II Miez de iarnă

Şindrila o zboară mereu vântul. Dincolo de linia ferată — dealul îmbrăcat, până mai anii trecuţi, cu vii cu rod bogat. A venit de departe molima şi a uscat, a ros joardele până-n rădăcină, ca o ciurdă de vite flămânde. Acum, vrei băutură? Găseşti la cârciumă spirt de păpuşoi ori vin adus mai dinspre munte — poşircă spelbă. Ai poftă de un ciorchine zemos… Lua-te-ar benga de nesătul, satură-te cu dude albe, cu dude negre, cu dude năzâmate! Sunt pline ogrăzile de duzi. S-au cam sfârşit dudele… Umblă pe mirişti şi caută mure, caută porumbe, de nu le-or fi păscut, cu botul lor veşnic ud, caii. Pe unde crescuseră struguri, plugul a pătruns şi a răsturnat brazdă lângă brazdă. S-a semănat grâu, secară, porumb. De la creasta dealului înainte, câmpul fără hotare, peste care s-a boltit cerul, câmpul burduhănosului cu pălărie tare, cafenie, cu guler înalt, scrobit, cu cravaşă. Burduhănosul se plimba când călare, când cu trăsura. Caii trăsurii sună clopoţei de aur, sună clopoţei de argint. Vizitiul poartă ţilindru cu panglici şi bici cu codirişcă mlădioasă. Gogu îl cheamă pe burticos,Gogu Cristofor, şi e proprietarul moşiei Belitori — una din cele patru moşii pe care ne mâncăm, muncind, amarul…

Desculţii strigă: pământ, pământ, pământ!…

Pământ este şi, totuşi, pământ nu este. Sau, nu e al cui îl stropeşte cu sudoarea.

— Dacă pământul ar fi al nostru, îl aud pe tata, am trăi cu totul altfel. Am trăi mai bine. Dar pământul e al boierilor, al ciocoilor. Trăiesc boierii bine. Trăiesc ciocoii bine. Noi ne alegem cu oasele rupte de muncă. A dat ceva pământ rumânilor Cuza, demult. L-au scos din scaun boierii. A venit în capul ţării un neamţ mărunt. S-a dat cu cei ce l-au adus. A uitat de prostime. Cum spune cântecul:

A venit un rege neamţ,
Ne-a băgat cu gâtu-n laţ…

— Nu mai vorbi aşa, nene Tudore. Te aude careva şi te
pârăşte stăpânirii. Păţi ce n-ai păţit…

— Pârască-mă! Cine să mă pârască! Poate popa, poate primarul Bubulete, poate notarul. Toată lumea săracă vorbeşte. Nu e unul desculţ să nu cârtească, să nu înjure. Dacă nu e bine, nu e bine şi gata. Focul arde mocnit sub cenuşă, într-o zi are să izbucnească, să i se vadă flăcările. Atunci…

Scurmă cu vătraiul, tata, în focul de pe vatră. Focul înviază, se subţiază, se albăstreşte fumul. Pier şuviţele de fum sorbite de coş. Flăcările se ridică, galbene, apoi roşii. Ling fundul căldării, începe a fierbe apa. Scoate bulbuci, semn că s-a încălzit, că e gata să dea în clocot.

— Aruncă mălaiul în căldare, muiere…

Doi pumni de mălai ia mama din copaie. N-a cernut mălaiul. Îl aruncă, cu tărâţe cu tot, în căldare. Mestecă repede cu făcăleţul. Presară în căldare o lingură de sare. Pâsatul fierbe. Acum o să fie bun de mâncat, peste câteva clipe numai. Îmi ling buzele. Înghit în sec. Îşi linge buzele şi nenea Dumitrache. Şi el înghite în sec şi nodul gâtului, mare cât o ceapă de apă, îi joacă întruna, când sus, când jos, când sus, când jos…

E bine de noi! Mai avem o jumătate de sac de mălai. Alţii n-au decât pe fundul sacului, un găvan, două. Dacă au şi atât…

— Dacă am avea pământ!…

Nenea Dumitrache oftează. Vine oftatul lui greu din fundul inimii. Ori poate îi vine oftatul din adâncul burţii care îi ghiorăie de foame. Dacă burta e goală, afurisita, te dă de ruşine. O auzi: ghiorţ, ghiorţ — ghiorţ, ghiorţ. Ca s-o minţi, iei un glod de sare în palmă, lingi sarea, bei o cană mare de apă. Simţi că te ia leşin, bagi de seamă că tot pocâltit ai rămas, dar, pentru un timp, maţele nu se mai frământă cu zgomot.

— Pământul e-al boierilor, vedea-i-aş în pământ cu iarbă pe piept! blestemă mama.

Mama are, totuşi, o bucată de pământ, pe deal, deasupra Stănicuţului, rămasă pentru Ion şi Evanghelina de la bărbatul dintâi al mamei. Mă ia tata câteodată acolo, la arat, la semănat, la secerat. Afurist pământ! Nisip şi piatră!Apeşi pe coarnele plugului cât poţi, capeţi bătături în palme. Pielea se roşeşte, se umflă. Băşicile se sparg. Ustură. Te alegi cu răni… Boii se opintesc în jug, îngenunche pe brazdă, îi atingi cu biciul, se ridică, pornesc mai departe. Fierul plugului scrâşneşte, i se toceşte ascuţişul, nu prinde brazdă adâncă. Plouă. Arunci sămânţa. Treci peste ogor cu grapa. Grâul nu creşte mai înalt de jumătate cot. Nici nu putem intra cu secera în el. Îl smulgem cu rădăcini cu tot, cum smulgem cânepa. Pe la mijlocul lanului lăsăm o steblă de grâu nesmulsă, o lăsăm să-şi scuture boabele sărace în câmp…

— Pentru rodul pământului, mă lămureşte mama.

— Pe dealuri, pe unde pământul nu dă rod, pe acolo au şi rumânii ceva ogoare ale lor. Pe lunci, pe câmpurile întinse, cu pământ gras, moşiile. Mergi călare, de la marginea unei moşii la marginea cealaltă, o zi întreagă. Dai acolo de hotarul altei moşii. Sunt flămânzi de pământ desculţii… Ţipă foamea în ei…Nimeni nu le aude ţipătul, ori, cine-l aude, îndeasă căciula pe urechi şi se face că nu-l aude — căciula de astrahan…

— Bun pâsat ai nimerit, dadă! spune nenea Dumitrache.

Tac chitic. O să vorbesc după ce-o să curăţ cu lingura coaja după fundul căldării…
Molima care a mâncat viile oamenilor a ros şi via, întinsă cât o pădure, de pe coasta de lângă gară, a lui Miliarezi, celălalt boier pe moşia căruia suntem învoitori. Boierul a scos satul în plină vară, şi oamenii au dezgropat rădăcinile viţei, au curăţat locul. Uscat şi negru a rămas pământul. Au fost aduse pluguri cu aburi şi coasta a fost arată adânc.

— Acum, spuneau oamenii, în locul viei pe coastă, boierul o să semene grâu, ori porumb, ori ovăz…

Spre toamnă, s-a răspândit zvon că pe vatra viei vechi,Miliarezi o să sădească viţă nou altoită, adusă din ţări străine.

Vagoane cu snopi de viţă au fost descărcate în gară. Au luat slugile boierului snopii de viţă şi i-au aşezat în stive, sus pe deal.

În urma viţei, într-o dimineaţă, a sosit şi a apucat-o peste câmp, pe potecă, spre conac, un neamţ înalt, roşcovan, cu ochelari groşi. Factorul poştal Voicu Panţu i-a arătat drumul. S-a aflat curând că pe neamţ îl cheamăFranţ Capca şi că e
de meserie vier.

Cam la o săptămână după venirea neamţului, s-a dat jos dintr-un vagon, într-o dimineaţă, o femeie albă ca hârtia, cu ochii tare albaştri, înaltă, voinică, şi în jurul ei, roi, patru fetiţe: nevasta vierului neamţ, copiii vierului neamţ. Cabrioleta boierului le-a purtat la conac. I s-a dat casă neamţului.

A cercetat neamţul pământul arat pe coastă şi a făcut însemnări. A aşteptat apoi să se apropie timpul de sădire.

— Uite! A sosit timpul — toamna, după culesul
porumbului…

Nesfârşite, zi şi noapte, au curs ploile. Se părea că pământul întreg va putrezi. N-a putrezit. Vântul a început să sufle. Ploile s-au oprit. Norii s-au risipit. Soarele
toamnei, cu puteri puţine a zbicit pământul.

S-a sunat goarna în aceeaşi zi în trei sate. Ori de câte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. Sună goarna. Rumânii se aducă, ciopor, la primărie. Nu le face deloc plăcere rumânilor când sunt chemaţi cu goarna la primărie. O ştire bună nu le-a spus goarna! Chemarea la primărie înseamnă bir mai mare, luare la armată, zile de corvoadă cu carul şi cu vitele pentru cei care au car şi vite, zile de muncă cu palmele pentru pălmaşi.

A sunat veteranul satului, Diş, goarna, întâi în faţa primăriei, apoi în susul satului, apoi în jos, spre gârlă, să audă şi cei de dincolo, din cătun şi pe uliţa unde are casă popaBulbuc şi care duce spre cealaltă margine a satului, spre lacul Vladei.

Buluc s-au adunat oamenii la primărie. Primarul Bubulete, notarul Stănescu, Juvete, şeful postului de jandarmi, au ieşit în pragul primăriei. Înalt e pragul primăriei. Ca să intri înăuntru, trei scări trebuie să urci, trei paşi trebuie să faci. Dacă stai pe prag, e ca şi cum te-ai fi urcat cu picioarele pe un scaun. Eşti mai sus decât ceilalţi oameni. Poţi să cuprinzi cu ochii până departe.

Mulţi ani primarul Bubulete a fost logofăt pe moşia luiGherasie Milian Miliarezi, căruia oamenii îi spun Milarez, ori Colarez. Din slujba asta s-a ales cu vite şi cu pământ. Acum e om cu stare. La cererea boierului, fostul logofăt a fost numit primar, de prefect.

Acum nimeni nu i se pune împotrivă lui Bubulete. Dacă e omul curţii boiereşti!… Nici de prefect nu se teme. Bubulete. Cum o să se teamă, când prefectul e ginerele boierului! Ce mi-e socrul, ce mi-e ginerele! Ce mi-e Tute, ce mi-e Mande…

A fost căprar în armată primarul. Ştie a ţine socotelile, se pricepe a iscăli. Vorbeşte cu glas puternic satului. Şi-a băgat mâinile în buzunarele nădragilor, şi înainte şi le-a trecut peste pântecul cât sacul, încins cu brâu roşu, cu flori. Capul şi l-a dat pe spate. Oamenii îi văd bărbia, îi văd guşa.

— V-aţi adunat, mă?

Mărunt, negricios, numai piele şi os, unul dintr-alde Zgămâie, Petre, iese în faţă.

— De ce întrebi, primarule? Nu vezi că ne-am adunat?Ce, ai orbul găinilor? Când te-a pălit orbul găinilor?

— De când e primar în sat, râde Tiţă Uie, că de atunci mănâncă găină fiartă în fiecare zi, şi cine mănâncă găină fiartă în fiecare zi orbeşte, ştiţi cu toţii povestea… Rumânii, muierile, copiii încep a chicoti. Îşi dau cu coatele.

— Cu voi doi, sărăntocilor, am eu o socoteală mai veche. O să ne răfuim noi într-o zi

— Ori într-o noapte, primarule, când treci la ibovnică, peste pod…

Mai tare chicoteşte mulţimea. O femeie se desprinde din ceată, se dă mai departe. E Siva Perşu, văduva, ibovnica primarului…

Cât e de voinic, se pierde primarul. Glasul i-a descrescut. Nicolae Trâncă, rezemat în ciomag, lângă al lui Zgămâie, se întoarce spre oameni şi zice:

— Astăzi o să iasă cu bucluc adunarea.

Juvete îşi pipăie patul armei. Îl mângâie parcă.

— Ce umbli cu arma, domnule şef? Doar n-ai vrea să ne împuşti pentru o glumă? spune Ion Ududui.

Tiţă Uie adaugă:

— Chiar dacă ar vrea să ne împuşte, crezi că ar putea? Suntem prea mulţi. N-are gloanţe pentru toţi…

Se schimbă jandarmul la obraz. Ia arma de pe umăr, o încarcă.

Rumânii strâng cercul în jurul acriturilor. Jandarmul ţine carabina în mână, cu degetul pe trăgaci. Se dă jumătate pas în urmă. Notarul se dă un pas în urmă. Primarul Bubulete doi paşi, apoi intră în primărie.

— Eu v-am chemat aici, prinde a vorbi jandarmul, nu ca să facem glume. V-am chemat ca să vă dăm de ştire porunca stăpânirii. S-a primit ordin de la prefectură ca mâine dimineaţă, cu mic cu mare, toţi care sunteţi învoitori pe moşia domnului Gherasie Miliarezi, să ieşiţi la muncă, să-i sădiţi via. Asta, zi de zi, până o să terminaţi via de sădit…

— Credem şi noi că prefectul a putut să vă dea un astfel de ordin! sare cu gura Alecu Ovedenie, din cătun. Prefectul e ginerele boierului. Mâine-poimâine, moşteneşte el via, când o da Dumnezeu, sau când o vrea dracul să crape burta groasă a lui boier Gherasie.

— Cum o să ieşim la munca asta, domnule jandarm?întreabă Ilie Gâscanul. Asta nu scrie în contractul nostru de învoială. Eu ştiu carte. Am citit contractul înainte de a-l iscăli şi uite, dacă nu scrie în contract, eu unul nu ies la muncă. Să vedem ce-o să-mi faceţi? O să mă beliţi de viu?

Jandarmul şi-a pus puşca pe umăr. Începe să râdă:

— Măi oameni buni, de ce vă ţineţi voi de şotii? Păi ce? De contract e vorba? Parcă de ce scrie ori nu scrie în contract ne arde nouă? Noi am primit ordin să vă scoatem la muncă, şi ordinul — ştiţi şi voi, care aţi făcut armata — ca la armată: îl aduci la îndeplinire fără multă vorbă. De ce vreţi voi să faceţi pe nebunii! Vreţi vărsare de sânge? Eu vă spun: eu unul nu vreau vărsare de sânge. Vă dau părinteşte povaţă să nu vă puneţi împotrivă şi să ieşiţi la muncă, aşa cum e porunca. Boierului i-a mâncat filoxera via. Boierul are nevoie de vie. Trebuie să-l ajutăm pe bietul om să-şi refacă via. A adus din Franţa viţă tare, pe care n-o mănâncă nicio boală. Ce sunteţi proşti?Voi nu vreţi să fie şi p-aci prin jurul satului nostru vie? Să vedem şi noi struguri?

— Vrem, cum să nu vrem! Dar mai vrem ceva: să vedem strugurii în via nostră, nu în via boierului, că de ce-i al boierului nici şeitan nu se atinge.

Sporovăiseră numai bărbaţii. Ce-i veni femeii ăştia, a lui Chiriţă Speriatul, să se amestece în vorbă?! Jandarmul se miră.

— Păi cine vă opreşte să vă sădiţi şi voi vii? sare cu gura notarul Stănescu. Zic şi eu ca domnul jandarm: întâi să sădim boierului via şi pe urmă să sădiţi şi voi vie, pentru voi, dacă vă pofteşte inima la struguri. Să se facă încercare întâi pe pământul boierului, să vedem dacă viţa asta prinde ori nu prinde pe la noi.

— Încercarea pe pământul lui, dar cu munca noastră.

— Da ce, cu a cui muncă aţi vrea voi să se sădească via? Cu a boierului? Păi boierul…

— Ştim, ştim: boierul e prea gras, nu poate munci, se aude un glas din mulţime.

Jandarmul şi-a revenit în fire. Bubulete a ieşit din primărie, i-a şoptit ceva la ureche.

— Şi aşa va să zică, prinde primarul curaj din nou, nu vreţi să ieşiţi la muncă?

— Dacă nu scrie în contract, nu ieşim…

— Eu zic că o să ieşiţi…

— Noi spunem că n-o să ieşim, grăiesc oamenii.

Dinspre gară, se aud tropote de cai. Peste câteva clipe, în spatele rumânilor, s-au oprit şase jandarmi călări.

E aproape Băneasa. Două-trei aruncături de praştie. La Băneasa e o secţie de jandarmi — doisprezece la număr plus plutonierul Burlă.

Jandarmii au arma la umăr. În mâini, cravaşe. Burlă, plutonierul care supraveghează întreaga plasă, e scurt, gros. Îndesat, cu mustăţi lungi, căzute pe oală. Poartă barbeţi. Se întorc rumânii cu faţa spre el.

— Ce-i cu voi, mă? Ce auzii?

— Ce-aţi auzit, domnule plutonier? întreabă Ududui.

— Că nu vreţi să ieşiţi mâine la muncă.

— Păi nu ieşim, că nu scrie la contract.

— O să v-arăt eu contract.

Face un semn. Jandarmii înconjoară mulţimea. Cravaşele şuieră. Izbesc obrazuri, cefe, spinări…

Oamenii se risipesc. Unii se împiedică şi cad. Jandarmii trec cu caii peste ei. Îi alungă pe uliţi, îi plesnesc din goană. Femeile ţipă.

I-au prins pe Ududui, pe Ovedenie, pe Tiţă Uie. I-au prins şi i-au dus la primărie.

Au descălecat jandarmii. Doi stau de strajă în poarta primăriei cu armele încărcate. Prinşii sunt bătuţi până la sânge. Burlă îi bate. Apoi rumânii sunt legaţi cu mâinile la spate şi purtaţi între jandarmii călări până la Băneasa.

S-a aflat că noaptea i-au trimis din post în post laTurnu. O să-i judece pentru răscoală…

A doua zi în zori, o companie de jandarmi a sosit în gară cu trenul. Jandarmii au fost împărţiţi în cete, au cercetat casă cu casă. Satul a fost scos la muncă, pe coastă…

O săptămână au rămas jandarmii în sat. Şi în această săptămână, sub ochii lui Franţ Capca, via boierului a fost sădită. Pe urmă, în jurul viei boierului, rumânii au ridicat garduri înalte de uluci.

După Crăciun s-au întors în sat rumânii bătuţi. Au petrecut trei luni la puşcărie. O nimica toată.

Câţi ani au trecut de atunci? Nu prea mulţi. Trec repede anii. Nici nu prea bagi de seamă cum. Stai să vezi. Ai mâncat cinci zarzăre. Ţi-au rămas în palmă sâmburii. Nu te-nduri să-i arunci. Patru îi spargi cu piatra şi le mănânci miezul dulce-amărui. Pe al cincilea, nu ştiu ce-ţi vine, îl pui deoparte. Poate vrei să-l păstrezi pentru mai târziu, când te-o ajunge iarăşi pofta. Apoi, dintr-odată, îţi spui: „ce-ar fi să-l sădesc?” Te duci lângă uluci, mai la fereală, sapi o gropiţă cu vârful băţului, aşezi pe fund sâmburele, îl acoperi cu pământ. Uiţi de el. Te gândeşti la altceva. Ai la ce te gândi! Când vine primăvara, zăreşti din întâmplare, între buruieni, puiul de zarzăr. Până toamna creşte măricel. Vine iarna şi-l prinde golaş, fără frunze. Gerul nu-l ucide. Într-o altă primăvară, te pomeneşti cu el înflorit peste noapte. Pare o mireasă învăscută în voaluri albe. A pornit să rodească. Doi-trei ani au trecut de când te-ai jucat cu sâmburele de zarzăr — şi acum, uite-l!…

Trec repede anii. Nespus de repede…

Aşezată pe coastă, cu faţa la miazăzi, în bătaia soarelui de dimineaţa până seara, îngropată şi dezgropată la timp, îngrijită de neamţ şi de slugi ca ochii din cap, via boierului olog a crescut şi a început a lega rod.

Primăvara ne adună logofeţii de pe la casele noastre, mai cu vorba bună, mai cu sudalma şi ocara, mai cu dârjala, şi ne mână din urmă să dezgropăm mândreţea de vie.

Ne ducem şi-o dezgropăm, ce să facem? Că doar de aceea am venit pe lume, să facem treabă pentru cei mai puternici decât noi!

Pe urmă, ne cheamă să legăm joardele viei pe araci. I le legăm cu curmeie de tei.

— E tare curmeiul?

— Tare. Poţi să te şi spânzuri cu el.

— Da de ce să mă spânzur? Mai am nişte datorii de plătit.

— Tot la datorii te gândeşti, Tiţă Uie…

— Mai mă gândesc eu şi la altele, nene Tudore, dar datoriile nu le uit. Odată şi odată tot o să le plătesc. Cu sânge.

Via e plină de rumâni. Franţ Capca se plimbă printre noi.

Ne-a învăţat binişor graiul:

— Sa nu rupa copilul lastar, Tudor…

— Nu rupe, domnu Franţ…

Eu, Darie, sunt copilul… îi ajut tatii. Îi ajut soră-
mii Evanghelina. Le întind curmeiele, alese, răsucite.

S-a depărtat neamţul. Rup un lăstar, mai mult de-al
dracului decât de foame, îl fac ghem, îl bag în gură şi-l
ronţăi. Uitasem gustul lăstarului. E dulce-acrişor. Poate să
sature foamea. Mai rup încă unul şi încă unul…

— Înghite-l, că se-ntoarce neamţul…

Înghit lăstarul aproape nemestecat. Nu m-a prins.

Mai trece un timp şi auzim slugile boiereşti:

— Mâine ieşiţi la stropit!

— Câţi?

— Câte doi de fiecare casă.

— Nu se poate să venim câte unul?

— Nu.

— De ce?

— Aşa e ordin!

— Dacă e ordin…

De două-trei ori stropim via boierului cu piatră vânătă.

Umblă rumânii şi muierile lor, cât e ziua de mare, cu tobele de tinichea în spinare — dacă-i priveşti de departe ţi se pare că sunt cocoşaţi — cu tubul de cauciuc într-o mână, cu mânerul pompei în alta şi stropesc din vârf până în rădăcină fiecare cuib de viţă. Noi, copiii, cărăm apă cu doniţele, cu urcioarele, cu găleţile, fiecare cu ce putem şi cu ce avem, de la cişmeaua din vale şi umplem butoaiele în care se topeşte piatra vânătă. Avem obrazul verde, şi mâinile verzi, şi picioarele…

Straiele ne sunt şi ele pătate de aceeaşi zeamă verzuie.

— Nu te mai speli nici în şapte ape…

— O să trăiesc şi nespălat…

Iarăşi mai trece un timp. Şi iarăşi bat logofeţii şi slugile boiereşti satul. Nu ţin seamă că abia ne tragem sufletul. De nimic nu ţin seamă.

— Mâine veniţi la săpatul viei. Cu sapele voastre. Aveţi grijă să fie ascuţite.

De primăvara până în mijlocul verii de trei ori săpăm, de la o margine la alta, via de pe coastă. De n-am săpa-o, ar năpădi-o buruienile!…

Spre toamnă, via dă în pârg, apoi în copt. Întâi se pârguie ici-colo un bob, pe urmă un strugure întreg, care se află mai în văzul soarelui. Franţ Capca se plimbă prin vie, alege cei dintâi struguri copţi, umple coşuleţul şi-l duce boierului.

— Mancaţ sănătos, cucoane!…

Când începe a se coace aproape toată via, pornesc paneraşe cu struguri la casa popii Tomiţă Bulbuc, care s-a rugat Domnului din ceruri pentru belşug, la casa notarului Gică Stănescu, care dă totdeauna boierului o mână de ajutor. Câteva zgârciuri, mai mult aguridă, ajung la postul de jandarmi, pentru şef, pentru Juvete. Plutonierului de la Băneasa îi trimite boierul, prin logofăt, un coş întreg.

— Aşa boier atent şi darnic n-am mai văzut, Miţo!

— Păi, că şi tu, inima ţi-o dai pentru dumnealui… Mai că nu făcuşi omor de om când cu săditul…
— Trebuia. De-atunci le-a mai venit mintea la cap ălora din
Omida…
Noi ne uităm printre uluci la ciorchini. Făpturi slabe. Mai de poftă, mai de foame, ni se scurg ochii, ne lasă gura apă.

— O să ne cheme la cules…

— O să gustăm şi noi strugurii.

— Dacă ne-o lăsa neamţul…

— Da ce? Neamţul are o mie de ochi să ne păzească pe fiecare?

— N-are.

— Atunci…

Îmi cresc nădejdile mie. Îi cresc şi lui Turturică, şi lui Trăcălie, şi lui Tutanu. Gângu se văietă:

— Pâ-pâ-nă atunci e… e… mu-lt… Eu vi-vi-sez strustru-guri… în toa-toa-te nopţile vi-vi-sez stru-stru-guri…

— Mai bine visează, murgule, iarbă verde…

— De-de-ce să vi-vi-sez ia-iarbă ve-verde? Eu nu sunt mu-murg. Eu sunt o-om…

Gângu e om. Pui de om. Mucos, jerpelit, gângăvit, dar pui de om. Pui de om suntem şi noi. Toţi visăm struguri. Numai că Gângu, în prostia lui, o spune.

Cu zile aspre, bântuite de vânt, uscate, cu nopţi în care se lasă răcoarea, a sosit şi toamna. S-au veştejit salcâmii şi sălciile, plopii şi măceşii, bombii şi duzii au început a-şi lepăda frunzele. Au devenit ruginii câmpurile. Unde sunt berzele? Copiii ceva mai răsăriţi decât noi merg la şcoală. Unii învaţă, alţii fug de frica dascălului, care-i snopeşte în bătăi. Lui frate-meu Ion îi e dragă şcoala ca dracului biserica. Se duce, mai curând nu s-ar duce. Îşi ia inima în dinţi, să scape de gura mamei, şi pleacă. Uf!…

— Când culege boierul via? Uite! A venit toamna!De ce nu începe culesul!

— Când o să cadă bruma! Atunci se culeg viile. Altfel iese vinul acru…

Pentru noi bucuria nu e întreagă. Umblăm tot desculţi. Picioarele noastre, deşi au talpa groasă, crăpată, îngheaţă. Trăieşte omul şi cu picioarele îngheţate. Vătăşeii primăriei, logofeţii boierului fac zarvă:

— Mâine ieşiţi la culesul viei!

— Ieşim.

Nu mai e mult până mâine. Numai o noapte. Ca în fiecare seară, cade iarăşi întunericul peste lume.

Adorm târziu. Visez struguri. Visez că mănânc struguri. Se face că stau în vie, întins pe iarbă, şi că în faţa mea se află o copaie plină. Mănânc strugurii cu zgârciuri cu tot. Zeama îmi curge pe la colţul gurii. Albanezul cu fes roşu a pus puşca alături. Se uită la mine şi râde.

— Sunt buni strugurii, bre?

— Buni, Ismaile…

— Îţi mai dau o copaie… Alături, un zăvod mare, negru, cu dinţii albi, ascuţiţi. Mârâie la mine…

Mă trezesc. Mi-e gura plină de bale. Stomacul ghiorăie. Nu s-a luminat încă de ziuă, dar fereastra bate în fumuriu. Zorile sunt pe aproape. Cumpăna fântânii scârţâie. Scoate cineva apă. A fi mătuşă-mea Bâzărca, o fi Rimoanta, o fi Papelca… Se trezeşte şi frate-meu Ion, şi soră-mea Evanghelina. Se trezeşte şi tata. Mama se scoală, aprinde lampa, se face lumină în casă. Punem ţoalele pe noi.

— Hai, copii!

— Suntem gata, tătuţă. Ceilalţi dorm. La puţina lumină a lămpii par toţi cu chipuri de ceară.

— Unde iei copiii nemâncaţi, omule?

— La cules. Au să mănânce câte un strugure, doi, şi-au să se sature. Până la prânz nu e mult. Să ne aduci mâncare la vie.

— Până la prânz!… Mai bine să îmbuce fiecare câte ceva.
Strugurii nu cad bine pe stomacul gol.

— Cad, nu cad…

Îmbucăm câte-o fărâmă de mămăligă rămasă de seara, pe care presărăm un praf de sare, cât prinzi între buricele degetelor, un praf de ardei pisat. Sorbim şi-o gură de apă. Îi trebuie unui om mai mult? Nu! Adevărat e că unii mănâncă bine dimineaţa, mănâncă bine la prânz, mănâncă bine seara, ba mai aruncă în gură câte ceva şi peste zi…Dar câţi sunt de ăştia în sat? Câţiva, care au pământ, vaci cu lapte, parale. Dacă vrei, poţi să-i numeri pe degete. De ce să-i mai numeri? Parcă nu-i ştii?

— După mămăliga asta amară, strugurii or să ni se pară şi mai dulci, spune soră-mea Evanghelina.

— Şi mai dulci, rostesc şi eu înghiţind în sec.

În sfârşit, plecăm. Cerul acoperit de nori îl spală vântul. Dimineaţa o să fie luminoasă, ziua albastră. Bruma, groasă de un deget, scârţâie sub picioarele noastre goale. La început ne frige, parcă am călca pe jar, nu pe brumă rece. Ne învăţăm curând. Luăm în urcuş coasta. Să fie lumea atât de dornică de muncă? S-au arătat harnici vătăşeii, logofeţii. Jumătate satul e adunat la poarta viei. Tutanu se ţine de coada maică-sii. Trăcălie bate din picioare pe lângă taică-său — un bărbat mărunt, smead, cu mustaţa galbenă ca dovleacul.

— Brrr! E frig al dracului, Darie, frig al dracului…

— Şi dacă baţi din picioare te încălzeşti?

— Mi se pare că mă încălzesc…

Gângu a venit cu frate-său Tudorache, Turturică singur-singurel…

— Struguri! O să mâncăm struguri…

Deocamdată poarta viei rămâne închisă. Dincolo de ea, raiul cu tot ce e mai dulce şi mai gustos pe coaja pământului. Raiul…

Boierul olog, tolănit în trăsură, gătit, înfofolit, pare scos din cutie: pe cap, căciula de astrahan, neagră; pe umeri, bundră îmblănită; la gât, şal dungat cu negru, cu roşu. Hainele boierului sunt de un cafeniu-închis, uşor păroase; ghetele subţiri şi lungi, cu gumelastru, lucesc ca oglinda. O pătură de lână moale îi acoperă genunchii. Aavut grijă mare de boier sluga de la iatac, să nu care cumva să răcească, să prindă guturai, să-i pice şi lui mucul cum ne pică nouă.

Logofătul Paris Căruţă, neam de neamul lui slugă boierească, scrie numele fiecăruia în condică. Alt logofăt, Oprea Căţui Strâmbu, o pocitanie care-ar tăia rumânul pe loc, cu cuţitul, şi l-ar mânca nefript-nefiert, ia dintr-o droaşcă de la care nu au fost deshămaţi caii şi lăsaţi să pască în voie pe luncă, o botniţă de sârmă, o cântăreşte parcă, o clipă, în mâinile lui mari, late, de parcă ar vrea să vadă cam cât atârnă, şi latră arătându-şi dinţii galbeni:

— Hai, care vine întâi să-i aşez pe obraz podoaba?

— Asta nu e podoabă, e botniţă…

— Pentru de-alde voi asta e o podoabă destul de frumuşică…

Oamenii se trag un pas îndărăt.

— Haida, de! Nu veniţi niciunul?

A rămas logofătul cu botniţa în mâini…

Ştim ce e botniţa. Punem botniţe boilor când răliţăm porumbul pe moşiile boiereşti. Altfel boii ar lua între buze vârfurile porumbului. Le punem botniţe când îi înjugăm la secerătoare, vara, la seceriş, să nu mănânce cumva câteva spice de grâu boieresc. Acum boierul a adus şi pentru noi botniţe, să nu-i gustăm strugurii.

Ştiţi cum arată o botniţă? Ca o plasă de sârmă care îţi acoperă gura. Poţi răsufla prin botniţă. Îţi poţi muia buzele cu un strop de apă. La nevoie, dacă nu mai vrei să-ţi tot înghiţi scuipatul, poţi să şi scuipi prin botniţă, numai că scuipatul rămâne lipit de plasa de sârmă. Trebuie să-l împingi cu vârful limbii prin plasă şi apoi să-l ştergi cu dosul mâinii. Oricum, atâta timp cât porţi botniţa pe obraz, n-ai cum să bagi în gură boabă de strugure.

Lângă boierul olog au răsărit, ca din pământ, jandarmii de la Băneasa, cu plutonierul lor scurt, mustăcios, burtos, la mijloc. Se aude glasul buhăit al plutonierului:

— Venirăm şi noi la cules, cucoane Miliarezi… Să petrecem… Păcat că n-aţi adus şi lăutari…

În vremurile mai vechi, când apăsarea boierească îşi mai slăbise niţeluş chinghile şi oamenii îşi aveau şi ei câte un peticuţ de vie al lor, toamna, la cules, se iscau şi lăutarii ţigani. Cântau la capătul viei, mâncau struguri, beau must. Luau şi-n traistă, să ducă pe-acasă, să dea puradeilor. Acum, ce să caute lăutarii? Nici praf în ochi nu le-ar arunca boierul olog.

Plin de mânie, logofătul Oprea Căţui Strâmbu strigă:

— Hai! Nu mă lăsaţi cu mâna întinsă…

Trăsneşte o înjurătură. Rumânii se uită la boier, se uită la logofăt, se uită la jandarmi.

Peste vie, peste întinderi, peste noi toţi se cerne lumina moale şi aurie a dimineţii. În gară, fluieră lung şi subţire o locomotivă, apoi pleacă încet, pufăind, târând după ea un şir lung de vagoane încărcate cu grâu: aurul câmpului. Munca noastră. Se duce spre Dunăre şi de acolo, pe drum de apă, mai departe, pe străine meleaguri.

Toţi suntem scofâlciţi, goi, flămânzi.

Dang! Bang! Bing!

Sună clopotele bisericii. Sunetele străbat văzduhul umed şi pur de toamnă. Ni se strânge inima.

— Cine-a murit?

— Bâta! Când am plecat de-acasă, trăgea să moară. A rămas lângă ea mama…

Fata lăsă capul în jos, îşi şterge ochii.

Bing! Dang! Bing! Bang! Bang. !…

Trenul a urcat dealul dinspre Turnu. A intrat în tăietură. Fumul locomotivei se târăşte, ca un şarpe negru, cu coada desfăcută, pe deasupra trenului. Dacă ar bate vântul, l-ar risipi. S-a oprit vântul. A început a se topi bruma. Pământul e jilav. Jilav şi rece.

Se desprinse, sub ochii mulţimii tăcute, o bătrână dinStănicuţ, adusă de spate, uscată, cu nas de pasăre, slabă.

— Pune-mi mie, maică, botniţă. Pune-mi botniţă şi să te mănânce focul iadului. Focul iadului să te mănânce, maică, în vecii vecilor.

— Până atunci mai va, babo!

Începutul a fost greu. Unul câte unul oamenii se duc la logofăt, şi Oprea Căţui Strâmbu le pune botniţa. Alături de logofăt, stă cu arma la umăr Juvete, şeful postului de jandarmi, şi notarul Gică Stănescu, zâmbind cu toată faţa lui galbenă, osoasă. Caută să ne-mbuneze notarul:

— Vedeţi, măi, oameni buni, patru-cinci sute de inşi vor intra în fiecare zi în vie, la cules…

— Mai mulţi, domnule notar, mai mulţi! îl întrerupe logofătul.

— Dacă fiecare ar ciuguli ca pasărea de ici o boabă, de dincolo alta, ia gândiţi-vă, boierul ar avea pagubă, nu glumă…

— De ani de zile suntem aduşi cu sila să muncim via boierului Miliarezi, spune Tiţă Uie. Curg zdrenţele de pe noi, zi şi noapte rămânem pocâltiţi de foame şi ne aduceţi cu anasâna să muncim via boierului pe de pomană… Trăim mai rău ca robii… Că robii robeau, dar stăpânii tot le mai aruncau ceva să-şi potolească foamea. Şi dumneata mai încerci să ne moi cu vorba…

— Ba ne puneţi şi botniţe, ca la vite…

— Mă, tu, al lui Zgămâie, tot nu te potoleşti? Te-ai luat în cârd cu Tiţă Uie, cu Ovedenie, cu Stângaciu. Eu una vă spun: băgaţi-vă minţile-n cap!

— Cum o să mă potolesc, domnule jandarm! Şi cum să-mi bag minţile-n cap? Boierul ne plăteşte — dacă ne plăteşte — câţiva gologani pe zi pentru cules. Mâncare, ne aduc nevestele ori surorile de-acasă. Pentru boier muncim, pentru boier culegem — şi… cu ce ne alegem? Acum, mai suntem şi batjocoriţi. Să ne puie la gură botniţe, nouă… Oameni suntem, ori vite? — Oameni…

— Păi, dacă suntem oameni, de ce vă purtaţi cu noi aşa?

— Ei şi ce dacă vă pune boierul botniţe? Vă cade nasul?

Ia te uită, domnule!… Se supără că-i pune botniţă!Parcă dumnealui, golanul, ar fi cu stea-n frunte. Parcă dumnealui, nemâncatul, ar fi os de-al lui Por-împărat. Dar toţi boierii din împrejurimi, care au vii, pun ţăranilor botniţe la cules! Asta, de când e lumea lume. Şi niciunul nu şi-a arătat colţii.

Notarul, cuprins de supărare, s-a roşit ca un rac fiert.

— Şi i-or fi arătând ei, dar nu i-oi fi văzut dumneata.

— Notarul nostru, şi alţii ca dumnealui, aud numai ceea
ce vor să audă.

— Şi văd numai ceea ce vor să vadă…

— Da, oamenii de prin alte sate nu-şi arată colţii. Numai voi, ăştia din Omida, ne faceţi de râs, pe noi, autorităţile, ba în faţa boierului, ba în faţa prefectului. O să începem să strângem şurupul… Şi-o să vă văd cu căciulile în mână la uşa primăriei: mai slăbeşte şurupul, domnule notar, la prestaţie, că m-ai omorât; mai slăbeşte şurupul, domnule notar, la caraulă, că-mi vine rândul de trei ori pe săptămână; mai slăbeşte şurupul, domnule notar, la curăţenie, că de trei ori ai pus agentul sanitar să mă amendeze că n-am dus gunoiul la câmp. Când nu vă am eu, mă, pe voi în mână? De câte ori vreau, de atâtea ori vă am…

Ca să se veselească oleacă, plutonierul şi jandarmii care au venit cu el încarcă armele şi încep să tragă focuri în ciorile care cârâie în salcâmii de lângă vie. Se prăbuşesc câteva ciori. Celelalte, speriate, îşi iau zborul, se depărtează spre sat.

— Ajunge! Nu mai risipiţi gloanţele pe ciori. Poate o să avem nevoie de ele pentru alte treburi.

— Am luat destule cu noi, să trăiţi, domnule plutonier.

— Totuşi.

Dang! Bing! Bang!

Clopotele sună pentru sufletul moartei.

— Baba Chiţa a scăpat de botniţă…

— O să scăpăm şi noi…

— Dar înainte de a muri…

Boierul olog stă tolănit în trăsură ca o huidumă grasă şi ascultă. Se uită şi ascultă. Şi-i tremură uşor buzele, iar la colţurile ochilor îi răsare o umbră veselă. Notarul îşi împlineşte bine meseria. Păcat — gândeşte boierul olog — păcat că ăsta nu s-a făcut avocat…

Aprinde o ţigară şi fumul se ridică în rotocoale. Norii s-au risipit. S-a sleit puterea vântului. Soarele, rotund şi galben, s-a înălţat spre răsărit, dincolo de linia ferată, peste celălalt deal mărunt pe care urcă, şerpuită, şoseaua ce duce spre Băduleasa.

Ştim că notarul are putere, că noi toţi, mari şi mici, ne aflăm în mâna lui, a primarului, a jandarmului, a logofeţilor.

Înclină capetele oamenii şi îngăduie să li se pună botniţe.

Noi suntem datori boierului olog din trăsură câţiva saci de porumb. Cu alţi saci suntem datori celuilalt boier, de la Belitori, lui Gogu Cristofor, burduhănosul. Dar cui nu-i suntem datori? Am luat, la strâmtoare, bucate pe datorie. Am mâncat bucatele. Acum trebuie să muncim pân-om cădea pe brânci, să le plătim.

— Ce facem, oameni buni?

— Ce să facem? Parcă putem să nu ne supunem? Jandarmii stau gata să sară pe noi. Am mai păţit-o când cu săditul viei ăsteia.

— Şi-o s-o mai păţim.

— Până o veni timpul să le plătim pe toate.

— Eu nu pot să rabd batjocura. Auziţi? Nu pot s-o rabd!
strigă cât îl ţin puterile Tiţă Uie.

Ne întoarce spatele şi o ia la vale, spre sat. Poartă pe cap o pălărie bearcă spartă-n fund şi, pe spinarea uşor adusă, o flanelă neagră, peticită, de bumbac. Pantalonii, hanţe păcătoase. Picioarele, ca ale noastre, ale tuturor, goale, negre, pline de semne. O apucă după el dada Zvâca, mărunţică, târându-şi de mână bărbatul înalt, mătăhălos. Mai pleacă şi alţii: Picică, văru-meu Dumitru Pălică, LişcuStângaciu, Petre Zgămâie, nişte flăcăiandri din cătun…

Boierul olog îi porunceşte plutonierului:

— Lasă-i, şefule. Rămân destui. Să nu stricăm sărbătoarea culesului!…

— Cum porunciţi dumneavoastră, cucoane…

Ne aşezăm la rând. Logofătul Oprea Căţui Strâmbu ne pune botniţe. Ni le aşează la obraz, ne trece băierile de fier peste urechi, le încuie la ceafă cu cheia. Un slugoi boieresc ne dă câte o coşniţă şi câte un cosor. Alte slugi ne arată ce avem de făcut. Tăiem strugurii cu cosorul, băgăm de seamă să nu atingem cu tăişul joardele, aşezăm strugurii în coşniţe uşurel, să nu le strivim boabele. Când umplem o coşniţă, o scoatem în potecă. Luăm alta goală şi reîncepem lucrul, chirciţi pe vine.

Sunt struguri albi şi struguri negri-albăstrii în via boierului olog.

Sunt struguri aurii-ruginii şi struguri roşcovani în via boierului, care acum a fost adus pe braţe de slugi şi aşezat într-un cărucior cu rotile, sus, lângă casa paznicului albanez, cu fes roşu.

Şi strugurii roşii ca sângele.

Unii struguri au boabele mari, alţii boabele mici şi bătute, lipite unele de altele, ca boabele porumbului pe cocean.

Mireasma vie ne îmbată.

Frunza e ruginie şi uscată.

Sună, când o atingem.

Muncim şi rămânem tăcuţi.

Tăcuţi.
Tăcuţi ca pământul.

Dar şi pământul uneori mugeşte lung şi se cutremură din temelii.

Şi pământul se răzvrăteşte uneori.

Pământul, de, e pământ…

Am putea, dacă am vrea, să strivim un strugure între
palmă şi botniţă, şi să sugem mustul dulce.

Niciunul dintre noi nu facem asta.

Nu vrem s-o facem.

Dacă gustăm mustul boierului, dacă ne atingem cu buzele de miezul unui singur bob de strugure, de strugurii aceştia pe care i-am visat şi eu şi toţi copiii satului luni şi luni de-a rândul, ne ostoim pofta.

Ne ostoim şi ura.

Boierul olog ne-a pus, ca la boi, botniţe, să nu ne atingem de strugurii lui.

Nu te atinge, Tutanule!

Nu te atinge, Trăcălie!

Nu te atinge, Turturică!

Nu te atinge, Gângule!

Nu te atinge, Darie!

Nu te atinge, Ioane!

Nu ne-am înţeles între noi, dar e ca şi cum ne-am fi înţeles.

Avem ochii uscaţi.

Buzele uscate.

Ni s-a uscat şi ni s-a umflat limba în gură.

Ne-a pierit setea.

Ni s-a stins foamea.

Ni s-a lipit pântecul de şira spinării.

Dang! Bing! Bang!

Bang! Dang! Bing!

Sună clopotul.

Sunetul aleargă, trece pe lângă noi şi peste noi. Se pierde în depărtare.

Moarta n-o să mai poarte botniţă.

Nici noi!

Nici noi!

Unele frunze de viţă sunt roşii ca sângele.

Unii struguri sunt roşii ca sângele.

Culegem strugurii, umplem coşniţele, le ducem la cărare.

Luăm altele goale.

Ne întoarcem între viţe.

Culegem mai departe.

Nu trebuie să uităm ziua asta.

Nu trebuie s-o uităm.

Ne-a adus botniţe.

Botniţe!

Botniţe!

Bing! Dang! Bang!

Dang! Bang Bing!

Tata poartă botniţă la gură.

Soră-mea Evanghelina poartă botniţă la gură.

Frate-meu Ion poartă botniţă la gură.

Port şi eu botniţă la gură.

La fel poartă Tutanu, Gângu, Turturică, Trăcălie.

Toţi care am venit şi am rămas să culegem via boierului purtăm la gură botniţe de sârmă.

Dacă mama ar fi venit cu noi, la cules, şi ea ar fi purtat botniţă.

Mama…

Cu botniţă…

Strugurii sunt albi.

Alţii sunt negri-albăstrii.

Alţii aurii-ruginii.

Alţii roşcovani.

Unii, unii sunt roşii ca sângele.

Uiuiu!
Ne îmbată mireasma puternică a viei.

Soarele blând ne stropeşte cu razele lui calde.

Ţâşneşte de sub o viţă un cârcâiac lung şi gras, şi galben, cu zeci de picioare.

Dacă nu l-aş fi văzut la timp, m-ar fi muşcat şi piciorul mi s-ar fi umflat ca un butuc.

Îl strivesc, dintr-odată, cu călcâiul.

Pe iarbă a rămas o dâră alburie, pe care, peste o clipă, năpădesc furnicile.

Învăţ să strivesc.

Acum strivesc cârcâiacul…

Atât pot să fac.

Mai târziu…

Boierul stă în jilţul lui moale cu roţile gumate, lângă casa paznicului, la marginea de sus a viei, şi vede cum îi culegem strugurii, cu botniţe la gură. Vede că nu ne atingem de avutul lui.

Obrazul gras, puhav, e plin de mulţumire.

Feţele noastre sunt galbene, aspre, uscate.

Din ce în ce au venit tot mai puţini oameni la cules — şi nouă zile a ţinut culesul.

Pe urmă s-au ivit ploile cele mari ale toamnei.

Plouă.

Acum plouă.

Stau în casă.

Fereastra e fumurie.

Duzii din faţa casei, salcâmii de lângă uluci, salcia de
lângă fântână au rămas fără frunze.

Bate ploaia în ziduri, în geamuri, în arbori.

Bate ploaia.

Mă uit la mâinile mele.

Le închid. Le deschid. Le închid iarăşi.

Pumnul e mic, firav.

Bagă de seamă tata:

— Pumnul o să-ţi devie puternic, Darie, când o să creşti mare. O să ai nevoie în viaţă de pumni.

— Da, îi răspund tatii. O să am nevoie de pumni.

Îmi pune mâna pe creştet tata.

Îmi mângâie creştetul.

Mâna lui e aspră.

Aspră şi bună.

— Da. O să am nevoie de pumni.

Plouă.

Acum plouă.

Noaptea nu mai visez struguri.

Visez că pumnul îmi creşte mare şi greu ca un baros.

Şi că lovesc cu el, cu sete.

Cu ură.

Iarnă. Sunt ceva mai înalt de cum eram iarna trecută. Soba arde. Ninge. Ninge mereu. Poate s-or fi desfăcut cerurile. De astă-toamnă ninge întruna. Zăpada a crescut încet, până la glezne, până la genunchi. A trecut de genunchi. A trecut mai sus de brâu. O pârtie ne leagă tinda de fântână. Alta de şura de paie şi de coşarul boilor.

Unul, doi, trei, patru… nouă. Nouă copii ne aflăm în odaie. După câte ştiu, suntem mai mulţi. Unul şi-a luat valea şi-a plecat în lume. Vin veşti de la el. Veşti bune. Nu s-a prăpădit…

Ne înghesuim, şi cum ne-am mai zbânţui! Nu e loc. Aici e peretele, aici e patul, aici e uşa, aici e fereastra. Ne încăierăm de-a binelea în joacă, ne turbuşim în bătăi, spunem glume, ghicitori, poveşti. Frumoasă e povestea cu Bou-Roşu. S-o tot asculţi! Dar povestea cu popa cel spân, cu Michiduţă şi cu preoteasa? Râdem până rămânem cu gurile strâmbe. Pe urmă, ne aducem aminte de povestea cu strugurii şi botniţele. Asta a fost o poveste adevărată. Şi nu mai râdem…

Fereastra!… E cenuşie. Pe dinafară îngheţată. Ne desparte de văzduhul cenuşiu. Nu desparte de lume. Salcâmii leagănă coţofene cu coadă bălţată, leagănă ciori croncănitoare cu pene negre ca haina cea lungă a popii care scuipă spre mine dacă îi dau bună ziua pe uliţă.

Bat vrăbii în geam. Vrăbii cenuşii ca văzduhul. Mai cenuşii
decât văzduhul. Uite, una are guşă popistrată cu boabe roşii.

Iarnă. Zarvă. Latră câinii. Un rumân pătrunde în casă. Îşi scutură căciula. Căciula, mare, dintr-un miel tărcat. Dă bună seara. Apoi:

— Bine v-am găsit sănătoşi!…

— Bine ai venit, nepoate!…

E vărul Pascu. Întinde părinţilor o placă pântecoasă, roşie, cu dungi late, negre. Le dă să guste.

— Vă poftim deseară la nunta vecinului Stan. M-a pus
frate de mână…

— O să venim.

Merge tata. Merge mama. Merg soră-mea Evanghelina, soră-mea Riţa. Merge frate-meu Ion. Mă leg şi eu de coada lor. Nunta e aproape de tot. Pot să dau cu piatra din bătătura noastră în bătătura cu pricina.

Ginerele, nenea Stănică, e frate cu nenea Mihalache, care s-a însurat mai demult cu dada Mitra. Amândoi sunt băieţii tuşii Petra, văduva, care ne dă să bem gaz cu lingura când ni se umflă gâtul. Şi în fiecare an ni se umflă gâtul. În fiecare an bem câteva linguri de gaz.

Harnici băieţi. Muncesc, ca şi noi, pe trei moşii. Pe Belitori, pe Saiele, pe Secara. Nenea Mihalache şi-a luat nevastă tocmai de lângă Olt, de la Râioasa. Voinică nevastă. Unii spun prin sat: cam prea voinică, bună de muncă şi de tăvăleală. Duce sacul de şase duble pe umăr, ca pe-un fulg. Are strungăreaţă şi vorbeşte gros, ca un bărbat siteav. Seara, flăcăii mai cutezători dau ocol bordeiului tuşii Petra. S-a cam dus vestea că muierea cu strungăreaţă ar fi rea de muscă.

Dă târcoale bordeiului şi văru-meu Vasile, băiatul lui unchiu-meu Voicu, fratele mai mare al tatii. Tata îl ceartă, deşi suntem în duşmănie cu mătuşă-mea, cu Bâzărca…

— O să te omoare Mihalache cu parul… Abia te-ai însurat şi umbli după nevasta lui…

— Pe mine?

Se înfoaie ca un cocoş prost. Numai că n-are creastă. Numai că n-are pene. Are câteva tuleie în barbă şi nu vrea să le radă.

— Pe tine…

— Da ce, eu n-am par?

Norocul lui nenea Vasile şi al altor zăltaţi e că nenea Mihalache nu se sinchiseşte. S-a dovedit a fi stearpă nevastă-sa. Ori poate, ce s-a socotit, el o fi sterp. Dacă o să-i îngăduie să-şi facă mendrele — l-au povăţuit babele — s-ar putea întâmpla ca norocul să-i aducă în casă un copil. Ce răsare în grădina ta al tău este, nu al altcuiva. Şi pe urmă, dada Mitra a venit ca mireasă cu salbă de şase galbeni. Şi din şase, salba a crescut la nouă galbeni. O să mai crească. Vrednică femeie! Astă-toamnă, de pildă, când s-a dijmuit munca, Cristofor burduhănosul i-a făcut dadei Mitra semn cu cravaşa lui cu moţ verde.

— Vino până-n conac.

Dada Mitra, de ce să nu se ducă? Muierile, lângă stivele de porumb, râzând, şuşotind, aşteptând-o mirate. N-a întârziat mult dada Mitra. A ieşit potrivindu-şi boşcelele. Muierile — pe ea.

— Ce ţi-a făcut, fa?

— Ce să-mi facă?! Mai nimic. E prăpădit. Numai gura de el…

Nenea Mihalache s-a întors cu carul acasă încărcat cu porumb până la loitre. Gâfâiau boii. Parcă duceau piatră. Ceilalţi oameni, cu cinci-şase baniţe pe fund.

Muncesc rumânii învoiţi pe moşie. Nu poate nimeni să are peticul lui de pământ până nu ară, până nu seamănă la boier. Poartă grijă jandarmul să-ţi aducă aminte, dacă ai uitat cumva, se străduie să te scoată el la arat, la semănat, chiar dacă n-ai avea tu poftă. Culegi porumbul şi-l faci grămadă, lângă magazii, la conac. După ce s-au isprăvit de cules tarlalele toate, vine boierul cu logofeţii la dijmă. Ia boierul trei părţi, ar trebui să iei şi tu o parte. N-o iei. În postul Crăciunului nu mai ai ce duce la moară. Apuci drumul conacului şi te împrumuţi cu bucate. Te împrumută boierul, după ce te ţine un ceas-două la scară.

— Câţi saci de porumb îţi trebuie, Tudore?

— Trei, boier Gogu…

— Mi-l plăteşti în bani, ori îmi dai, la toamnă, porumb din partea ta, la dijmă?

— N-am bani, boier Gogule…

Pentru trei saci întorci nouă. Câteodată, doisprezece, înaintea Crăciunului porumbul are preţ ridicat. Toamna, preţurile sunt de râs. Totuşi, pe aceste preţuri de râs rumânii îşi vând bucatele. Perceptorul nu-i slăbeşte din chingi. Birurile trebuie plătite. Le plătesc rumânii. Cui nu plăteşte i se iau cu toba vederile, căldarea de mămăligă, aşternutul…

Nenea Mihalache are chipul roşcovan. Plesneşte de gras. Nenea Stănică e mărunt, îndesat. Parcă i-a tot dat cineva cu obada în creştet şi nu l-a lăsat să crească în sus cât ar fi trebuit. Nasul îi cade peste buze, ca un cioc de pasăre. Ochii vicleni, cam zbanghii. Şi-a ales mireasă din cătun, cu zestre. Fir-ar ea să fie! O fetişcană spălăcită, pistruiată, cu coade lungi, galbene, ai zice fire de grâu copt, împletite. Fusta îi este înflorată, încreţită. Peste cămaşa cu altiţe albastre şi-a pus cojocel, semn că taică-său are şi oi, oi multe, o turmă, nu numai pământ. Dealtfel, în zestre au intrat şi şase bârsane cu miel în burtă şi plăvană cu viţel legat de curmei. Başca un car de ţoale. Başca pământurile din luncă, unde-şi plivesc grădinile de zarzavat bulgarii veniţi de peste Dunăre.

— Brava lui! auzii flăcăii aciuiaţi pe gârlici. Mai rar aşa
podoabă!

Parcă sunt un snop de iaca-cine! Râd de se prăpădesc.

Bordeiul are două odăi şi două coşuri. Într-o odaie, nunta. În alta, pregătit, gătit, patul mirilor. Căpătâi umplut cu lână. Peste rogojina de toate zilele, scoarţă. Tărăboi mare. Nunta abia a început. Mâine o să fie ce-o să fie, după ce tinerii au să tragă cu degetul în condicile primăriei şi după ce-o să-i cunune popa la biserică. Pe lângă pereţi, mese şi scaune lungi făcute din scândurile patului care, pentru o zi, a fost descheiat. Fierb pe vatră oale mari de pământ, burticoase. Miroase a sarmale de porc şi a grăsime de berbec fript. Nuntaşii beau ţuică fiartă. Beau din ulcele de lut ars, negre, şi mănâncă din străchini, cu degetele, sarmale, varză cu carne. Pâinea e caldă şi spoită cu ou. Cimpoiul cântă. Clarinetul îl îngână. Ţiganul cu pielea ciupită de vărsat scarpină la piept mustăţile cobzei. Flăcăilor de pe gârlici, veniţi după obicei pe nepoftite, li se dau să înfulice de-a-mpicioarele găvane cu varză, coltuce de pâine. Li se dau şi ceşti cu rachiu. Unii ies în prag şi dau chiot lung, hoţesc. Noaptea neagră, s-o tai cu fişca. Se strecoară afară din bordei fetele, câte una, câte două. Întârzie pe lângă şura de paie, pe lângă căpiţele de coceni. Se întorc cu fustele mototolite, cu obrajii muşcaţi — de ger muşcaţi.

A trecut în sus, gâfâind, aruncând foc pe nări şi s-a pierdut în tăietura dealului trenul de miezul nopţii, cu luminile aprinse. Scânteile cad, roi de bondari roşii, albaştri, peste sat. Cad şi se sting în nămeţii uriaşi care cresc mereu puful afânat. Miezul nopţii. Mirele şi-a luat aleasa de mână s-o ducă în culcuşul care-i aşteaptă.

— Hai, Măricică…

O soarbe cu ochii.

— Dacă vrei tu…

Tremură ca salcia.

Mă uit printre fustele muierilor la ochii miresei. Spălăciţi.
Ochi de mânzată care ştie că e dusă la tăiere. Ciupitul gâdilă
mai tare mustăţile cobzei şi stropeşte printre dinţii galbeni
cântec de ruşine.

Când eram la mama fată…

Soacra-mare, cu băbătiile, cu muierile, cu fetişcanele, de pază lângă uşă. Naşa aduce cămaşa de borangic, subţire de te vezi prin ea, moale, s-o tai cu limba. I-o dă miresei:

— Ţine-o, Măricico, şi… să nu ne roşeşti obrazul.

Au trecut prin deschizitură. Uşa s-a închis. S-a auzit tras ivărul de lemn. Mă apucă una de ureche, a lui Boboc, dada Nastasia, grasa…

— Ce te vâri, drace?

— Iaca, mă vâr…

Pe vatră, într-o oală nouă, dada Mitra adună cenuşă cu vătraiul şi-o îndeasă — cenuşă fierbinte, spuză. Dă oala flăcăilor pe gârlici.

— O să bubuie ca o puşcă, mai tare ca o puşcă…Cimpoiul se dezumflă, se umflă, se dezumflă, geme.

Clarinetul leapădă sunetele piţigăiate. A înnebunit şi cobza, şi Ciupitul care-o strânge în braţe şi-o zgândără.

— Hii! Hii! Cântă, cioară…

Ciorile, ciori, cântă cât le ţin puterile.

— Bauuuu… poc… poc!…

Au trântit oala cu cenuşă sub fereastră. Au descărcat spre slăvi pistoale vechi turceşti, cu ţeava lungă şi mâner de os. Dealurile au prins pocnetele şi le aruncă îndărăt. Încet, mai încet…

Mirele iese furtunos. Trânteşte uşa. A luat foc bordeiul, ori s-a cutremurat din ţâţâni pământul?… Nu. Nici vorbă. Alta e tărăşenia.

— Cămaşa, dă-ne cămaşa miresei! strigă soacra.

— Să vedem cămaşa miresei! cerşeşte naşa.

— Ce cămaşă? N-am să vă dau nicio cămaşă. De mult nu mai e fată. Muiere în toată legea, asta e mireasa mea…

Nevestele, buzna peste mireasă.

Măricica stă ghemuită în pat. Se ţine cu mâinile de coastă. Se vaită:

— Mi-a frânt oasele, blestematul…

În jurul ochilor, cearcăne vinete.

Cu pumnii, cu picioarele, pe înfundate, a stropşit-o. Începe haiul. Mirele:

— Să tacă lăutarii şi să împlinim legea. S-o ducem la tata-socru. Pe grapă. Să i-o lăpădăm în bătătură. Altfel îmi bate piatra grânele şi-mi mor boii de splină…

— Cu cine, cu cine te-ai cotârcit? întreabă soacra. Cine a fost pramatia?

Măricica tace. Ce i-ar folosi dacă ar mărturisi…

Ies toţi în arie cu felinarele aprinse, scot boii şi-i înjugă la grapa atârnată de pătul. Grapa: un maldăr de mărăcini prinşi cu rădăcinile între două lemne.

Măricica îşi pune cojocelul în spinare, îşi acoperă capul cu tulpanul. Îşi acoperă şi obrazul. Au s-o ducă la tăicuţa, la măicuţa, pe grapă, cu nuntaşii, cu lăutarii. Ştia că aşa o să fie. O să se scuture satul din somn să întrebe ce s-a petrecut. Ei, acum nu se mai schimbă nimic, orice s-ar întâmpla.

În brânci o scot din casă şi-o aruncă pe grapă. Pleacă alaiul. Lăutarii îşi fac meseria. Acum şi-o fac în râs. Cimpoiul parcă e buhai. Cobza hârâie. Clarinetul sughiţă. Pe buza clarinetului îngheaţă scuipatul.

Se deschid uşi. Scârţâie porţi. Câinii, ca loviţi de turbare, latră, latră…

Ninge. Ninge mereu. Peste zăpada de jos cade, nouă, proaspătă, altă zăpadă, din cerul pe care nu-l vezi şi nu poţi să ştii cât e de înalt. Gârla a trecut-o alaiul pe gheaţă.

Întuneric orb la casa Măricichii. Alaiul aprinde luminile. Iese în poartă socru-mic. Ies fraţii miresei. Iese şi maică-sa, înfofolită în broboadă.

— Ce-i, mă? Au dat tătarii?

— Ţi-am adus fata, socrule-mic, nu e fată.

Socru-mic, o clipă năuc, se dezmeticeşte, pricepe. Îşi ia muierea de păr şi mătură cu ea oborul. Noroc că e zăpada moale.

— Ai ştiut. Tu ai ştiut!…

A snopit-o bine. Sar şi nuntaşii.

— Las-o, mă, Vătui, c-o omori!…

— Apăi, dacă! E muierea mea. Ce vă băgaţi…

A lăsat-o… Măricica, pe grapă, cu inima cât bobul de mazăre. Îi bate inima tare.

Ginerele, fratele de mână, nuntaşii intră-n casă. Soacrele, amândouă, lângă mireasă, pe grapă, şoşotesc. N-au s-o ucidă pentru atâta lucru. Li s-a mai întâmplat şi altora.

— Să mai îmi dai două pogoane şi şase oi şi un bou, cere ginerele, care, de ciudă, s-a afumat oleacă.

— Nimic nu-ţi mai dau, dezbrăcatule. Vrei să-mi scoţi sufletul din mine. Nimic nu-ţi mai dau. Dacă-ţi place, bine. Dacă nu…

Au încălzit, la foc de paie, o cană de rachiu. Chiocnesc şi se înjură. Gata-gata să se ia la pumni.

— Mai dă ceva, cerşeşte nenea Stănică.

— Mai dau, ca să nu zică satul că sunt inimă acră, un pogon şi trei bârsane. Altceva nu-ţi mai dau, tâlharule!

— Să nu mă faci tâlhar…

— Ba te fac. De ce să nu te fac, dacă aşa îmi place mie? Dacă nu vrei găsesc om pentru fata mea şi mai bun…

— Cât ai spus că mai dai?

— Un pogon şi trei oi…

— Bine. Fie şi aşa. Mi-e prea dragă, că nu mă lăsam cu atât de puţin. Da oile, cu miei în burtă…

— Cu miei în burtă…

Nuntaşii fac drum îndărăt. Plânge Măricica pe grapă. Nu se uită nimeni la ea. Lăutarii iar şi-au dat în petic.

Fierbe satul. S-a luminat de ziuă. Văzduhul e mohorât. Cerul atârnă, puhav, deasupra uliţelor, ca o burtă.

— A dracului mai e şi sărăcia! Cum îl ticăloşeşte pe om!

— Nu pe toţi, vericule, numai pe unii…

Pe Măricica n-o mai dor coastele…

Dar prin sat le mai dor coastele pe altele. De la horă pleacă băieţii cu fetele pe deal, când dealul e verde. Îşi fac mai înainte vorbă.

— Mergi cu mine pe deal, Ilinco?…

— Nu merg.

— De ce?

— Aşa, că nu vreau. Mă duc cu Gheorghiţă…

— O să-ţi spoiesc la noapte poarta cu păcură.

— Spoieşte-o, dacă ai poftă să te ciomăgească taica.

— Mergi cu mine pe deal, Petruţo?…

— Da, merg, dar să te porţi frumos…

Se sparge hora la chindie. O apucă înainte băieţii. Cântă unul, în frunte, cu clarineta. Văru-meu, Pârvu Găbunea cântă cu armonica. Se laudă taică-său, la cârciumă:

— Deştept foc, Pârvu-al meu… Cântă din gheare… Mânca-l-ar taica! Din gheare cântă.
— Lasă Tudose, nu te mai lăuda atâta. Mai cântă şi alţi băieţi.
— De cântat, cântă ei, nu zic nu, dar nu ca Pârvu-al meu… Auzi-l, parcă te seacă la inimă

Cete-cete, fetele urcă după băieţi poteca. Ne luăm după ele. Se opreşte una. Se întoarce la noi:

— Ce vă ţineţi, mă, după noi?

— Ce, dacă ne ţinem?

Încearcă să ne alunge cu bulgări. Ţi-ai găsit! Nu ne nimereşte. Ştim să ne ferim. Trec bulgării pe lângă noi, cad, se sparg. Se lasă păgubaşă. La salcâmi şi-o ia de braţ fiecare pe a lui. Se răspândesc. Le întind pe iarbă, le strâng în braţe, le sărută. Vorbesc de nuntă.

Zgâim ochii la ei. Ne mai înjură câte un flăcău. Îl înjurăm şi noi. Nu rămânem datori.

— Să ieşi deseară la poartă când oi fluiera.

— Ies, dacă adoarme mama devreme. O să doarmă…

Auzi în sat:

— A rămas grea a lui Ivănuş.

— Cu cine, fa?

— Cu al lui Beldie…

— A dat norocul peste al lui Beldie. Fata lui Ivănuş are pământ. S-a întâmplat cu voia ei. Altfel n-o lăsa taică-său să ia un sărăcan.

Angheluş e frumos, să-l bei într-un pahar cu apă, dar de sărac, n-are pereche. Ba are una: pe nenea Picică…

— O să-l bage ginere-n casă Ivănuş, că n-are decât o fată… Nu e urâtă, dar nu dărâmă pământul cu frumuseţea…

— Frumuseţea trece… Pământul rămâne. Şi cine are pământ, nu-l doare capul…

— Dar Aposta lui Cuclea?

— E cu burta la gură. Nu spune făptaşul…

A născut pe furiş Aposta lui Cuclea.

A văzut-o, dintr-o dată, satul, subţire… S-a iscat un zvon.

— L-o fi lepădat…

— De unde. L-a născut şi l-a omorât… Au chemat-o la primărie. A luat-o Juvete şi-a dus-o la post.

— Să spui ce-ai făcut cu copilul…

— Care copil?

— Copilul pe care l-ai născut…

— N-am născut niciun copil…

Au strâns-o cu uşa. A mărturisit. Copilul a fost îngropat în bălegar. Au pus-o şi l-a dezgropat. Era un boţ de carne. Pe gât se vedeau, negre, urmele mâinilor.

— N-am vrut să-l îngrop de viu. Mi-a fost milă. Avea ochii albaştri, ca Miluţă.

— Cu Miluţă ai păcătuit?

— Cu Miluţă, când a venit în vacanţă. A făgăduit că mă ia de nevastă. Pe urmă, când a aflat că am rămas borţoasă, n-a mai trecut noaptea pe la poarta noastră. Mi-a spus să mă descurc cum oi putea. Mi-a fost ruşine să-l arăt lumii. Cu un copil de gât şi fără o palmă de pământ, fără salbă de aur, cine să se uite la mine!…

Zgârcit, copilul stătea desfăşurat din petice, pe bălegar, în mijlocul ariei… Aposta lui Cuclea l-a privit lung, cu ochi de piatră. Pe urmă s-a repezit de parcă ar fi văzut că vrea cineva să i-l fure, l-a luat în braţe, a început a-l lului:

— Băiatul mamei, băiat…

Îi curgeau lacrimile pe obraji, şuroaie…

S-a dus la închisoare Aposta…

Miluţă e băiatul morarului Isopescu, din cătun. Când vine în vacanţă de la oraş, unde învaţă carte, se plimbă prin sat cu bicicleta. Sperie copiii, sperie orătăniile cu goarna bicicletei…