă nu prindeau de veste năvala. Fetele, muierile le suiau pe cai, le răpeau, le duceau dincolo de Dunăre, roabe. Daud era căpetenia pasvantlâilor. Odată au năvălit în ziua de Paşte. Horă mare în luncă, lângă fântână. Mai ageri la picior, băieţii, copiii, au fugit, au ajuns, s-au ascuns în zăvoaie. Fetele, care s-au împiedicat în fuste şi n-au izbutit să se pitească, s-au aruncat în fântână, s-au înecat. Una, mai cu moţ, a rămas lângă buduroi, să-i înfrunte. Turcii, călări, cu fesuri, cu ceaimale, mustăcioşi, bărboşi, roată în jurul ei. Ţineau în mână săbii despuiate. Scânteiau săbiile în soarele de Paşte. Zarinca se uita la pehlivani, la pasvantlâi, fără sfială. Rupsese o ramură de salcie înflorită şi-o ţinea între dinţi. S-a desprins din ceată un turc între două vârste, cu mustăţi lungi, cu barbă pana corbului.

— De ce s-au aruncat fetele în fântână?…

— De frica voastră, osmanlâilor, să nu cadă în robie, să nu le pângăriţi…

Luau turcii pe atunci fete şi muieri în robie, le pângăreau, pe urmă le duceau departe, tocmai la Măru Roşu, şi le vindeau, ca pe vite, bogaţilor, tuciuriilor.

— Tu de ce nu te-ai aruncat?…

— Mie nu mi-e frică de voi…

Miraţi, au boscorodit turcii pe limba lor spurcată.

A adăugat turcul cu mustăţi lungi:

— Ştii că eu sunt Daud?

— Daud tâlharul? Nu ştiam. Aflu acum…

Se juca Zarinca, frământând crenguţa de salcie între degete.

— Şi tot nu ţi-e frică?

— Iacă, nu mi-e frică…

Era înaltă, subţire trestie, cu ochi verzi ca iarba câmpului. A ridicat-o Daud în şa. Au şupurit cealmagii caii spre raia, spre Dunăre. Satul a plâns fetele înecate. Au astupat fântâna oamenii şi-au ridicat o cruce pentru toate moartele. Trăieşte şi-acum crucea de stejar, bătută de ploi… Cum l-o fi vrăjit muierea pe Daud n-a aflat nimeni niciodată. Toamna, înainte de căderea zăpezilor, au poposit în Secara trei chervane, trase de câte şase boi, încărcate cu averi. Daud şi-a lepădat şalvarii şi fesul, s-a îmbrăcat ca rumânii din partea locului, şi s-a scârbit de legea lui. Şi-a cumpărat pământuri, a ridicat acareturi — aproape ca un boier. Avea baniţe pline de bani. Rumânii s-au ferit o vreme, mai pe urmă s-au învăţat cu el şi-au început a-l socoti de-ai lor. Zarinca s-a pornit pe născut copii. Patru-cinci sate sunt acum năpădite de sămânţa lor. Unde te duci, unde te întorci, dai de-alde Daudescu — plugari, ciobani, neguţători, popi, meşteşugari, notari, până şi un episcop. Ca să nu-i amestece lumea, unii au început să-şi schimbe numele.

Mătuşa Uţupăr povesteşte. O ascultăm, ca descântaţi. Mama iese pe vatră, pregăteşte mâncarea ca pentru oaspeţi.

Trece unul din Stănicuţ, de-alde Vancu Vene, cu carul.

— Peşte, peşte proaspăt…

Cumpără mama peşte, îl curăţă de solzi, umple oala şi-o aşează la foc. Aruncă ardei în oală. Solzii parcă sunt bani de argint. Pisica, din grămada de măruntaie, cu botul, mâşâie. A prins mama în arie, pe după hambar, un cocoş. Îl taie frate-meu Ion. O să avem şi cocoş fript de mâncat…

Poţi să mănânci la masă cu mătuşa Uţupăr? Dacă vrei, poţi. Văd că toţi ceilalţi mănâncă. Mătuşa Uţupăr are dinţi mari, ca de cal, verzui la rădăcină, negri, galbeni. Soarbe ciorbă… Ia peştele şi-l desface cu degetele. Carnea o-nghite fără s-o mestece, oasele le aşează pe masă, în faţa ei. Diţa are dinţi mici, ca de şoarece, şi buza de jostăiată în două — buză de iepure. Aşa a născut-o mătuşaUţupăr pe Diţa, cu buză de iepure.

Dada Evanghelina, care e cam de-o vârstă cu Diţa, mi-a spus o taină:

— Pe Diţa a născut-o mătuşa Uţupăr nu numai cu buză de iepure, ci şi cu căiţă…

— Cu căiţă?! Ce e căiţa?

— O tichie de piele cu care se nasc unii copii pe cap…I-a scos moaşa căiţa. A aruncat moaşa căiţa pe jăratic. Sfârâia căiţa şi se zbătea, ca un om viu. Sărea în sus, ca un copil plângea căiţa. A pătruns-o, a ars-o jăraticul, scrum a făcut-o. Cine se naşte cu căiţă devine strigoi după ce moare. Diţa o să devină strigoaică după ce-o muri. Nouă, rudele ei, o să vină noaptea să ne sugă sângele…

— Să nu moară Diţa, dadă.

— Parcă zic eu să moară!… Dar odată tot o să moară Diţa. Tot omul moare odată şi-odată.

— Să moară după ce-om muri noi.

— Poate să moară şi mai înainte. O să-i vârâm o undrea în inimă după ce-o muri şi atunci n-o să se mai schimbe-n strigoaică.

— Dacă ăsta e leacul, să-i vârâm undreaua în inimă de pe acum…

Dada Evanghelina râde.

— Nu, nu acum, după ce-o muri.

Nu-mi place cum mănâncă mătuşa Uţupăr. Oasele acelea înşirate pe masă îmi dau greaţă. Ies şi îmbuc în tindă, pe vatră. Nu-mi place nici Diţa. Ciorba i se prelinge printre dinţii de jos, pe bărbie.

După masă, de-a ciuciumişul ne jucăm prin odaie, cu Diţa.

Are şolduri groase Diţa şi picioarele ştiubeie, butuci. Sânii: desagi umflaţi, pietroşi. Mă ia ciuş, mă ţin de gâtul ei şi-o lovesc cu călcâiele în şolduri. O apuc de sfârcul ţâţelor — chirăie şi-şi întoarce spre mine faţa lată, oacheşă, buza crăpată, de iepure. Mă dau jos din spinarea ei, pun mâinile la ochi, să n-o mai văd. Mă ascund după uşă.

— Ciuciumiş…

Praful, până-n grindă… Ne ia la goană mama.

— Mai ieşiţi afară, că ne-aţi împuiat urechile, necuraţilor…

Ies necuraţii afară. Aş ieşi, n-am ce încălţa. Îmi fac de joacă în pat, pe lângă lacră.

Mătuşa Uţupăr tăinuie cu mama. Are ea un vecin cu care se ţine, unul Laurenţ Piele. Cu Piele a plămădit-o peDiţa. Păcatul a ieşit la iveală — semnul Diţei, buza de iepure… Piele îi dăruie peste gard, noaptea, saci cu mălai, cu făină. Îi cumpără barişe, cimbere, papuci. De la oraş, îi cumpără daruri. Pe Diţa o s-o mărite cu un băiat dinOlogi, din spiţa lui Durie. Băiatul e mut, încolo e ca toţi oamenii… Piele o să-i dea fetei de zestre un ciopor de oi. Or să muncească, or să ducă bună casă. Poate să le dea soarta şi copii. Unii muţi, unii cu buză de iepure, alţii zdraveni. Lumea e plină de fel de fel de oameni. Nu toţi sunt frumoşi. Vezi arbori înalţi, drepţi, stufoşi, rămuroşi, bogaţi, rotaţi, şi arbori chirciţi, pricăjiţi, noduroşi, buboşi. Pădurea rămâne pădure. Lumea rămâne lume. Soarele răsare şi trece cu lumina lui peste oameni şi peste dobitoace, peste câmpuri şi peste ape, apune şi a doua zi răsare iar, şi tot aşa mereu, mereu, până la sfârşit — când o fi să fie sfârşitul… O să fie odată şi sfârşitul. Mai e până atunci…

Mătuşa Uţupăr stă în pat, greceşte, rezemată cu spinarea de soba de cărămizi. E caldă soba.

Pe Diţa o smotocesc băieţii din vecini, pe la paie. O smotoceşte şi frate-meu Ion, o smotocesc şi Avendrea şi Dinică, prietenii lui frate-meu.

De câte ori vine pe la noi mătuşa Uţupăr, vin şi băieţii laie, gaie. Îi auzi:

— A venit a lui Uţupăr.

Îşi fac cu ochiul, se ling pe buze. Să fi mâncat miere… N-avem miere… N-au nici ei miere pe la casele lor. Miere au acriturile, şi chiaburii — alde Agana, alde Ulmaz, alde Naidin. Nu numai miere au. Au de toate, cât le trebuie şi cât nu le trebuie.

Cei doi copii ai mamei de la bărbatul ei dintâi, Ion şi Evanghelina, s-au bolnăvit de pântec. Evanghelinei îi răsar dinţii. Plânge ziua, plânge noaptea. Îi ţine isonul Ion bâzâitul… Mama îi leagănă în poală, să-i ameţească, să-i amuţească, să-i adoarmă, să doarmă duşi, unşi, somnului supuşi. Nu-i adoarme. Îi ia în braţe pe amândoi — pentru braţele de copilandră ale mamei, plozii sunt grei, prea grei — şi se plimbă cu ei prin casa bunicii. Dumitrache îşi trece vacul pe la vite, în coşar, bunicul pe la primărie, pe la cârciumă, pe la biserică.

Plouă câteodată, câteodată ninge, vântul fluieră prin pomii grădinii, prin sălciile de pe şanţuri, clatină perdeaua înaltă de plopi din fundul ariei. E îngheţat pârâul care taie în două ograda.

— Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama!

Nu tace Evanghelina. Nu tace Ion. Scutecele mereu trebuiesc spălate, schimbate, uscate. Mama are ochi frumoşi, coade lungi, galbene ca ovăzul copt, mijloc subţire. Văduvă la şaptesprezece ani!…

— Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama!…

Bunica n-are corăbii, dar parcă i s-au înecat corăbiile, şlepurile, dubasurile. Plouă ori ninge în arie, în sat, în câmp. Parcă i-ar ninge ori i-ar ploua bunicii în cerul gurii. E neagră în cerul gurii bunica, cum negri sunt în cerul gurii câinii răi.

— Tu o spui, Darie? Şi tu eşti negru în cerul gurii…

— Şi dacă sunt…

Când fată Griva opt-nouă căţei, noi îi lăsăm să sugă o săptămână, până fac ochi. N-aţi ştiut? Abia la o săptămână deschid căţeii ochii. Atunci îi punem într-un coş, îi ducem pe prispă, le deschidem gurile şi îi căutăm. Îi oprim pe cei care sunt negri în cerul gurii. Aceia, când vor creşte mari, vor lătra, vor muşca, vor păzi casa. Pe ceilalţi îi cărăm cu sacul dincolo de linia ferată, la şanţuri, şi-i omorâm cu bâtele. Dacă nu ne trebuie!…

Griva se ţine după noi. O alungăm cu pietre, cu bulgări, o lovim cu piciorul în pântecul gol, dăulat. Plecăm. Griva dă ocol şi ne pomenim că se întoarce pe furiş, cu puiendrii morţi în gură. Unul câte unul şi-i aduce în culcuş.

Altă muncă. Trebuie să-i îngropăm adânc. Griva-i caută, scormone pământul cu labele, urlă a pustiu, fioros, urlă la lună, dacă e lună, la stele, la nori, dacă sunt nori pe cer. Se potoleşte Griva…

— Taci cu mama, taci cu mama!…

Bunicului i se moaie inima de milă.

— Dă-mi-i să-i legăn eu, fată… Ai ostenit.

— N-am ostenit, taică.

Bunica:

— Las-o, n-a ostenit… Ea şi i-a născut, ea să şi-i crească.

De ce i-a murit bărbatul?

— Nu l-am omorât eu, mamă…

— Nu l-ai omorât tu!… Caută-ţi altul. Ce stai piatră pe capul nostru…

— Caută-ţi alt bărbat, dadă, se amestecă în vorbă Dumitrache, năvlegul.

Are mustăţi roşcovane pe buză Dumitrache, şi nas mare, vulturesc. Are ochi galbeni de şarpe.

— Râde satul de mine, mamă. Abia mi-am înmormântat omul…

— Şi dacă râde, ce? Îţi cade conciul? Gura lumii, slobodă, numai pământul o astupă.

— Numai pământul o astupă… îngână mama.

— Să-ţi cauţi om, dadă. Vreau să mă însor şi n-avem loc în casă.

— Ei da, vreau să-mi însor băiatul şi n-avem loc în casă pentru tine şi pentru copiii lui Ochian…

— Sunt copiii mei, mamă.

— Ba sunt ai lui Ochian. Dacă ştia că o să moară, nu trebuia să te lase să ai copii.

— Nu ştia c-o să moară, mamă. Niciun om nu ştie când o să moară. Parcă tu ştii când o să mori?

— Eu ştiu. Noi suntem oameni sănătoşi, vânjoşi. O să mor când oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta…

— Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama!…

Biciuită întruna cu limba de bunica, mama şi-a înfăşurat copiii în toate, i-a luat în braţe, a urcat dealul. Pe lângă cimitir l-a urcat, pe unde e potecă, pe coasta cimitirului. Cruci mici de lemn, noi, vechi, cu tulpina putredă, căzute peste mormintele copleşite de buruieni. Mergea, mergea… Se mai oprea să se odihnească. Ar fi vrut să îngenunche — ca boul când e prea încărcat carul şi drumul duce în urcuş — ori să se aşeze jos, niţeluş, până mai prinde puteri. I s-au tăiat de tot picioarele. Cumsă se aşeze?! Ploua mărunt peste zăpada puţină, îngheţată. Poştalii mamei sunt grei, lunecă. Vântul îi bate fusta udă, i-o lipeşte de trup. Tulpanul i-l udă. Îi udă ghiorocul…

— Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama!…

„Dacă aş muri acum — gândeşte — ar fi bine. Nimic nu mai ştii dacă mori. Nimic nu te mai doare”. Copiii scâncesc.

— Taci cu mama, taci cu mama!…

Coadele galbene, lungi până la şolduri, ochii limpezi, adânci. A urcat dealul, a trecut câmpul. Ploaie şi ceaţă. Nici ţipenie de om. Nici măcar ciori care să croncănească, să cârâie. Au rămas în salcâmii din vale. Morţii au rămas sub cruci, sub ierburi, pe coastă… Nu-i părea rău după bărbatul mort, nu-l iubise. Nici nu-l plăcuse. Îl luase fiindcă-i spusese bunica să-l ia.

Coboară poteca. Are doi fraţi în satul care se vede, oameni cu stare, negustori. La care să se ducă? Fraţii s-au gâlcevit. Muierile i-au îndemnat să se ciorovăiască. Cel mai mare, Lisandru, e bolnav de piept. Nevastă-sa, femeie de la oraş, târomeşte şi ea. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog, ligav şi lingav, parcă ar mânca cenuşă, nu prinde carne pe el. Le hârâie tusea-n piept la toţi. Rău Lisandru, rea nevastă-sa. Totuşi, parcă e mai bun Lisandru decât Tone. Acela are trei copii, trei fete, şi-n fiecare primăvară, cu burta la gură, nevastă-sa, Finica, stă gata să nască. Iad casa lui Tone. Femeia ţipă să fie dusă la oraş, nu-i place la ţară, nu e-nvăţată să trăiască la ţară. Ce să facă Tone la oraş? N-a adunat încă destui bani să poată deschide prăvălie la târg…

— Bună ziua, nene Lisandre…

— Bună…

— Nu pot să mai trăiesc cu mama. Am venit să rămân câteva zile la tine. Nu multe. O să-mi caut un rost…

— Să-ţi cauţi!… De ce nu te-ai dus la Tone?…

— Tu eşti mai bun, nene Lisandre.

— Cine ţi-a spus?

— Ştiu eu…

— Nu ştii bine…

— Atunci să plec!…

— Acum, dac-ai venit, rămâi.

A rămas la Lisandru. A văzut-o orăşeanca, s-a întunecat. Şi-a călcat totuşi pe inimă şi i-a spus:

— Să ne ajuţi la gospodărie, fată, să deretici prin casă, să aduci apă, să ne frămânţi pâinea…

A ajuns mama slugă în casa lui Lisandru. O zi, o săptămână, o lună, două… I-a trimis vorbă Tone că vrea s-o vadă. S-a dus mama la Tone.

— Nu-mi place cum se poartă cu tine hoţul de frate-meu. Suntem trei fraţi şi-avem o singură soră. Ai ajuns slugă la dulamă lungă… Ţi-am găsit un om cu care să te măriţi. Tu ai doi copii. Are şi el doi copii. O s-aveţi la un loc patru. E văduv. I-a murit muierea astă-toamnă, când a murit şi bărbatu-tău.

— Aş vrea să-l văd, nene Tone.

— Să-l vezi, de ce să nu-l vezi?! E-n cârciumă, alături. Să-l poftesc înăuntru.

— Pofteşte-l…

A rămas Finica la tejghea. Tone a intrat în odaie, însoţit de un bărbat tânăr, oacheş cu ochii căprui, cu mustaţa tunsă scurt… Om necăjit, cu cămaşa neagră, îmbâcsită de ţărână. Venise primăvara, începuse munca la câmp.

— Bună seara, Mario…

— Bună seara, omule…

A plecat Tone să-i ţină de urât la tejghea Finiţei. Muşteriii cer o ţuică, cer covrigi, îi ronţăie în dinţi, cer sferturi de vin. Cine n-are bani, pe datorie bea. Îi trece Tone pe rând în condică. Or să plătească la vară, la toamnă, când or să vândă bucatele — dacă s-or face bucate. Dacă nu, fără supărare, or să plătească anul viitor. Nu pierde nimic negustorul. Scrie în condică de două-trei ori preţul. Finica se uită chiondărâş la oameni.

— Iar le dai pe datorie, Tone.

— Iar le dau…

— Gândeşte-te la fetele mele, Tone…

— La ele mă gândesc.

Umple Tone trei cincizeci cu ţuică şi trece în odaie:

— Ei, soră-mea, te măriţi cu Tudor?

— Mă mărit, nene Tone.

— Să fie într-un ceas bun!

Ciocnesc cinzecile şi le dau pe gât… Femeia abia gustă ţuica…

— Nu-ţi place băutura, nevastă.

— Nu-mi place, bărbate.

— Nici mie.

— Asta e bine…

— Când o duci la tine, Tudore?

— Astă-seară, cumnate Tone.

— Astă-seară, nene…

— Mergeţi sănătoşi!

Tata o ia în braţe pe Evanghelina. Mama îl ia în braţe pe Ion. Din casa unchiului Tone ies în şosea. Pornesc unul lângă altul, în susul satului.

Seara. S-a lăsat întunericul. Bate uşor vântul. Aduce în sat vântul miros proaspăt de câmpuri trezite din amorţeală.

Copiilor le-au căzut capetele pe umerii părinţilor. Au adormit…

Focul de tor arde mocnit. Pe un maldăr de paie, picotă, alături, încercând să se încălzească, băiatul pistruiat şi cârn. Atârnă într-un cui lampa. Ochiul ei galben, parcă bolnav, clipeşte rar. Femeia intră cu bărbatul, deodată. Trec prin tindă şi pătrund în odaie. Bărbatul pipăie patul şi culcă puii de om adormiţi, unul lângă altul. Cu ţolul îi acoperă. Îşi apucă femeia de mâini, o trage lângă el, o îmbrăţişează, îi sărută obrazul. Buzele lui, aspre, plesnite de vânt. Mai aspru, obrazul muierii. Femeia îi pune mâna pe piept şi-l împinge uşor îndărăt.

— Parcă spuneai că ai doi copii, omule. Nu văd decât unul…

— Fata am dat-o de suflet. Era prea mică N-o puteam ţine.

— Cui?

— A luat-o o vecină s-o crească.

— Care vecină?

— A lui Gigoi…

— Să te duci s-aduci fata acasă.

— Poate, mâine.

Odaia, îngheţată. Vântul scormone şindrilele acoperişului, întoarce fuioarele de fum cu vârful în jos, la risipeşte. Femeia se aşează lângă foc. Băiatul pistruiat şi cârn se trezeşte de-a binelea. Se uită lung la femeie, apoi sare în picioare şi, ca un bursuc speriat, se aciuiază lângă taică-său.

— Cine e muierea asta?

— Maică-ta.

— Dă-o dracului! Asta nu e mama mea. Mama mea a murit. Au îngropat-o…

Scoate limba la femeie, o limbă groasă, vânătă…

Casa e aşezată în mijlocul ariei. În spatele casei — coşarul pentru vite, hambarul pentru ţinut bruma de grâu, când grâul are rod bun, pătulul de porumb, când se face porumbul, carul vechi şi, lângă car, legaţi de proţap, boii, molfăind paie uscate între dinţi. În fundul ariei, o pădure de salcâmi din mijlocul căreia se ridică, biruitor, un plop cu frunzele mereu neliniştite de parcă întruna îl bat apele curgătoare ale văzduhului. În faţa casei, doi duzi, câţiva corcoduşi, un nuc pe jumătate uscat şi, lângă uluci, o salcie plângătoare cu crengile acoperind o parte din drum. Sub salcie, fântână adâncă, cu ghizduri de lemn şi apă abia licărind în fund. La dreapta casei şi în faţa ei, megieşii, dincolo de megieşi — satul întreg. La stânga, linia ferată de lângă care poteca începe să urce dealul. Din creasta dealului, mai departe, cât poţi prinde cu privirile, câmpuri, nesfârşite câmpuri, cocoşate ici-colo de măguri răzleţe, împunse pe alocuri de copaci bătrâni, rămaşi dintr-o pădure care a fost pe aci, odinioară de nestrăbătut — deliormanul, pădurea nebună, de ulmi, de plopi, de frasini, de stejari, pădurea cu smeurişuri, cu sălbăticiuni…

Oamenii, altădată, puţini, pe aci, pe lângă Dunăre. La Turnu, raia turcească. La Ruşi, lângă Vede, cetatea. Le venea turcilor chef de omor, de tâlhărit. Năvăleau başbuzucii după pradă. Satele, sâmburi de sate. Un pâlc de bordeie aici, altul hăt departe. Des de tot năvăleau, aprige, şi slugile stăpânirii după dări. Afumau, băteau, storceau, jupuiau — plecau. În urmă lăsau vai şi amar. Cui să te plângi? Fugea în pădure cine putea, se ascundea, se hăinea…

Ca să aibă cu ce trăi, unii ieşeau la drumul mare cu ciomagul. Păduri, cât vezi cu ochii şi cât nu vezi cu ochii. Mămăliga de mei era temeiul mâncării, cu lapte, cu brânză. Vite multe, câmp puţin.

Moşu, ăl bătrân, Găbunea, povestea cum plecase o dată la târg, la Drăgăneşti. Singur plecase. După ce a trecut de Udup, a băgat de seamă că se ţinea unul, tot călare, cu pistoale la brâu, după el. Se oprea el să lase calul să pască, se oprea şi-ălălalt. Pornea el, pornea şi tâlharul. „Cu ăsta trebuie să termin, şi-a spus. Până nu mă apucă noaptea, trebuie s-o termin. ” A urcat soarele-n amiază, a pogorât în chindie. S-a tras lângă un tufiş, călătorul. A-mpiedicat calul şi şi-a pregătit culcuş. A aşternut dulama şi a băgat sub ea un maldăr de iarbă. Căciula, la gulerul dulămii. Acăzut seara. În tufiş, părea că doarme un drumeţ trudit. El s-a pitit mai alături. Tâlharul s-a apropiat pe furiş. A descărcat pistoalele în dulamă. S-a aplecat să-l cotrobăie pe mort. Atunci moşu Găbunea l-a pocnit pe tâlhar cu sete în moalele capului. L-a lăsat lungit şi-a plecat fluierând mai departe… Scăpase cu viaţă. Asta a fost toamna. Primăvara a avut iar drum spre Drăgăneşti, la târg. S-a abătut pe la locul cu pricina. Hoitul îl mâncase fiarele pădurii. Rămăseseră oasele şi chimirul. L-a luat ca pe o văcălie de ciurel, pe ciomag. Zornăia chimirul, doldora de galbeni…

— De, măi, bani avea, şi nu puţini… Cine l-a pus să se ţină de mine, să mă omoare? Am luat chimirul, cu galbeni cu tot. Era un chimir lat, roşcat, nituit cu bani de aramă…

Deliormanul, pădurea nebună… S-a dus pădurea nebună… Lângă Adâncata, îşi aveau bătrânii prisăcile. Toamna se duceau, fumăreau stupii, storceau mierea din faguri, o aduceau la bordeie în putinici de stejar. Mâncau copiii mierea… Dacă mâncau multă, le curgea mierea pe buric…

— Şi nu mureau, mătuşă Uţupăr?

— Nu mureau…

— Apăi, eu nu cred că mierea le curgea pe buric…

— Ce să crezi?! Tu nu crezi nimic. Eşti ca Toma necredinciosul. Vrei să vezi totul, cu ochii tăi… Apăi, maică, să ştii, nimeni nu vede tot. Trebuie să mai şi crezi… Te scalzi la gârlă, vara?

— Mă scald, mătuşă Uţupăr…

— Treci câteodată, pe zăgaz, dincolo, în luncă, la bulgari?

— Trec. Mă duc cu băieţii să furăm lubeniţe de la grădinari…

— Atunci, ai băgat de seamă că zăgazul de azi se prelungeşte printr-un zăgaz de pământ şi piatră până la dealul Poşarliei?

— Am băgat de seamă, că doar n-oi fi orb…

— Zăgazul era mai înalt şi mai lat altădată şi oprea apele. De la un deal la altul se-ntindea balta cu stuh, cu păpuriş, cu sălcii pe margini. Oamenii din zece sate ridicaseră zăgazul. Muriseră sub bici bărbaţi, femei, copii.

La o spărtură a zăgazului, lângă mal, şi-a făcut un turc moară şi-a lăsat slugă, morar să îngrijească pietrele, şi uiemaş să ia rumânilor uiumul. Venea stăpânul o dată la lună, din raia, după socoteli. Aducea avere mare moara. Nu mai era nicio altă moară pe aproape. Se plimba turcul, cu luntrea, pe apă. Doi rumâni trăgeau la vâsle. Tolănit pe perne de catifea, moi, sugea turcul din narghilea tutun. Îl legăna luntrea, îl adormea leagănul. S-a auzit că vin dinspre răsărit muscalii să-i poarte turcului cel mare rezbel, să-i scape de bir pe creştini. A adunat turcul nostru satele, cu sape, cu cazmale. Au spart rumânii zăgazul. S-a repezit apa şi-a lărgit spărtura. Cu mâna lui osmanlâul a aprins moara şi-a privit-o cum arde până în temelii. Apoi a dat bici calului şi-a plecat însoţit de argaţi. Erau creştini argaţii. După ce au urcat dealul, s-au înţeles din ochi argaţii, au sărit în spinarea turcului, l-au prăvălit la pământ, l-au ucis, i-au luat galbenii din brâu, să-l mănânce păsările cerului l-au lăsat. S-au întors în sat cu calul turcului de dârlogi. A doua zi au venit muscalii, mulţi ca iarba şi ca frunza. Au întins corturi în luncă, au rămas aici până toamna târziu. Jucau pe linia satului cu rumânii, chiuiau. Aveau chimire pline de ruble şi prinseseră a grăi limba noastră. Era printre ei un cazac — cine mai ştie cum l-o fi chemând — rumânii îi spuneau Geantă. A făcut prinsoare cu flăcăii că el intră de unul singur în oraş, la Turnu, cumpără un teanc de barişe pentru muierile din sat care-i plac lui şi se-ntoarce teafăr, nevătămat de păgâni. A încălecat. Satul, până la margine, după el, grămadă. Nu credeanimeni c-o să-l mai vadă, c-o să izbutească să scape viu dintre turci. Unele muieri îl jeleau. Asta a fost dimineaţa. S-a întors cazacul spre chindie. Numai spume, calul cazacului. A povestit oamenilor cum a petrecut în raia. Înainte de a intra în târg, printre ostaşii de veghe, şi-a pus o manta turcească în spinare şi fes în cap. Nu l-a luat nimeni în seamă. A descălecat pe uliţa mare a târgului şi-a cumpărat tutun. A cumpărat pâine, barişe. Apoi a încălecat, a aruncat jos fesul şi mantaua. A scos sabia şi s-a repezit într-o ceată de soldaţi turci, care mergeau iavaş-iavaş pe uliţă. A zburat trei-patru capete cu sabia. Chiuia şi vorbea muscăleşte. Spaima a intrat în turcime. Prăvăliaşii au tras obloanele. Lumea a început a fugi. Cu toţii credeau că oraşul a fost cuprins pe neaşteptate de cazaci. Până să-şi dea turcii cu socoteala că în oraş nu se află decât un singur cazac, Geantă trecuse bariera în fuga calului, urca drumul prin pădure, spre Măgura de pază. Prinde orbul, scoate-i ochii!… De râs au rămas turcii… Cazacul arăta sabia plină de sânge. Arăta testemelele, barişele, cimberele. A doua zi multe femei purtau pe cap podoabe noi. Când s-a lăsat gerul, au plecat spre Dunăre muscalii, au cuprins cetatea, i-au alungat dincolo de apă pe necredincioşi, pentru totdeauna. Asta s-a întâmplat când era bunică-mea tânără, la câţiva ani după zaveră. Purtase şi bunică-mea testemel luat de muscali din cetate, după alungarea turcilor…

Mătuşa Uţupăr râde, clipeşte des ochii, ca şi cum ar vrea să oprească un început de lăcrimare…

S-a luminat de ziuă, n-a răsărit încă soarele. Lunecă acelaşi vânt de aseară, clatină salcâmii, duzii, plopul. Pe cer se frământă norii goniţi spre apus. Câteva găini ciugulesc în bătătură. Câteva numai.

Satul s-a trezit. Se aud mugete de boi. Cumpăna fântânii urcă şi coboară, coboară şi urcă.

Femeia se uită în jur. Se uită întruna. Pe palma asta de pământ, cu omul ăsta lângă care şi-a petrecut întâia oară noaptea între salcâmii aceştia ghimpoşi, între gardurile acestea, între femeile acestea care vin înainte de răsăritul soarelui la fântână, lipăind cu tălpi goale pământul îngheţat al uliţelor, aici va trăi… Va trăi! Cât? Nimeni nu ştie cât va trăi… Asta e legea lumii, să nu ştie nimeni cât îşi va purta umbra legată de picioare, pe pământ…

— Dacă-ţi place, Darie…

— Cum să nu-mi placă?!…

Mătuşa Uţupăr nici nu s-a mişcat de lângă sobă. Ca moara îi turuie gura. Îi privesc dintele căzut peste buză, cum se dă huţa. De câte ori intră în odaie tata, femeile nici nu-l bagă în seamă. Intră, iese. Se duce după ale lui. Acum nici pe mine nu mă mai bagă cineva în seamă.

În sfârşit, mătuşa Uţupăr a ostenit. Uite, vorbeşte mama, limpede, cu linişte. Întâmplările pe care le spune au avut loc demult, când era ea tânără. I s-au încreţit uşor obrajii lângă ochi. Are zbârcituri mărunte pe frunte. Mama pare frumoasă numai când râde. Râde atât de rar! Toţi oamenii din jur râd rar. Îi văd de obicei încruntaţi, cu feţele întunecate. Au feţele întunecate şi toamna când plouă, şi primăvara când se topesc şi după ce se topesc zăpezile şi iarba zbucneşte din adâncuri, scoţând colţi verzi pe acolo pe unde mai înainte pământul fusese negru smoală. Rămân încruntaţi, întunecaţi oamenii şi vara, când dau în pârg cireşele. Rămân încruntaţi şi întunecaţi şi atunci când se coace grâul pe câmpuri şi când, de la o margine a zării la alta, o mare galbenă, dungată cu verde, primeşte, din zori şi până în amurg, ploaia luminii.

— Darie, spui tu drept? Îţi aduci tu bine aminte? Nu cumva anii care te despart de acele timpuri au pus între ochii tăi şi trecut o pânză cenuşie? Nu cumva, peste cele ce povesteşti, arunci pulberea tristeţii tale? Ia aminte…

— Ştiu bine cât a trecut de atunci. Nimic n-am uitat, îmi aduc aminte de fiecare fir de iarbă pe care l-am rupt spre a-mi împleti pe deget un inel. Îmi aduc aminte de fiecare fir de păpădie, al cărui moţ l-am retezat cu nuiaua, în joacă. Îmi aduc aminte de fluturii pe care i-am prins şi de culorile vii şi minunate pe care le-am şters, în glumă, de pe aripile lor. Îmi aduc aminte urmele de bou din care am băut apa ploii în câmp. Îmi aduc aminte de fiecare vis pe care l-am visat în somn şi de fiecare vis pe care l-am visat treaz, cu ochii deschişi. Îmi aduc aminte de fiecare bucătură pe care am băgat-o în gură şi de fiecare zi în care am flămânzit. Îmi aduc aminte de fiecaresunet pe care l-am auzit, de fiecare cântec care a răsunat şi a plâns în mine, de fiecare pumn pe care atunci, ori mai târziu, l-am primit în ceafă, în coaste, în obraz. Nimic din anii aceia n-a murit în mine. Au murit multe din cele văzute, auzite, trăite mai târziu. Dar cum să uit pe mama şi pe tata? Cum să uit pe fraţii şi surorile mele? Cum să uit neamurile noastre, şi megieşii noştri, şi satul? Cum să uit plopul, şi duzii, şi salcâmii, şi corcoduşii? Cum să uit chipurile şi faptele oamenilor? Nu. Nimic n-am uitat.

— Am avut mare necaz cu Gheorghe. Acum e plecat de-acasă. Învaţă carte. O să se facă popă. E bun de carte. L-am iubit ca pe toţi ceilalţi copii ai mei. Niciodată nu mi-a spus mamă. Niciodată n-a primit ceva din mâna mea. Totdeauna m-a privit cu duşmănie. Ori de câte ori ne aflam numai noi doi, se scălâmbăia la mine, mă suduia. Nu m-am plâns omului meu. L-ar fi bătut, poate, şi mie nu mi-ar fi plăcut să văd cum îl bate. Cu Leana am avut şi mai mare necaz. I-am spus omului să se ducă s-o aducă. S-a dus. A lui Gigoi n-a vrut să i-o dea îndărăt. În prima zi, când venisem aici, n-am ieşit din arie. Priveam cum femeile din vecini mă pândeau. Stăteau ca gaiţele, căţărate pe garduri. Numai ochi, să vadă ce fac. Numai urechi, să audă ce vorbesc. Ce aveau de văzut? De auzit? Am măturat aria, am stropit-o, am dat foc gunoiului, am aruncat boabe păsărilor, mi-am spălat copiii, am gătit bărbatului mâncare. Ele tot aşteptau să se întâmple ceva. Niciodată n-am ştiut ce anume aşteptau ele să se întâmple în ziua aceea. Şuşoteau, iscodeau. Întorceam capul la ele, se uitau în pământ. Spre seară a venit la mine cumnată-mea, nevasta lui Voicu, unul din fraţii mai mari ai bărbatului meu. Locuieşte alături. Atunci, ca şi acum, între casa noastră şi a lor, între aria noastră şi a lor, gardul de uluci.

— Tu eşti noua nevastă a lui Tudor?

— Eu sunt.

— Ai doi copii!

— Doi am.

— Şi Tudor are doi.

— Ştiu.

— Crezi că o să duci casă bună cu el?

— Cred.

— Eu nu cred că ai să poţi vieţui în casa asta.

— De ce?

— E om rău Tudor.

— De ce e rău?

— Ai s-o afli singură mai târziu.

— Când o să aflu asta o să văd ce e de făcut. Deocamdată n-am aflat-o.

— Ţi-o spun eu.

M-a luat repede, să mă sperie. Asta m-a îndârjit. Am poftit-o să stea jos. N-a vrut să stea.

— Îţi spun că n-ai să prinzi rădăcini aici. Noi nu vrem să rămâi aici.

— Care voi?

— Noi, rubedeniile lui Tudor.

— Şi ce aveţi voi cu casa mea?

S-a oţărât cumnată-mea:

— Casa ta? Asta nu e casa ta. E casa lui Tudor şi a copiilor lui de la nevasta dintâi. Tu eşti nevasta de-a doua. Tu eşti străină aici. O să te facem noi să simţi cât de străină eşti.

N-am mai spus nimic. A plecat. Peste puţin timp s-a întors. Venise cu altă faţă. Zâmbea.

— Să nu te superi, Mario. Parcă aşa am auzit că te cheamă, Maria.

— Aşa mă cheamă.

— Să nu te superi. Ni s-a sfârşit mălaiul. Dă-ne un găvan de mălai.

M-am ridicat şi i-am pus în poală două găvane de mălai.

— Nu te superi?

— Nu mă supăr. Se întâmplă între megieşi, dar între rubedenii…

Am crezut că n-am s-o mai văd, cel puţin în ziua aceea. Iar am văzut-o.

— Fiersei mămăliga. Nu-mi dai o coajă de ou? Pentru fiu-meu, pentru Vasile. E lingav la mâncare…

Găsisem într-o oală pe poliţă patru ouă. I le-am dat. A doua zi mi-a cerut făină şi o găină. A treia zi a venit şi, fără să mai ceară, şi-a luat singură mălai din sac şi untură. A patra zi mi-a prins din poiată o gâscă şi-a tăiat-o. Noi mâncam fasole cu mămăligă. N-am zis nimic. Pe urmă, într-o seară, ieşind prin arie, l-am văzut pe fiu-său cum trecea peste gard, de la noi la ei, snopi de coceni. N-am mai putut răbda. Am aşteptat să-mi vie bărbatul şi i-am spus toate câte mi se întâmplaseră. L-am întrebat:

— De mult te mănâncă megieşii şi neamurile?

— De cine vorbeşti?

— De cumnată-mea, de Mitra, de Bâzărca…

Nu ştiu de ce, dintr-o dată, după ce-i spusesem Mitra, mi-a venit să-i zic Bâzărca. N-auzisem niciodată de la nimeni porecla asta. Mi s-a părut însă că aşa şi nu altfel ar trebui s-o cheme. Am poreclit-o Bâzărca. De atunci tot satul îi spune aşa. Şi bărbatu-meu şi cumnatul Voicu, când se supără, tot Bâzărca îi zic. Am limbă rea. Le cam potrivesc.

— Şi înainte de a muri nevasta dintâi, le dădeam câte ceva.

E frate-meu mai mare. E cumnată-mea mai mare. I-am lăsat să ia ce vor din curtea şi casa mea.

— Şi de acum înainte ai să-i mai laşi?

— Parcă… nu i-aş mai lăsa…

Când a venit iar să ceară, am luat-o de umeri şi-am scos-o binişor afară. S-a uitat la mine mirată.

— Cutezi să mă înfrunţi?

— Cutez.

— O să fie rău de tine. N-ai să poţi trăi aici.

— Am să pot trăi. Am să mă apăr şi am să lovesc.

Am pus mâna pe furcă. Nu pe furca de adunat paiele. Pe furca de tors. Şi-a ridicat poalele şi-a rupt-o la fugă. După ce-a intrat la ea în arie, a început să urle cât o ţinea gura.

— Săriţi, săriţi, mă omoară nevasta lui Tudor!…

Am rămas pe prispă râzând. Cum să nu râzi de o asemenea minciună? S-au adunat femeile din vecini la poarta ei.

— Ia, spune-ne! Cum a fost, ghia?

— Păi, cum să fie?! M-am dus şi eu, ca o cumnată mai mare ce-i sunt, să văd ce face. A pus mâna pe furcă şi m-a dat afară. Dacă nu fugeam, îmi crăpa ţeasta. Am fugit. E scorpie, nu muiere. Scorpie…

S-a apropiat de uluci şi-a început să mă ocărască. Iacă, eu nu mai auzisem asemenea sudalme. Am ascultat ce-am ascultat, apoi am intrat în casă şi mi-am văzut de treburi…Câţi ani or fi de atunci? Stai!… Sunt zece ani… Ba nu, sunt paisprezece ani de atunci. N-am mai schimbat cu ea o singură vorbă. Ne întâlnim la fântână!… Se uită la mine pe sub sprâncene, mormăie cuvinte de neînţeles, scuipă şi pleacă. Scuip şi eu şi-i întorc spatele. Nici fiu-său nu vine pe aici. S-a însurat cu Roşia — nu ne-a chemat la nuntă. I s-a născut primul copil lui Vasile — nu ne-a chemat la ponod. Nici nu trebuia să ne cheme… Numai cumnatu-meu Voicu vine pe la noi câteodată. Pe furiş vine, după ce se lasă întunericul. Asta mi s-a întâmplat cu cumnată-mea, cu Bâzărca… Cu Rimoanta altfel s-au petrecut lucrurile

Mătuşa Uţupăr nechează şi-i văd până-n fundul gurii dinţii verzi, măselele putrede, rădăcina limbii. Are limba galbenă ca şofranul mătuşa Uţupăr.

— P-asta aşa o cheamă? Sau ai poreclit-o tu?

— Da de unde! O cheamă Păuna. Adică o chema. Şi ăşteia satul îi spune cum am poreclit-o eu. Ştii, nevasta dintâi a bărbatului meu era mai în vârstă decât el. Şi, după câte am auzit, nu tocmai frumoasă. Aşezată însă şi de treabă. Când s-a însurat, bărbatu-meu avea şaptesprezece ani. Nevastă-sa era trecută de douăzeci şi cinci. L-au însurat de crud, că rămăsese pentru a şaptea oară socru-meu văduv, şi n-avea muiere în casă.

— De şapte ori a fost însurat socru-tău? Parcă ştiam de opt…

— Nu, de şapte ori a fost însurat şi de şapte ori a rămas văduv. Fiecare nevastă a născut cum se naşte întâiul copil, iar la al doilea copil, la naştere, fiecare a murit. Mureau femeile şi rămâneau sănătoşi copiii. Era nevoit să însoare iar. S-a însurat până l-au ajuns bătrâneţele. Bărbatu-meu, de la nevasta din urmă. Odată cu venirea lui pe lume, a murit maică-sa. L-au crescut surorile. Cea mai mică soră s-a măritat — bărbatu-meu s-a însurat. Cu voie, fără voie, cine ştie! Nu l-a întrebat nimeni. Nu l-am întrebat nici eu. Dar de, bărbat tânăr, cu nărav. Încă înainte de a-i muri nevasta, s-a mai uitat şi el, ca omu, la una, la alta. Au tăbărât pe el mai ales megieşele. Numai cocoşata lui Ban i-a scăpat… Ivănica, nevasta cocoşată a lui Iancu Ban!… Parcă numai ea e cocoşată! E cocoşat, fără să aibă de fapt cocoaşă, şi bărbatu-său, Iancu Ban. Moş Radu Ban — a murit mai anii trecuţi, o fi putrezit până acum, că tot ce e îngropat în pământ putrezeşte repede — nouă băieţi a avut şi nicio fată. Iancu i-a fost cel mai mic. A năvălit peste sat vărsatul, cum năvăleau pe vremuri păgânii din raia. Opt băieţi i-au murit lui RaduBan într-o iarnă. Curăţa zăpada la cimitir şi ducea o teleagă de paie. Făcea focul să dezgheţe pământul să poată săpa groapa. Săpa groapă mare, pentru doi, pentru trei…A rămas znamia asta de Iancu, peltic, gângav. Măcar unuldoi să-i fi scăpat din ceilalţi. Pleca Radu Ban cu carul cu bucate la Olt să macine meiul, grâul. Cu lunile aşteptau oamenii la Olt, să le vină rândul la moară. Până se întorceau de la Olt, nu puteai să rabzi de foame. Puneai meiul în râşniţă şi râşneai — o zi întreagă aplecat pe râşniţă, învârteai, învârteai, pentru o mămăligă… Din pricina râşniţii, Iancu Ban a rămas adus de spate… Nu-şi putea lua nevastă dreaptă ca bradul… Şi fata lor, ce fată, o arătare, onănăie pe nas când vorbeşte… Mă gândesc să-l însor pe fiu-meu, pe Ion, cu ea, când s-or face mari. Are pământ şi e copil singur la părinţi. Dacă n-ar fi venit vărsatul, în nouă fişteici s-ar fi împărţit pământul lui Radu Ban. Aşa, a avut noroc Iancu. A rămas singur stăpân pe pământ, pe casă, pe acareturi, e chiabur… E bine să ai pământ şi să fii singură la părinţi. O vezi pe-a lui Gulie? Pe Măndica?Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. Cu cămaşa scrobită, cu bariş nou. Tolăneşte la umbră… N-o scoate grecul la muncă… O ţine numai cu cofeturi, cu rahat…

Dada Măndica: înaltă, smeadă, cu ochii cenuşii. Dacă are douăzeci de ani!… A măritat-o taică-său, moş Gulie, cu Panait Barcas, căruia oamenii îi spun „domnu Barcă”, negustor de cereale… Bătrân şi bărbos e grecul… Nevasta, ca-n palmă o ţine…

— Vezi, copiii noştri au pistrui în jurul nasului. Pistruii rămân acolo, oricum ai încerca să-i ştergi, până la zece-doisprezece ani. Apoi pier. E un semn al neamului. Copiii megieşilor, câţi s-au născut, până când am venit aici, seamănă cu Gheorghe, cu Leana, cu Darie. Am băgat repede de seamă că sunt pizmuită de vecine, că nici uneia nu-i părea bine că m-am aciuiat la casa asta. Dintre toate însă, mai aspru m-a duşmănit a lui Gigoi, femeia căreia bărbatu-meu, după ce rămăsese văduv, i-o dăduse peLeana de suflet. Nu vrusese să-i dea lui bărbatu-meu fata îndărăt. Unde creşteau trei, puteau creşte şi pe al patrulea. Nu vroiam să creadă bărbatu-meu că între copiii lui şi ai mei aş face vreo deosebire… Nu e vorbă… Mai pe urmă a crezut el şi asta. Avea şi de ce… Cu timpul, m-a înrăit viaţa… Dacă am văzut că lui nu i-o dă, am pândit-o într-o dimineaţă când a venit cu vedrile la fântână, să ia apă. M-am dus şi eu la fântână, să iau apă. Am intrat în vorbă cu ea:

— Fă, Păuno, să-mi dai fata…

— Nu e a ta fata.

— Dacă e a bărbatului meu este şi a mea. Să mi-o dai…

— N-am să ţi-o dau.

— Fă, Păuno, tu mă duşmăneşti.

— E drept, te duşmănesc.

— De ce?

— Nu vreau să ţi-o spun. Dacă eşti deschisă la cap, o să pricepi şi singură.

— Te-ai ţinut cu bărbatu-meu…

— M-am ţinut şi-o să mă ţiu. Îmi place Tudor…

— Bărbatu-tău nu-ţi place?

— Îmi place şi bărbatul meu, dar îmi place şi bărbatu-tău…

Era şi atunci, ca şi acum, mărunţică, lată-n faţă, cu şezutul gros cât putina. Numai că era mai tânără, mai neastâmpărată. M-a cuprins furia.

— Va să zică n-ai să te potoleşti? Rimonato!…

— N-am să mă potolesc, fa, n-am să mă potolesc. Ce-ai să-mi faci tu? Venetico!

— Uite, asta am să-ţi fac…

Ţineam în mână ciutura plină cu apă pe care abia o scosesem din fântână. Am repezit ciutura grea spre capul ei. A izbit-o ciutura în tâmplă şi-a dat-o de-a berbeleacul. S-a lungit pe pietrişul din jurul fântânii şi-a început să se zbată. Dădea ochii peste cap, rămăsese cu gura deschisă. Din tâmplă i se scurgea un fir de sânge. Ciutura fântânii se legăna. Nu mi-am pierdut firea. Am prins ciutura de toartă şi-am vărsat-o peste Rimonata. Am scăldat-o toată. Am scos altă apă din fântână, mi-am umplut vedrile şi-am intrat în casă. S-a zbătut cât s-a zbătut acolo!… Asta se întâmpla dimineaţa de tot. Când m-am uitat, n-am mai văzut-o. Se trezise. Plecase. De atunci, când mă vede, întoarce capul. Dacă îl zăreşte pe bărbatu-meu, iuţeşte pasul. Nici peste uluci nu se mai uită spre noi. A învăţat-o pe fată să ne duşmănească. Trece fata cu caprele pe lângă casa noastră. Stau în uşă şi vreau s-o opresc, să vorbesc cu ea. Oîmbii, cu pâine, cu struguri, cu mere, cu ce avem şi noi. Fata fuge. Nici nu se apropie de noi sau de casa noastră. A povăţuit-o să-l urască pe taică-său. Pentru asta o s-o mănânce focul iadului.

Ce dracu!… Mereu aud vorbindu-se de focul iadului!…Dacă intri în biserica cea mare de lângă primărie şi te întorci, vezi zugrăvit la dreapta şi la stânga uşii, începând de jos, de lângă lespezi, şi până sus, în tavan, iadul… Hristosul care învie şi se urcă la cer, fără aripi, şi Hristosul mic, cu obraji bucălaţi şi ochi albaştri, care surâde din toate icoanele, din braţele Mariei, Maica Domnului, sunt zugrăviţi în fund, unde e altarul. Mie îmi place că pe mama o chema Maria, ca pe Maica Domnului, şi nu ştiu pentru ce îmi place…

În biserică, de câte ori am intrat, m-am uitat la fiecare zugrăveală şi m-am minunat. M-am uitat însă mai mult la iadul cu care ne sperie întruna popa, la iadul care e zugrăvit pe peretele de lângă uşă. Ard acolo focuri mari sub cazane uriaşe şi în cazane fierbe smoala, în clocot. Aburi alburii se ridică spre tavan şi prin aceşti aburi iată-i ies draci cu cozi îmbârligate, cu coarne răsucite şi urechi mari, cu nasuri încovoiate şi rituri de porc; diavoli păroşi, care, în furci de fier, cu patru crăci, mută, dintr-un cazan într-altul, sufletele oamenilor care au păcătuit pe pământ. Pătrunzi în grădina vecinului şi iei un măr, gata, ţi-ai pierdui sufletul!… Focul gheenei te aşteaptă după moarte!… Focul gheenei, cazanul cu smoală care fierbe veşnic şi furcile care te vor muta dintr-un cazan în alt cazan. Te duci pe câmp, cu caii la păscut, adormi de osteneală, caii intră în porumbul, ori în grâul, ori în ovăzul, ori în rapiţa altcuiva, acelaşi foc al gheenei te aşteaptă, aceiaşi diavoli, aceleaşi cazane cu smoală… Te-a înjurat logofătul Gânţă!… Nu e nimic!… O să-l mănânce focul iadului… Dacă l-ai înjurat şi tu pe el, gata, ţi-ai pierdut sufletul!… Pe popa, pe arendaş ori pe primar, dacă-i înjuri, e şi mai rău: arzi în focul gheenei după moarte, dar înainte de moarte mai iei pe spinare câteva ciomege, câteva paturi de puşcă, ori măcar câţiva pumni repeziţi în coaste, în fălci, pe unde se nimereşte.

Mereu înfricoşează popa oamenii cu focul gheenei, cu cazanele de smoală…

Iarnă. Ninge uşor. Ninge liniştit. Satul e îmbrăcat în puf alb. Numai ciorile, care zboară din salcâm, au rămas negre. Numai ciorile şi… popa — boaita care, cu o cruce în mână şi cu o steblă de busuioc într-alta, umblă cu botezul, din casă în casă. După el, cu căldăruşa, jerpelit,
ţârcovnicul. În căldăruşa ţârcovnicului se află apă sfinţită…

Intră popa în casă şi începe să hârâie pe nas. Oamenii, cu copiii stol, îl aşteaptă. Popa le stropeşte fruntea cu stebla de busuioc pe care o tot moaie în căldăruşă. Cântă o rugăciune. Bărbaţii, femeile, copiii pupă mâna popii… Popa are mână păroasă, noduroasă, cu unghii lungi, şi sub unchii pământ. Mâna popii, se spune, e sfinţită. Trebuie s-o pup. Adică trebuie s-o pupe alţii. Am pupa-o şi noi dacă popa Bulbuc ar binevoi să treacă înaintea Crăciunului cu botezul, sau a Paştelui şi pe la noi. Popa Bulbuc ocoleşte casa noastră, ca şi cum ar locui în ea nişte lifte care nu cred în Dumnezeu. Parcă popa crede! Parcă noi credem!…Dar aşa vine vorba. Aşa se spune. Aşa se obişnuieşte. Să spui că ai credinţă în Dumnezeul nevăzut… Nouă, copiilor, puţin ne pasă de treaba asta. Noi mai curând am scuipa în căldăruşa popii, decât să facem ceea ce fac ceilalţi oameni, care, după ce-i stropeşte popa cu agheazmă, se scocioresc în pungă, scot de acolo ultima para şi i-o aruncă boaitei. Dacă arunci un cinci ori un zece, popa te înjură printre dinţi, după ce te-a blagoslovit. Te înjură încet. Tare, te înjură, de la obraz, numai ţârcovnicul. Popa se bucură numai când i se aruncă în căldăruşă o băncuţă ori un leu de argint. Arendaşul îi aruncă o carboavă!… Pentru popă, arendaşul e cel mai cumsecade creştin din lume. Pe arendaş n-o să-l mănânce focul iadului. Are grijă popa, de asta. În toate rugăciunile, după numele mitropolitului, popa pomeneşte numele arendaşului de la Băneasa, pe care auziţi ce frumos îl cheamă: Gherasie Milian Miliarezi. Vorbeşte gângav Miliarezi, are picioare palii şi, dacă îl mână vreo treabă de la primărie, din trăsură prin înăuntru e purtat de două slugi pe braţe. Picioarele îi bălăngăne, moi… Când vorbesc între ei despre arendaş, şi nu-i aud logofeţii ori acriturile satului, rumânii îi spun arendaşul Colarez. E mai uşor.

— Ce-ai cu arendaşul, Darie?

— Zău, dacă am ceva!… Numai că, dacă-aş fi mare şi mi s-ar ivi prilejul, l-aş păli cu bâta între ochi…

— Poate o să vină şi vremea aia…

O întreb pe mama.

— Mamă, de ce nu vine popa pe la noi?

Mama e singura din casă căreia nu-i place că popa ocoleşte casa noastră. Bunicul după mamă poartă barbă şi are pe fereastră câteva cărţi groase de rugăciuni, din care citeşte seara şi dimineaţa. În fiecare duminică mama se duce la biserică şi ascultă slujba. Acolo popa n-o poate lipsi de sărutatul crucii şi al icoanelor. Până acolo nu merge el cu câinoşenia. Însă nu se poate stăpâni să nu se uite la ea cruciş.

— E supărat pe casa noastră. Îl urăşte pe taică-tău.

— De ce îl urăşte popa pe tata?

— Din pricina lui frate-tău Gheorghe.

— Dar ce-a putut să-i facă frate-meu popii?

— Frate-tău s-a dus la seminar, o şcoală în care învaţă copiii care vor să ajungă popi.

— Şi popa nu vrea ca frate-meu Gheorghe să îmbrace sutană de popă?

— Nu vrea. Popa are şi el doi băieţi la seminar, pe care, mai târziu, are să-i popească. Pe ăl mare, aici, în sat, pe celălalt mai mic, într-un sat vecin.

— Dar ce, pentru frate-meu n-o să se găsească niciun alt sat?

— Ba o să se găsească, dar popa al nostru se teme că frate-tău o să vrea negreşit să vină popă aici şi nu în altă parte.

— De ce aici?

— Fiindcă satul e mare şi nu e lipsit de chiaburi.

— Dar ştiu că toţi chiaburii sunt zgârciţi, numai că nu-şi mănâncă din dos de zgârciţi ce sunt.

— E adevărat, Darie, de zgârciţi, chiaburii sunt zgârciţi, însă cu popa şi cu biserica sunt darnici, ca să afle satul şi să câştige fală…

Din câte se vorbesc în sat aflu că băieţii popii sunt tigori. Se apropie sfârşitul anului şcolar!… Popa Bulbuc nu-şi găseşte astâmpăr. Dacă botezi un copil, ori îngropi un mort, ori cununi un băiat, trebuie să ai punga doldora. Popa cere mai mulţi bani decât de obicei pentru rugăciunile lui. Cere gâşte şi curcani şi, dacă eşti cumva bogat şi ai în ogradă stupi de albine, popa îţi cere pentru slujbe, afară de bani, ocale cu miere. Cu punga îndopată cu arginţi, cu desagii tobă de bunătăţi, cu coşuri, popa apucă drumul oraşului. Năduşeşte la poarta unuia, tremură la poarta altuia şi, până la urmă, corbul se linişteşte. Află popaBulbuc noutatea aşteptată: băieţii nu i-au rămas repetenţi. Vine acasă pe jumătate fericit, pe jumătate nefericit. Fericit, că băieţii lui au făcut un pas mai departe spre popie. Nefericit, pentru că acest pas l-a plătit cu bani, cu plocoane. Câte un rumân care-i poartă popii pică, pentru cine ştie ce, îl întreabă aşa, la cârciumă, între două ţuici:

— Da băiatul ăsta al lui Tudor o fi trecut clasa, părinte?

— Dracu ştie, taică! Zău dacă ştiu ceva!…

O ia repede din loc, popa… Oamenii râd. Tata n-a apucat niciodată drumul Bucureştilor. Frate-meu Gheorghe a plecat singur de acasă. Cum o fi arătând la faţă, nu ştiu. Eram mic de tot când a plecat dintre noi. Nedesluşit mi-lamintesc. Acum n-are timp să vină vara, în vacanţă, pe acasă. Se duce pe undeva, prin cealaltă parte a ţării, lucrează la o moşie. Mi se pare că ştie să facă pe mecanicul…

Învăţătorul Popescu-Bragadiru umple satul cu poveşti despre frate-meu. Popa aude poveştile. Merge des la cârciumă popa, la toate cârciumile merge, pe rând le cercetează. Pune potcapul şi anteriul în cuier, spune:

— Stai cuminte-n cuier, părinte Bulbuc, că Tomiţă, săracul, vrea să petreacă…

Anteriul rămâne cuminte în cuier, potcapul rămâne cuminte. Tomiţă Bulbuc petrece, despărţit de cele sfinte; dăruit cu totul celor lumeşti…

Fiecare ştire despre frate-meu Gheorghe, care vine în sat, usucă inima popii. Să se usuce inima popii! Fiindcă nu-l poate împiedica pe frate-meu Gheorghe să înveţe carte, popa încearcă să ne amărască pe noi. Nu vine cu botezul în casa noastră… Aram pedeapsă!…

Când nu cunoşteam duşmănia popii faţă de noi, ca şi ceilalţi copii din sat, dacă-l întâlneam pe uliţă, îi spuneam:

— Sărut mâna, taică părinte!

Altora popa le răspundea. Pe mine mă suduia printre dinţi. Am început să-l sudui şi eu. N-am făcut bine?

— N-ai făcut bine, Darie. O să te înghită focul iadului…

— Mai va până atunci. Şi-apoi, dacă o să stau, adică nu să stau ci să mă chinui în iad, apoi o să-l am pe popaBulbuc alături. N-am mers cu caii la păscut? Am mers!…Şi cu noi, cu băieţii, a mers şi Milică feciorul cel mic al popii, seminaristul. Noi am păscut caii noştri pe mirişte. Băiatul popii, care şi el o să ajungă mai târziu, când o creşte mare, popă a luat caii lor de căpăstru şi i-a păscut toată noaptea în grâul oamenilor.

— Măi Milică, i-am spus noi, păcătuieşti. Pe unde paşti tu caii, nu e grâul vostru.

— Păi tocmai de-aia îi pasc.

— Nu ţi-e frică de iad?

— Nu, că nici nu există iad. Există cel zugrăvit, cu vopsele în biserică, să se sperie proşti ca voi. Aşa spune tata, acasă, când îl ceartă mama că bea la cârciumă…

— După ce o să te faci popă, tot aşa o să spui?

— Altfel o să spun…

— Va să zică ai să minţi. Ai să spui oamenilor ceea ce nici tu nu crezi.

— Am să mint. Aşa e meseria…

— Lua-te-ar Nichipercea cu meseria ta!

— Ba pe voi.

Ne-a mai şi înjurat.

Puteam să-l iertăm? Ne-am apucat şi l-am bătut până la ziuă cu dârjalele. Noi eram trei — el singur. Mai-mai să-l omorâm. Am fost fugiţi de-acasă o săptămână, de frica lui Juvete, jandarmul. Nu ştiam că jandarmul e certat cu popa. Am aflat şi am ieşit la lumină. Nu ni s-a întâmplat nimic…
Năvălesc în casă surorile mele şi frate-meu Ion. În urma lor, intră şi vară-mea Diţa. E mototolită toată. Mătuşa Uţupăr se uită la ea, îi sclipesc ochii de bucurie. Diţeise scurge prin crăpătura buzei scuipatul alb, pe bărbie. Şi-l şterge cu mâneca zăbunului. O întreabă mătuşa Uţupăr pe vară-mea:

— Câţi băieţi te-au strâns în braţe, Diţo?

— Fo patru-cinci.

— Numai atâţia?

— Numai…

— N-ai sărit cumva pârleazul?

— Nu, mamă.

— Aşa, fată. Păstrează-te cuminte.

— Mă păstrez. Până la măritiş.

Diţa poartă în cutele fustei paie, scaieţi. Au tăvălit-o bine!

— Tinereţe, tinereţe… Ce ştii tu?

Vine şi tata. Ne aşezăm, ca şi la amiază, în jurul mesei. După masă, tata iese cu frate-meu Ion şi se culcă în tindă, lângă foc. Facem loc, în patul nostru, mătuşii Uţupăr. Îi facem loc şi Diţei. Îi cade să doarmă între mine şi soru-mea Riţa. Mă strâng, mă zgârcesc covrig, şi caut să fiu cât mai departe de ea, intru cu faţa în lacra care mă desparte de zidul de lângă fereastră. Pâlpâie lampa. Lumina e cenuşie, măruntă. Văd ca printr-un fum des pereţii odăii. Mama tot mai vorbeşte în şoaptă cu mătuşa Uţupăr. Noaptea a aşezat la fereastră lespezi uriaşe, catifelate, moi, de întuneric. Ştiu că acum, de la o margine la alta a lumii, de la pământ la cer, domneşte întunericul. Noi toţi: strânşi, întinşi la rând, acoperiţi cu ţolul. Afară au rămas, în întuneric, vietăţile sălbatice. Afară au rămas, în noapte, arborii…

Glasul mamei, glasul mătuşii Uţupăr se depărtează. Abia mai aud. Parcă cineva mi-a astupat cu bumbac urechile. Respir din ce în ce mai rar, mai liniştit. O mână moale, ca de catifea, îmi lipeşte pleoapele. Diţa se întoarce spre mine, mă cuprinde în braţe, mă strânge tare, tare de tot, lângă ea. Are trup cald. Are trup aproape fierbinte. Trupul străin mă întărâtă. Parcă mi-au năvălit pe piele şi sub piele mii de furnici. Diţa mă apucă de umeri şi mă întoarce uşor cu faţa spre ea. Încerc s-o depărtez. Îmi dă să-i dibui sânii calzi. Înfig degetele în ei. Nu mă mai pot desprinde. Lampa s-a stins.

Unde mi-e somnul? Parcă mi-era somn!

Acum a venit la noi mătuşa Uţupăr şi-a adus-o şi pe vară-mea Diţa. Alteori, odată cu mătuşa Uţupăr, vine şi bărbatu-său, unchiu-meu, Precup Urban Uţupăr. E un rumân înalt cu umerii laţi — încolo subţire ţipar, ager ca briciul, ochi negri, aprinşi, ascunşi adânc sub frunte şi sub prea stufoasele sprâncene. Oacheş, aproape tuciuriu, e unchiu-meu Precup Urban Uţupăr. Mă ia pe genunchi. Mă leagănă. Îi place să se joace cu mine. Îi sfârâie inima după copii, după băieţi. A avut doi, pe văru-meu Guţă, care-a murit anul trecut de dalac — era ceva mai răsărit decât frate-meu Ion — şi pe văru-meu Pantilie, care, tot anul trecut, a murit la armată, la Turnu. I-a adus leşul închis în sicriu, cu carul, unchiu-meu Uţupăr, şi l-a îngropat lângă Guţă. Vesel flăcău era văru-meu Pantilie!… Cu mustaţa mijită pe buză, când râdea — şi mereu râdea — arăta două şiruri de dinţi de zăpadă. Avea ciomag scurt subsuoară, retevei, să se apere de landra câinilor, de flăcăii care s-ar fi încumetat să se lege, în glumă, de fetele lui.

— Dar care sunt fetele tale, Pantilie? îl întreba mama.

— Toate câte n-au negi pe nas, mamă Mărio…

Chicotea. Râdeam şi noi. Din câte le ştiam, niciuna n-avea negi pe nas. Aşadar, cu toatele trebuiau să fie alelui văru-meu Pantilie. Lacom de fete, lacom de muncă, lacom de viaţă. Scornea cântece din mintea lui. Chema lăutarii, îi învăţa cântecele lui, îi punea să i le cânte când avea chef şi-i îndemenea să le cânte şi altora, ca să i se ducă pomina. I se şi dusese pomina până la târg, la prefectură. Văru-meu Pantilie cânta şi diblarii îl îngânau:

Ciocoiaş cu ceafa groasă
Cum te-aş lua de la masă,
Ciocoiaş cu nasul cârn,
De salcie să te-atârn,
Să te leagăn sun, în vânt,
Să te saturi de pământ,
De pământ şi de moşie,
Să-mi vină vremea şi mie…

Au auzit logofeţii şi l-au pârât boierului că îndeamnă rumânii la răscoală. L-a chemat boierul la curte pe văru-meu
Pantilie. S-a dus. Cu ciomagul subsuoară.

— Va să zică, te porţi, tu al lui Uţupăr, vrei să ridici oamenii contra curţii?

— Eu, boierule? Cum aş îndrăzni!…

— Mi s-a spus că născoceşti cântece…

— Se poate, boierule, cânt şi eu când îmi vine a cânta…

— Şi ce cânţi?

— Cântece care-mi trec şi mie prin cap, boierule…

— Ai putea să-mi cânţi şi mie un cântec?

— Dacă nu vă e cu supărare, iaca, am să cânt:

Iubii fete şi neveste
O sută şi cincisprezece
Şi mi-e inimioara rece

— Nu. Nu dintr-astea. Din celelalte…

— De cele fără perdea, boierule? N-aş putea. O fi cucoana pe-aproape şi aude. Şi-apoi, cântecele fără perdea se cântă la petrecere… Azi nu e petrecere…

Văzându-se luat în răspăr, s-a supărat boierul. L-a dus la oraş jandarmul pe văru-meu Pantilie. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. L-au lăsat, până la urmă în voia lui, l-au socotit cantaur, zăltat, deliu aproape. N-o să răstoarne lumea cu fundu-n sus cu snoavele lui… I-a venit lu văru-meu Pantilie vremea să meargă la oştire. S-a dus la oştire, la Turnu, Ia dorobanţi. I-a căzut să ajungă ordonanţă la un căpitan, unul Jirescu, os din boierii Jirescu, care au moşii între Călmăţui şi Olt, sus, la Crângeni. Căpitanul însurat c-o paceaură care smintea-n bătăi ordonanţele până le lăsa surde, betege. Nu s-a atins de văru-meu Pantilie. Palmă de la bărbat n-a suferit el, necum de la o muiere, fie ea şi cucoană. S-a sumeţit, a răsturnat-o. I-a plăcut, a prins nărav cucoana. A dat căpitanul peste ei într-o zi, l-a împuşcat pe văru-meu Pantilie. Pe urmă au scris în condici că soldatul Uţupăr Pantilie, umblând cu o armă încărcată, s-a împuşcat singur, din greşeală. Adevărul îl cunoaşte tot oraşul. La alt regiment l-a mutat pe căpitan, asta i-a fost pedeapsa. Unchiu-meu Uţupăr nu mai are băieţi.

— Vrei să fii băiatul meu, Darie?

— Nu, unchiule…

I se umezesc ochii. Se scurmă în pungă şi-mi dă zece bani.

— Du-te şi-ţi cumpără roşcove…

Spârnel, dau fuga. Cumpăr roşcove de la cârciuma lui Toma Ocî, unde altădată a ţinut prăvălie fratele mamei, unchiu-meu Lisandru. Îmi vinde roşcove fata cea mare a lui Toma Ocî, Gena. Ronţăi roşcovele. Sunt dulci. Sâmburii sunt tari, cafenii. Îi scuip printre dinţi. Mă vede soră-
mea Elisabeta.

— Dă-mi şi mie roşcove, nene.

Îi dau şi ei câteva. Se repede în uliţă, unde plozii, şumugai cât nodul, se joacă în pulbere.

— Mi-a dat nenea roşcove de la Ocî, roşcove de la Ocî…

Se grămădesc copiii pe ea. I le smulg din mână. Se întoarce plângând.

— Dă-mi alte roşcove, nene. Mi le-au luat…

Trei fete are cârciumarul Toma Ocî: Gena — care stă după-amiază în prăvălie când cârciumarul doarme cu nevastă-sa în odaia din fund, cu perdelele lăsate, să nu pătrundă lumină înăuntru, să le turbure somnul — Fifa şi Boboaca. E măruntă Boboaca, grasă, durdulie, bălană. Dacă ar fi fată de desculţ, s-ar fi prins în horă. Nu s-a prins, cum nu s-au prins în horă nici Gena, nici Fifa. Ţin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barişe. Se vântură pe uliţi cu capul gol, cu păru-n zulufi, cu rochii înguste, parcă ar fi împiedicate, ca cucoana Polina, nevasta vărului meu Niculae Dimozel de la poştă. Pe lângă fete, Toma Ocî are şi un băiat, Mitică. Ca pe un păpuşoi îl ţin gătit părinţii, cu şorţuleţ, cu beretă, încălţat cu ghetuţe. Căţărat pe gard, se uită la noi cum ne jucăm de-a caii. S-ar da jos, ar deschide poarta, s-ar zbengui cu noi. Îi sticlesc ochii. Gura îi lasă apă de poftă. Îl zgândărim.

— Vin de te joacă şi tu cu noi, Mitică. Te facem cal…

— Nu vin, că mă murdăresc de praf…

— Hai, măi Mitică, vino…

— Nu vin. Nu mă joc cu voi. Eu… eu sunt băiat de cârciumar…

— Şi dacă eşti, ce? Tot prin născătoare te-a aruncat maică-ta afară din burtă…

Mitică începe a bâzâi:

— Tatăăă! Ăştia mă înjură…

Dă cu pietre după noi taică-su. Îşi ia podoaba de mână, o duce în prăvălie, o ţine pe genunchi, o împacă, o linişteşte cu un covrig…

— Tu, măi Mitică, să nu te amesteci cu golanii. Tu o să mergi la şcoală, să te faci domn mare, prefect să te faci.

Mitică se urcă iar pe gard. Strigă la noi:

— Nu mă joc cu voi. Eu o să mă fac… prefect…

Îi pică nasul. Se şterge cu mâneca hainei.

Duminica e horă în faţa cârciumii lor. Fetele lui TomaOcî — două înalte, una bondoacă — rămân pe margine, privesc. Aşteaptă băieţi de la oraş să vină să le ceară de neveste. Soră-mea Evanghelina spune că au să îmbătrânească fete mari din pricina fuduliei.

Satul îl ştie pe Toma Ocî de când umbla desculţ. Şi nevastă-sa şi fetele umblau altădată desculţe, munceau pe moşie până cădeau pe brânci. A intrat Ocî slugă la nişte greci. A mai înşelat la socoteli. A mai înşelat la cântarul cel mare, la magaziile gării, unde se cântăresc vagoanele. A strâns ban lângă ban. Moartea fratelui mamei l-a găsit cu punga plină. S-a mai împrumutat la oraş la bancă. A cumpărat casa mortului şi brevetul. A început negustoria cu de toate. A ţinut deschisă şi cârciuma. Dă şi bani cu dobândă. Nu e mare dobânda — un pol pe lună la o sută de lei. Pe mulţi i-a prins în laţ. Dacă suta luată cu împrumut ar fi întoarsă într-o lună, ar fi mai uşor. Dar cine poate plăti datoria într-o lună!… Câteodată merge datoria un an ori mai mulţi, nu se mai isprăveşte… TomaOcî, dacă i se plăteşte datoria, e mulţumit, nu zoreşte omul. La o sută de lei, în douăsprezece luni, primeşte doisprezece poli câştig.

Întâi s-a îmbrăcat el orăşeneşte. Pe urmă şi-a îmbrăcat orăşeneşte nevasta şi copiii. Pe Gena a cerut-o de nevastă mai înainte, când încă nu începuse ase veşteji, Lache, feciorul cel mare al lui Iordache Diman, din capul uliţii noastre, lângă şosea. Alde Diman — sunt doi fraţi Diman — au pământuri multe, au boi mari, moldoveneşti, şi case cu geamlâc, aproape boiereşti. Au bivoliţe de lapte şi oi multe şi stupi cu albine. S-a bulguit Lache la averea lui Ocî.

— Nu-ţi dau fata pentru băiatul tău, i-a răspuns Ocî lui Iordache Diman. Vreau să-mi mărit fata cu băiat de la oraş, să n-o mai bată soarele-n spinare la secere. Sunt cârciumar. M-am ridicat deasupra voastră. Niciun copil de-al meu n-o să mai scurme ţărâna cu palmele. S-a isprăvit. Neamul lui Ocî suie, suie…

— Orice urcuş are şi coborâş, răspunsese înciudat Iordache Diman. Vezi să nu luneci, Tomo, că până jos de tot nu te mai opreşti. E greu până începi a te rostogoli, că pe urmă te duci de-a dura până se alege praful şi pulberea de tine… Am mai văzut noi şi pe alţii cu fumuri la cap…

— Cum să cobor? Am tejgheaua doldora de bani…

— Oi fi având-o!… Dar ai început să bei, Tomo… Şi băutura nu aduce a bine. Eşti cu ţuica în nas de cum te trezeşti.

Lui Toma Ocî, om iute din fire, i-a şi sărit ţandăra. Aprins a striga la Diman:

— Decât să-mi dau fata după chiorul tău, mai bine o dau după Picică…

— Dacă o vrea să ţi-o mai ia şi Picică…

S-a spart tocma. Au rămas certaţi pe viaţă.

Uneori, seara, se aud ţipete. Îşi bate Toma Ocî nevasta. Ciocneşte ţuici cu oamenii şi se afumă. Pe urmă intră în casă şi caută pricini muierii. Îi găseşte. Femeia fuge şi se culcă la şură, vârâtă în paie, ca un câine, alături de câini. Arăcit, a dat oftica peste ea. Şi fetele mai mari au început a tuşi în palme. Boboaca însă nu tuşeşte.

— O să tuşească şi ea, n-am nicio grijă, spune frate-meu Ion, care-a încercat s-o strângă în braţe pe fata măruntă a lui Toma Ocî, pe năzuroasă.

Doarme dusă Diţa. În somn şuieră subţire, ca un şarpe, printre dinţi. Mătuşa Uţupăr, buhai de baltă — buu, buu, buu! Ai noştri, când dorm, smirnă, nu li se aude decât răsufletul lin, uşor.

Mai de mult a tras la noi, seara, unul cu căruţa cu oale, dinspre munte. Toamna coboară olarii la şes cu căruţe cu oale. Pe bucate îşi vând marfa. Vrei două-trei străchini — le umpli cu porumb, după ce le-ai ales. Olarul ia porumbul, îl toarnă în sacul lui, tu iei străchinile. Vrei un ulcior cu ţâţă, ori un ulcior cu flori de smalţ albe pe burtă, cu buza groasă, care păstrează apa rece gheaţă în toiul verii, te mai tocmeşti. Lipiţi pământului, mai săraci decât noi sunt olarii, slabi, traşi la faţă, numai oase, zgârci şi piele, nu se ţin nădragii pe ei, le cad în vine. La masă, hulpavi, ling strachina, nici pentru o furnică nu rămân în urma lor fărâmituri de mămăligă. Pe olarul care-a mas la noi îl chema Vicenţ Buiu. Şi-a legat caii de căruţă, mârţoage bune de zvârlit în râpă, le-a dat fân, apoi mama l-a ospătat. Avea şi-un băieţandru cu el. Spunea că mai are acasă, pe lângă olăriţă, cinci copii, băieţi şi fete. Era guşat olarul, parc-avea două cimpoaie sub bărbie. Vorbea. Cimpoaiele, ca guşa roşie, înflorată, a curcanului, se umflau, se dezumflau, gâlgâiau ca apa în sorb cuvintele lui. Băiatul care-l însoţea la drum purta şi el guşă. Povestea olarul Vicenţ Buiu că prin partea locului unde vieţuia el, toţi oamenii purtau guşă sub bărbie.

— Boreasa mea, se lăuda olarul, are o mândreţe de guşă, de două ori mai mare decât a mea! Şi copiii mei, slavă Domnului, au guşă, afară de cel mic, un băieţaş, care a rămas însemnat, n-are guşă. Ne culcăm şi dormim. Adorm întâi copiii. Le cântă guşile în somn, ţi-e mai mare dragul, numai cel mic, fără guşă, tace. Boreasa, îngheţată de frică, îi pune mâna pe inimă, să vadă dacă e cald, dacă mai trăieşte. Ne temem să nu se prăpădească în somn. Acum, parcă ne-am mai învăţat cu el, dar de spaima c-ar putea să se prăpădească în somn n-am scăpat. Doarme, parc-ar fi mort. Dacă n-are guşă!… Pe-aici — spune olarul — e rai. La noi, la deal, pământ roşu, piatră, sărăcie şi bir. Pădurea, nu putem culege o frunză din ea, nu putem aduna o creangă uscată pentru foc, o mână de iarbă pentru vite. O păzesc cu puştile slugile boierului… Greu, greu… Noroc că viaţa trece repede.

A tăcut. După ce a tăcut, guşa îi mai bolboroseşte o vreme, ca şi cum unele vorbe pe care olarul nu le-arostit au rămas acolo să se frământe, nemulţumite… Olarul cu fiu-său s-au culcat, băgaţi unul într-altul, sub dud. S-au învelit cu o buleandră de-a lor. Odată cu venirea somnului, au început guşile a le cânta. I-am ascultat un timp. Pe urmă am încercat şi noi a adormi…

După cine a spus Toma cârciumarul că o să-şi dea fata? După Picică? Tare trebuie să fi fost aprins de mânie, dacă i-au ieşit asemenea vorbe din gură! Flăcăul bogătanului Iordache Diman nu e chior. Se uită cam paliu. Asta e tot. De văzut vede bine. A râs satul când a auzit vorbele lui Ocî. A râs şi Picică. S-a aşezat pe vine, cu bâta între picioare, pe marginea drumului şi-a prins glas:

— Apăi, nici acum, dacă mi-ar da-o pe Gena de nevastă, n-aş lua-o

Rumânii s-au mirat şi nu prea. L-a întrebat Găină:

— Dar de ce spui că n-ai lua-o pe fata lui Ocî, Picică? Nu e destul de frumoasă pentru tine? Nu e destul de cucoană?

— Tocmai d-aia. Mie nu-mi trebuie nevastă frumoasă, să-mi umble cu mofturi, nu-mi trebuie cucoană…Şi-a adus cucoană de la oraş Niculae al lui Dimozel. Acăzut sub papucul ei. Ocî şi-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. O să vie sărăcia peste ei. O să-i apuce calicia în haine domneşti. Eadevărat că tot învăţul are dezvăţ. E mai greu dezvăţul.

— Dar noi nu suntem săraci? Suntem! Şi iacă, trăim…

— Noi ne-am învăţat cu sărăcia ca sacul cu peticul…

Picică n-are neamuri. L-au găsit muierile, copil, aruncat la fântână. L-au botezat oamenii. I-au dat un nume care s-a pierdut. A crescut când la unul, când la altul. S-a băgat argat la Iordache Diman, când a crescut mai mare, pe mâncare şi îmbrăcăminte. Aşa e obiceiul. N-ai rost pe lume, intri slugă la bogat pe mâncare şi pe îmbrăcăminte. Mâncarea — ce rămâne în străchinile stăpânilor. Îmbrăcămintea — straiele purtate şi răspurtate, lepădate de ei, cârpite pe ici şi pe colo, soioase, zoioase… Altă plată:canci… A plecat, fiindcă bogătanul îl muncea până la sleire şi-l procopsea cu tupungeli. I s-a dat o palmă de loc la marginea satului, lângă baltă, unde vin apele mari primăvara şi îneacă lunca, în sărătură. Picică şi-a ridicat bordei în care, până va găsi pe cineva cu care să se însoare, trăieşte singur. A intrat pândar, păzeşte poienile şi dealurile, de gâşte, să nu intre în grâne. E un băiat înalt, bălan, cu ochii albaştri, mai sărac decât toţi săracii la un loc.

Mă duc cu capra de curm, să pască iarbă pe şanţ. Vine şi Picică pâş, pâş. Nici nu-l aud, aşa de uşor calcă. Mă pomenesc cu el alături, ori în spatele meu…

— Paşti capra, mă?

— O pasc…

— Vezi să nu-ţi scape în bucate…

— N-o să-mi scape…

— Măi Darie…

Se trânteşte pe iarbă cu faţa în sus. Priveşte norii pe care, ca pe nişte corăbii uriaşe, îi mână vântul spre miazănoapte…

— Ce?

— Stai lângă mine să-ţi spun un basm.

— Basmele se spun noaptea, nene Picică…

— Eu le spun ziua…

— Pe care vrei să mi-l spui?

— Pe ăla cu popa spân!

— Mi l-ai spus ieri.

— Atunci să ţi-l spun pe ăl cu ţapul babei şi-al unchiaşului care s-a-ntors noaptea din pădure jumătate belit, jumătate nebelit…

— Spune-mi-l…

— A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi…

Norii plutesc pe deasupra noastră purtaţi de vânt. Prin spărturi se vede cerul albastru, albastru.

Aud poveşti mai multe iarna, când se face la noi acasă, ori la alde Tutanu, clacă de curăţat porumbul. Avem de dus porumbul la moară, la măcinat. Vin seara la noi băieţii şi fetele din vecini să ne ajute. Într-o oală mare pune mama pe vatră boabe la fiert. Fierb încet boabele deporumb. De trei ori le schimbi apa, până dau în floare. Înainte de a se fierbe boabele, mâncam pâsat uns. S-a aruncatîn căldarea cu mălai o lingură de untură. Pâsatul e dulce, să tot mănânci, să bagi în draci burta. N-avem linguri pentru atâta lume. Şi le aduc băieţii şi fetele de pe acasă. Curăţăm ştiuleţii. Boabele se adună grămadă. Creşte grămada. Dacă vine nenea Sorean de la Stănicuţ, ne bucurăm tare. Începe să povestească, de cum s-a lăsat întunericul, întâmplările prin care a trecut Păcală. Până la ziuă tot nu-şi termină basmul. De câte ori îl spune, îi mai pune coarne, îl mai lungeşte. Am aţipi, dar nu ne lasă basmul. Rămânem treji. Nenea Sorean e băiatul lui unchiu-meuVoinea Militaru, care o ţine pe tuşa Sorana, una din multele surori ale tatii. Bunicul lui nenea Soreanu, moşu ăl bătrân, Voinea sin Voinea, a murit de curând. Era alb colilie. Când era unchiu-meu Burdulea spânul copilandru,Voinea sin Voinea flăcăia. A venit poruncă de la stăpânire că satul trebuie să dea un soldat. S-au sfătuit ce s-au sfătuit aleşii. Au hotărât să-l trimită pe Voinea la oştire. Au chemat dorobanţii, au înconjurat casa şi l-au strigat peVoinea să iasă până afară. Cunoştea glasul aleşilor. Nu i-a trecut prin minte ce o să fie. A ieşit. Au tăbărât dorobanţii pe el să-l lege. Le-a scăpat şi-a luat poteca pădurii. L-au ajuns din urmă călări. L-au prins cu arcanul, l-au doborât, l-au legat, l-au trimis la oraş. Acolo i-au tuns chica, chilug l-au lăsat. Şapte ani l-au ţinut la miliţie. I-a rămas numele de Militaru…

Văru-meu Sorean nu mai are acum chef de povestit. S-a lăsat necaz mare pe casa lor. Sora lui văru-meu Sorean, dada Ulica — ce mai mândreţe de fată! — şi-a pierdut minţile. Se îndrăgostise de unul, Ienuţă Bozdoc, dinSârbie. Flăcăul şi-a făcut râs de ea şi s-a însurat cu alta, cu una boccie, cu avere. Dada Ulica s-a zbătut ca peştele pe uscat. Şi-a smuls părul. Şi-a sfâşiat rochiile. S-a potolit apoi. A rămas teşmenită, de nu mai ştia ce e cu ea pe lume. Nu bea. Nu mânca. Ciugulea ca o pasăre. S-a stins…

Între partea din faţă a ariei noastre şi linia ferată se află o curte uriaşă, care e plină toată de salcâmi. Printre salcâmi, strâmbi, chirciţi, doi meri… Tot printre salcâmi, pitulat, un pătul mărunt. Alături de pătul, mai pitulat, un bordei. Trăiesc aci trei oameni, trei bărbaţi, megieşi cu noi…

Am spus că trei bărbaţi trăiesc aci: nenea Petre cel mare, nenea Petre cel mic şi nenea Sandu cel mare. Al patrulea din fraţi, nenea Sandu cel mic, stă tot pe aceeaşi uliţă cu noi, are casă tot de-a lungul liniei ferate, mai sus, spre capătul satului.

Dintre toţi patru fraţii, numai nenea Sandu cel mic s-a însurat şi şi-a înjghebat familie, cu nevastă, cu copii. Ceilalţi fraţi au rămas becheri şi locuiesc aici, lângă noi, în bordeiul lor. Iată, gata-gata era să spun un neadevăr. A fost însurat o vară şi nenea Petre cel mare, căruia oamenii îi zic Musai…

— Şi dacă a fost însurat, de ce nu mai e?

— L-a lăsat nevasta.

Nenea Petre cel mare e cel mai în vârstă dintre fraţiiBălan. Are cam la şaizeci de ani. E mărunt, târâie picioarele. Însurătoarea lui a fost una de pomină. L-a băgat în casă, ca ginere, unul din Belitori, care n-avea băieţi.

S-a dus socrul cu nenea Petre cel mare să cosească iarba. Cosea iarbă socrul, cosea iarbă ginerele. Nenea Petre cel mare ajunse cu coasa lângă un mărăcine. Se opreşte, se uită la mărăcine, îşi mută căciula de pe o ureche pe alta. Nedumerit, îl întreabă pe socru-său:

— Tatăăă! Am găsit un mărăcine. Ce să fac cu el?

— Taie-l, mă! Ia-l pe moţ şi aruncă-l în urmă…

Nenea Petre împlineşte întocmai ce i se spune. Coseşte mai departe. Apoi iar:

— Tatăăă! Am găsit un mărăcine. Ce să fac cu el?

— Taie-l, mă! Ia-l de moţ şi aruncă-l în urmă…

Taie nenea Petre mărăcinele, îl apucă de moţ şi-l aruncă la marginea fâneţii. Coseşte mai departe. Mai găseşte un mărăcine. Nedumerit, se opreşte. Mută căciula de pe o ureche pe alta şi-l întreabă pe socru-său:

— Tatăăă! Am găsit un mărăcine. Ce să fac cu el?

— Taie-l, ia-l în gură şi du-te învârtindu-te, să nu te mai văd…

A tăiat nenea Petre cel mare mărăcinele, l-a luat în gură şi s-a întors la bordei.

— Ce e, nene? l-a întrebat nenea Petre cel mic.

— M-am întors acasă. M-am gâlcevit cu socru-meu.

Gâlceviţi au rămas.

Nenea Petre cel mic nu s-a însurat niciodată. A vrut săse însoare nenea Sandu. Nu l-a lăsat nici nenea Petre cel mare, nu l-a lăsat nici nenea Petre cel mic. Ar fi putut nenea Sandu să-şi ia tălpile la spinare… S-a tot certat cu fraţii. Nenea Petre cel mic şi nenea Petre cel mare, dacă au văzut că nu se potoleşte, l-au legat într-o noapte de salcâm şi l-au bătut măr. Nenea Sandu şi-a pierdut minţile. Asta s-a întâmplat când era tata copilandru. De atunci, nenea Sandu nu şi-a mai venit în fire. Nu face nimănui niciun rău. Umblă ziua prin arie de la copac la copac, bombăne. Ce-o fi spunând copacilor, greu de înţeles… Din când în când, nenea Sandu se supără. Ia o bâtă şi bate salcâmii. Sunt sute de salcâmi în aria lor, salcâmi mai tineri, salcâmi mai bătrâni. Fiecare salcâm are coaja zdrelită. Nenea Sandu bate salcâmii de-i snopeşte. Salcâmii nu se supără. Salcâmii n-au glas. Salcâmii n-au nici ochi să plângă. Leapădă frunze. Cresc alte frunze în loc. Niciodată nenea Sandu nu bate merii, nici cu bâta, nici cu piatra. În unele zile, nebunul iese din arie şi vine la fântână. Scoate apă cu ciutura din adâncul fântânii şi-şi umple ulciorul. Se pleacă apoi şi, din pietrişul din jurul fântânii, alege pietroaiele, îşi umple sânul de pietroaie, îşi umple poala de pietroaie. Duce ulciorul în bordei şi iese în arie. Bolboroseşte. Se aşează în genunchi, ca şi cum ar trage cu puşca, şi ocheşte salcâmii cu piatra. Niciodată nu dă în gol. Are grijă nebunul, ca pietrele azvârlite de el, dacă n-ar lovi ţinta, să nu treacă dincolo de uluci, să atingă pe cineva. E îmbrăcat în zdrenţe nebunul. Aproape gol. Dacă la miezul nopţii îl apucă pandaliile, nimeni nu-i spune nimic. Bombăne cât bombăne până-şi face cheful, apoi intră în bordei şi se culcă pe gârlici, ca un câine, în paie. L-au purtat fraţii şi pe la spitale. L-au cercetat doctorii şi nu i-au găsit leacul. Nu i l-a găsit nici doctorul Ganciu. Dar a găsit cuiva, de când a venit aici, leacul, doctorul Ganciu?… Ioc!…

În noaptea asta nebunul vorbeşte, cu copacii. Vântul vorbeşte cu copacii. S-a pornit vânt tare. Vijelie s-a stârnit. Vârtejuri. Vârtejuri. ..

Vară-mea aude vântul şi nu se sperie. Se sperie însă de vorbele neînţelese ale nebunului. Se desprinde de lângă mine şi simt cum se strecoară în partea cealaltă a odăii, unde băune mătuşa Uţupăr.

— Mamă, aprinde lampa, mi-e frică!…

Mătuşa Uţupăr se trezeşte, caută chibritul, aprinde lampa. L-au trezit şi pe tata. Aprinde tata un felinar şi pleacă să-l potolească pe nebun. Îl potoleşte. Tata este unul din puţinii oameni de care nenea Sandu, cu toată nebunia lui, ascultă. De ce oare?

După o săptămână, mătuşa Uţupăr înhamă caii. Umple mătuşa Uţupăr căruţa de paie. E frig. Până la umeri se vâră acum, în paie, vară-mea Diţa.

Ca un bărbat, pe capră, mătuşa Uţupăr ţine în mâini hăţurile, biciul.

Odihniţi, caii freamătă. Scutură gâturile lungi. Clopoţeii de la gâturile lor sună.

— Tudoreee… Deschide poarta!…

A plecat mătuşa Uţupăr. Odată cu ea a plecat şi vară-mea Diţa. Ne uităm cum se duc. Sfârâie roţile căruţei.

Pân’ la anul, poate n-am să mai văd buza de iepure a Diţei.