Cuvânt înainte

Dintr-o „Notiţă autobiografică”, destinată Dicţionarului scriitorilor evrei din România, apărută la Tel-Aviv, pe care o publicăm în Adenda la volumul de faţă, aflăm că N. Steinhardt este colaborator al Revistei Fundaţiilor Regale într-o primă perioadă – 1936-1939 – când, de fapt, îşi face şi debutul, sprijinit de Camil Petrescu, cu eseul „Elementele operei lui Proust”, şi redevine într-o a doua perioadă – în 1945 – ca în 1946 să fie numit de Al. Rosetti în comisia pentru premierea tinerilor scriitori. Este dat afară de la „cea mai bună revistă interbelică a noastră”, cum el însuşi o numeşte, la cererea lui George Călinescu, în noiembrie 1947.

N. Steinhardt şi-a dorit foarte mult, încă din timpul vieţii, să-şi vadă retipărite textele publicate în Revista Fundaţiilor Regale. Dar n-a fost să fie aşa. Sau a fost, însă pe jumătate. în 1988, Editura Eminescu a alcătuit prin grija şi strădania (de preţuit şi invidiat, îmi spunea Steinhardt) poetei Viola Vancea, o ediţie de „eseuri vechi şi noi”, ciopârţite în fel şi chip de cenzură, sub titlul „Prin alţii spre sine”. Un titlu fericit, dar cu un sumar nefericit (nu din pricina lectorului, se-nţelege) lipsit – o, tempora, o mores – de orice semnificaţie, în primul rând pentru autor, şi nu în cele din urmă pentru cititor. Această carte, cu toată bunăvoinţa şi strădania editorilor, a fost pentru Steinhardt un şoc nefericit: prilej de mâhnire, stupoare, supărare şi amărăciune. Spune Viola Vancea (în revista „22”): „Apariţia în această formă „prescurtată” cred că i-a accelerat sfârşitul. N. Steinhardt şi-a renegat cartea confesându-se celor apropiaţi”.

Depun această mărturie pentru că i-am fost aproape autorului, înainte şi după apariţia acestui tom, care are totuşi cel puţin două calităţi: provocarea poftei nesăţioase după un scriitor interbelic de excepţie şi promovarea într-o lumină bună şi clară a câtorva din eseurile noi risipite prin cărţi şi reviste şi, de data aceasta, antologate sub numele lui N. Steinhardt.

În autograful dat mie, pe 18 decembrie 1988, N. Steinhardt scria întristat şi profund supărat, printre alte complimente: „Lui loan Pintea […] această carte slută pe care o reneg. Cu gratitudine, ciudă şi afecţiune, smeritul necăjit autor, persecutat de zânele cele rele ale tiparului”.

Cu mult timp înainte de apariţia volumului „Prin alţii spre sine”, smeritul „necăjit autor” era, cel puţin în faţa mea, fericit. Fericit că, în sfârşit, textele aproape uitate de mulţi cititori, dar pe care cel ce le scrisese le iubea atât de mult, vor fi retipărite, îmi spunea, în desele noastre întâlniri de la Rohia şi în tainicele plimbări înspre Poiana Lighetului, că nădăjduia pentru ele o prefaţă de la Constantin Noica (care, din păcate, n-a mai fost scrisă, C. Noica trecând la cele veşnice între timp) şi că le găsise şi un titlu pe măsură: „Eu însumi şi alţi câţiva”. Din textul Violei Vancea, publicat în revista „22”, aflu că acest titlu a devenit nume de capitol şi în cele din urmă a fost scos definitiv din carte.

Fireşte, ediţia pregătită de N. Steinhardt pentru Editura Eminescu avea un alt sumar. Acest sumar nu mai poate fi respectat acum pentru că multe din textele cenzurate, după 1989 au apărut cu generozitate în alte volume, în alte culegeri de eseuri.

După apariţia cărţii la Editura Eminescu, evident cu titlul schimbat, nu l-am mai întrebat de ce titlul iniţial dispăruse cu desăvârşire, pentru că îmi era de ajuns amărăciunea (pe care i-o împărtăşeam) provocată de extirparea şi „fragmentarea” foarte multor „eseuri vechi”, publicate de către N. Steinhardt nu numai în Revista Fundaţiilor Regale, dar şi în revista burgheză, Universul Literar ori Libertatea.

În mod paradoxal, apariţia acestei cărţi i-a adus fericitului monah nenumărate momente de ofuscare şi revoltă. Nici vorbă de întristata fericire, cum se spune la Pateric, ci mai degrabă înverşunare, silă şi nemulţumire.

Am considerat de datoria noastră să redăm cititorului, ştiind prea bine suferinţele autorului şi periplul textelor interbelice, această ediţie restrânsă, care cuprinde în mare parte eseuri, recenzii şi note, apărute în Revista Fundaţiilor Regale. Excepţie fac: „Un mare critic burghez: Eugen Lovinescu” („Revista burgheză”), „O problemă socială şi mondenă: Gambetta” („Libertatea”), „în jurul lui Proust”(„Universul literar”). Am introdus şi o Adenda, necesară, credem noi, cititorului, în măsura în care acesta are răgazul să mediteze asupra scriiturii (şi de ce nu, biografiei) dinainte şi după intrarea în monahismul ortodox al luiN. Steinhardt…

În final, spun cum am spus şi la editarea romanului „Călătoria unui fiu risipitor” (1995) că avem de-a face în această carte cu un alt fel de Steinhardt. Nu cu Părintele Nicolae, nici cu monahul Delarohia, ci pur şi simplu cu eseistul deplin, împătimit de operă, autor, împrejurări politice, felurite ideologii şi dictaturi, preocupat mereu de relaţia – plină de învăţăminte folositoare, mai ales pentru vremea noastră – a insului, fie el scriitor sau personaj, cu istoria.

IO AN PINTEA mai, 2001, Chintelnic.